Corabia

 

Bărbatul era adâncit pe gânduri, numai de el ştiute. Stătea în curte, pe o buturugă întoarsă şi repara nişte scaune vechi de bucătărie, care începuseră să scârţâie şi să se balanseze din toate încheieturile. Barba crescută de câteva zile, chiştocul de Mărăşeşti fără filtru, din colţul gurii şi cutele apărute între sprâncene, îi dădeau un aer neprimitor, de om dur şi ursuz.
La o azvârlitură de băţ de bărbat, un băiat firav, se juca prin curte. Părul bălai şi ochii mari, albaştri, cu sprâncenele arcuite îi confereau aerul că se miră încontinuu de lumea care îl înconjoară. Să fi tot avut vreo 9 – 10 ani, iar în momentul de faţă era preocupat să facă un garaj şi nişte străzi pentru maşinuţele din plastic ieftin, pe care le primise în dar de ziua lui. În acest sens adunase de prin curte tot felul de beţe, pietricele, nişte sârmuliţe şi chiar o cutie de carton, pe care încerca să le unească şi să le combine în aşa fel încât să realizeze ceea ce îşi propusese. Era foarte preocupat de munca sa, iar din când în când, arunca câte o privire spre tatăl său, să vadă dacă îl observă. Ce mult i-ar fi plăcut ca acesta să dea măcar un semn că vede ce face.
Bărbatul termină de bătut un cui, puse ciocanul jos, iar cu cealaltă mână începu să zgâlţâne uşor scaunul pe care îl repara. Cu mulţumire observă că acesta se ţinea bine, şi nu mai avea nici urmă de joc sau scârţâială. Trase din chiştocul din colţul gurii, dar acesta era stins de mult. Îl aruncă în ţărână şi scoase altă “mărăşească” din pachet, pe care şi-o aprinse cu un chibrit, făcând mâna căluş la gură. Scutură băţul de chibrit până acesta se stinse, iar apoi îl aruncă în praful curţii, lângă chiştocul de mai devreme. Trase din ţigară voluptos, până când în obraji îi apărură două găuri. Simţi cum fumul îi intră în gură, se duce în gât şi apoi pătrunde în plămâni. Timp de câteva secunde păstră fumul în interior, iar apoi îl eliberă cu putere, întâi pe nas iar apoi pe gură. Preţ de câteva clipe, capul său fu înconjurat de fum. Copilul văzu toate astea şi gândul îl duse spre un cap de balaur din poveştile bunică-sii. Dar pentru bărbat, acest lucru nu conta. El îşi terminase treaba cu scaunele şi acum ar fi vrut să plece, să ia “una mică”, la birtul din colţul străzii. Dar nu putea pleca, pentru că nevastă-sa nu era acasă şi trebuia să se uite după copil. Oare pe unde umblă? Dacă ar fi fost după el, ar fi plecat, că băiatul era destul de mare şi îşi putea purta singur de grijă. Ce, el când era de vârsta lui, avea grijă cineva pe unde se duce şi ce face? Se ducea singur cu vacă la păşune, iar când erau plecaţi ai lui la câmp, stea singur şi avea grijă şi de ceilalţi fraţi mai mici. Când nu avea nici o îndatorire de făcut, se ducea singur la pădure şi găsească fragi şi ciuperci iar altă dată ajungea până la râul ăla mare din satul vecin, să pescuiască. Ştia cineva de el? Îi purta cineva de grijă? Nu! Iar după ce muriseră ai bătrâni, când el avea numai 18 ani, fusese şi mamă şi tată pentru fraţii lui. În concepţia lui, copii şi mai ales băieţii, nu trebuie dădăciţi şi ţinuţi în braţe prea mult. Trebuie lăsaţi să se dea cu capul de sus, căci numai aşa te căleşti pentru viaţă şi te înveţi cu greutăţile. Niciodată nu ştii ce se poate întâmpla, iar dacă eşti crescut în găoace ca şi puii, nu eşti pregătit niciodată pentru ce are să vină. Dar poţi să-i spui toate astea la femeie? Pentru ea nu conta decât băiatul, de care cineva trebuia să aibă grijă în permanenţă. Ce adică? El nu îşi iubea copilul? Dar dacă se va întâmpla ceva cu el şi cu nevastă-sa? Cum se va descurca? În concepţia sa, educaţia spartană era cea mai bună pentru un băiat.
Prins de gânduri, nici nu observă cum băiatul luase de lângă el ciocanul şi nişte cuie, pe care încerca să le bată într-o scândură. Bocănitul ciocanului şi apoi ţipătul băiatului îi atraseră atenţia. Inima-i sări din piept.
– Ce ai păţit? zise el. Te-ai lovit? Vino să văd!
– Nu am nimic, spuse băiatul cu ochii în lacrimi.
– Atunci de ce ţipi? Ţi-ai dat cu ciocanul peste deget?
– Îhî
– Curge sânge?
– A…
– Dacă curge, bagă degetul în gură şi o să se oprească. Dar ce vrei să faci acolo? De unde ai luat scândura aia?
– Am găsit-o, spuse băiatul cu jumătate de gură.
Acum se aştepta că taică-său să îl certe. Nu ştia sigur din ce motiv, dar se aştepta la o papară. Îi era puţin teamă de ce va urma. Oare de ce tace şi nu zice nimic? Cred că e de rău, sigur s-a înfuriat. Îl auzi pe taică-său cum se ridică de pe buturugă şi se îndreaptă spre el. Ar fi vrut să fugă dar îi era teamă. Dacă nu primise nici o înjurătură până acum, înseamnă că îl aşteaptă o scatoalcă după cap.
– Ce vrei să faci cu ea? întrebă bărbatul cu voce răstită.
– Aaa… o… barcă, spuse băiatul.
Nu ştia de ce spusese asta. Auzi, o barcă! De parcă taică-său o să-l creadă. Ce să facă el cu o barcă? Dar când auzi vocea ameninţătoare a tatălui, se fâstâcise aşa de tare, încât uitase că de fapt vroia să acopere garajul pe care îl construise pentru maşinuţele de plastic. O pauză lungă se lăsă. Taică-său se oprise lângă el şi copilul aştepta pedeapsa. Dar aceasta întârzia să apară. Copilul ridică privirea către părintele său şi îl văzu pe acesta cum îşi freca barba cu o mână, căzut pe gânduri.
– O barcă zici, mormăi printre dinţi. Păi dacă vrei să faci o barcă, nu ai început bine. În primul rând scândura aia nu e bună, îţi trebuie una mai groasă, şi mai lată, pe care să o poţi scobi, să aibă oamenii unde sta. Cu scândura pe care ai ales-o nu poţi să faci decât o plută. Iar acum trebuie să te hotărăşti de care barcă vrei să ai. Doar o bărcuţă de pescari, sau o şalupă, sau chiar un vapor. Hai zi ce vrei să construieşti?
– Un vapor, zise băiatul
– Un vapor modern sau o corabie?
– Cred că o corabie… de piraţi.
– Pentru o corabie ne trebuie catarge şi pânze. Hai cu mine în magazie, spuse bărbatul.
Copilul se ridică de jos şi îşi urmă tatăl spre magazie. Era destul de mirat dar în acelaşi timp bucuros că scăpase de pedeapsă şi mai ales că tatăl său vroia să construiască cu el o corabie. Ştia de pe acum că va avea cea mai frumoasă corabie de piraţi din câte există. Şi făcută din lemn, nu ca aceea din plastic pe care o văzuse la şcoală la un coleg. Ce invidioşi o să fie toţi colegii la şcoală.

Când veni femeia acasă, fu foarte surprinsă de atmosfera din casă. Copilul o întâmpină la uşă şi începu să-i povestească de-a valma despre o corabie de piraţi, scânduri, tunuri, pânze şi catarge, tot felul de bazaconii, din care nu înţelegea nimic. Îl caută cu privirea pe bărbatu-său, dar acesta era prin curte făcând nu ştiu ce. Când intră în camera mare, chiar în mijloc, sta pusă ca la expoziţie, o chestie de lemn ce se asemăna destul de mult cu un vapor sau o corabie. Avea de toate şi catarge şi pânze şi cabine până şi steag de piraţi avea prins de cel mai înalt catarg. Era destul de caraghioasă şi îţi trebuia destul de multă imaginaţie să îţi dai seama ce e, dar bucuria copilului o lăsă să înţeleagă că pentru el era cea mai frumoasă jucărie din lume.
– De unde o ai?
– Tata mi-a făcut-o, zise băiatul. Şi eu l-am ajutat. Îţi place?
– E foarte frumoasă. Să ai grijă de ea.
Atunci femeia înţelesese că exuberanţa copilului venea din faptul că făcuse ceva împreună cu tatăl sau, că descoperise în părintele său acea urmă de iubire pe care până atunci nu o văzuse, fiind ascunsă cu multă dibăcie. Se bucura în sinea ei de această schimbare în comportamentul soţului şi se ruga în gând ca aceasta să ţină.
Bărbatul intră în casă şi se uită lung la nevastă-sa, reproşându-i parcă din priviri că întârziase aşa de mult. Copilul nu contenea să turuie despre corabie şi despre cum îl ajutase pe taică-său să o construiască. Vorbea încontinuu şi se foia dintr-un colţ în altul al camerei. Era super extaziat şi acest lucru se vedea prin toţi porii fiinţei lui.
Deodată, o înjurătură porni din gura bărbatului şi palma grea a acestuia lovi ceafa copilului. Cu un mârâit nervos, îl trimise pe copil în altă cameră. Nevastă-sa, rămase încremenită de mirare în mijlocul camerei, neînţelegând nimic din ce se întâmplă.
– Prea mult trăncănea, se justifică el lui nevastă-sa. Îi cauţi prea mult în coarne şi o să îi mănânce câinii din traistă când se va mări.
În timp ce zicea aceste lucruri, ieşi din casă, îndreptându-se spre birtul de la colţul străzii.

Copilul, cu lacrimi mari în ochi, se refugie într-o altă cameră, confuz şi cu inima strânsă, neînţelegând unde greşise. La piept ţinea corabia lui de piraţi, cea mai frumoasă corabie din lume.

Advertisements

3 responses

  1. O povestire grea…cu multă încărcătură sufletească!

    1. Din pacate este o realitate in multe familii din Romania.
      Vad ca te-ai apucat sa citesti temeinic blogul meu. Foarte bine faci, cu ocazia asta mai rasfoiesc si eu postuti mai vechi. Multumesc pentru interesul acordat.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: