Căderea comunismului

 

Emil era prins într-o mare de oameni ca într-un cleşte uriaş. Ajunsese după mai multe mişcări colective ale grupului uman din care făcea parte, să fie prins între o bătrână grasă, îmbrăcată într-o haină neagră de stofă, cu miros puternic de naftalină şi un bărbat înalt şi deşirat, ce avea pe cap o căciulă de iepure, croită după modelul rusesc. Bărbatul era descheiat la haină, lăsând să se vadă un fular în pătrăţele, negre şi roşii, pus peste un pulover de lână, cu gât, croşetat de cine ştie ce mamaie. Mirosul de lână, transpiraţie, naftalină şi colonie ieftină, îi întorcea stomacul pe dos. Norocul său era că stătea proptit cu umărul într-un stâlp de beton, iar lângă, era fereastra, care avea un colţ spart, prin care intra un fir de are proaspăt. În toată această mare aglomeraţie, cel mai important lucru era să nu dai drumul la mânerele sacoşelor sau a genţilor pe care le ţineai strâns în mână. Dacă se întâmpla să le pierzi, stăteai degeaba la coadă, că nu mai aveai în ce să pui ce cumpărai, căci sacoşe nu aveau de vânzare. Emil venise înarmat cu două genţi de voiaj, pe care maică-sa le împrumutase de la o mătuşă de-a doua din partea tatălui, tocmai pentru acest eveniment. Erau două genţi identice, de vinilin sau o imitaţie ieftină de piele, de culoare maro, cu nişte mânere destul de lungi, prinse de geantă cu nişte catarame argintii. Nu aveau nici un buzunar exterior, erau cu fermoar, având un fel de curea, cu care puteai să le încingi atunci când geanta era prea plină şi riscă să se rupă fermoarul. Erau mândria lui Tanti Aglăiţa, mătuşa lu’ taică-su, care le avea de pe vremea când trăia Nea Mitică, bărbat-su, care fusese gestionar la o cooperativă care se ocupă de marochinărie sau cam aşa ceva. Trebuia să aibă grijă de aceste genţi, ca de ochii din cap. Dacă ar fi păţit ceva, ştia că o să intre în conflict deschis cu toată familia. Toţi, dar absolut toţi cei din familie, le foloseau cu ocazia evenimentelor de acest fel, care aveau loc o dată pe lună. Bine că stăteau în cartiere diferite, şi nu aveau nevoie toţi în aceiaşi zi de ele.
Aşa gâdea Emil, în timp ce stătea prins de vreo câteva ceasuri într-o sală mică din Alimentara, unde, la fel ca toată lumea din cartier, aştepta să vină raţia lunară de alimente. Se întâmpla să fie doar cu câteva zile înaintea Crăciunului. Şi frigiderul lor era aproape gol. Noroc cu un văr de a lui taică-său, care apărea cam odată la 3 săptămâni, în miez de noapte, cu nişte pacheţele de carne, atent ambalate în fel de fel de hârtii şi punguliţe. Emil nu ştia de unde avea unchiul său acele pacheţele şi nici nu îl interesa. Nu era treaba lui, era treabă de oameni mari! Cum zicea şi taică-su, treaba lui era să-şi facă lecţiile, să ducă gunoiul, să ia pâine, vara să pună apă la frigider (să fie rece când vine taică-su de la servici), să bată covoarele, atât la ei acasă cât şi la 2 bunici şi 3 mătuşe bătrâne şi cam atât. A, uitase ce era mai important: odată pe lună, să stea la coadă pentru cota de alimente, să prindă rând până veneau ai lui de la servici. Era foarte importantă această activitate, pentru că atunci puteau lua alimentele care le erau destinate traiului pentru o lună, adică: carne (porc, vită, pui), ouă, lactate, ulei, zahăr, faină, mălai. Ce mai tura vura, tot… în afară de biscuiţi, care încă erau la liber, totul era pe cartelă.
La cei cinsprezece ani şi ceva ai săi, Emil era un adolescent tipic pentru generaţia sa. Destul de matur, vedea multe şi înţelegea puţine. Vedea spre exemplu că nu se găseau de nici unele în magazine, dar nu înţelegea de ce, pentru că la televizor, în ziare şi chiar la şcoală, se spunea că totul merge din bine în mai bine în ţară, şi că aici e raiul pe pământ. Purta o pereche de tenişi „drăgăşani” până se rupeau în talpă, hainele erau toate la fel, pantofii aşijderea, numai că unii aveau şiret, alţii elastic, dar şi unii şi alţii aveau modelul de iarnă şi de vară, adică cu găuri sau fără. Nu înţelegea de ce trebuia să fie mâncarea la „cotă”, şi de ce peste tot, la toate magazinele erau cozi imense când băgă marfă, că în rest erau goale, că la muzeu. Emil ura statul la cozi! Uite, spre exemplu, chiar acum ar fi vrut să se ducă la Tutungeria de alături, unde primeau şi ziare, ca să îl cumpere pe ăla cu programul de Revelion de la TV. Oricum nu venise încă, pentru că nu se făcuse coadă. Iar apoi trebuia să ajungă cumva la magazinul Dioda, unde spera să găsească o curea de transmisie pentru magnetofon (cea veche se slăbise, şi nu mai dădea turaţia bună) şi un difuzor pentru boxă (la cel vechi se rupsese membrana). Trebuia să îl repare până la Revelion! Era organizat la Costel acasă şi veneau toţi din bloc, se zvonea că or să vină chiar şi de la alte blocuri. Poate o să vină şi Lavinia… El trebuia să vină cu muzică, dar colac peste pupăză, se stricase magnetofonul. Şi el în loc să umble după piese, trebuia să stea blocat în Alimentara.
La un moment dat, un murmur cuprinse mulţimea de la coadă. Se zvonea că murise cineva, unu’ Milea, pe care Emil nu îl cunoştea. Dar se vede că toţi îl ştiau şi erau îngrijoraţi din cauza asta. Atunci Emil se gândi că Milea ăsta, este şoferul de pe maşina cu marfă, care a avut un accident, a murit, camionul este praf, iar ei vor trebui să vină şi mâine să ia coada de la început. Se vede că avea dreptate, pentru că o parte din oameni, începură să plece din rând, iar acum avea loc să îşi mişte picioarele. Ar fi plecat şi el, barem până la Tutungerie să vadă de ziar, dar nu vroia să piardă rândul, că l-ar fi omorât maică-sa. De aceea intră în vorbă cu bătrâna grasa de lângă el, ce părea că le ştie pe toate.
– A murit Milea? întrebă el
– Da maică, Dumnezeu să-l odihnească
– Şi a mai murit cineva?
– Nu se ştie deocamdată.
– Dar a intrat în ceva sau altcineva a intrat în el?
– Vă spun eu, că a intrat într-o aventură cu zgripţuroaica, iar ăla, de nebun, l-a împuşcat, spuse un nene rotofei, bondoc, cu chelie, ochi mari şi bulbucaţi, roşu la faţă şi cu un fular strâns în jurul gâtului mai să îl sugrume.
– Ce vorbeşti domnule, nu a avut nici o aventură, aflase tot secretul, iar acum vroia să vorbească. Iar ăla mare, l-a împuşcat să tacă, se băgă în discuţie un tip înalt, cu cojoc de oaie, care avea şi cravată la gât.

Emil nu mai înţelegea nimic. Adică, şoferul de camion, se încurcase cu una foarte rea şi a dracului, probabil şefa de magazin sau chiar şefa de la abator, iar altul, posibil soţul ei, sau chiar şeful de la fermă aflase şi… sau şeful ăsta făcea negoţ cu carne, pe sub mână, poate chiar cu unchiu-său, şoferul aflase, şi ăsta îl împuşcase. Dar de unde avea pistol? Sau puşca? Oare unde îl împuşcase? Pe stradă? În maşină? Se pare că da, că altfel ar fi trimis alt şofer, nu?
În timp ce Emil se chinuia să dezlege enigma, vânzătoarea anunţă cu voce tare, că a venit maşina de carne. Emil nu mai înţelegea nimic. În acel moment, lumea care mai rămăsese în Alimentara, execută o mişcare colectivă spre tejghea, asemeni bancurilor de peşti când sunt atacate de rechini, cum văzuse el la Teleenciclopedia. Vânzătoarea făcu un pas în spate, defensiv, tejgheaua scârţâii, femeia se rugă să reziste, piesa de mobilier se înclină câţiva milimetri, dar nu cedă, Avea picioarele prinse cu bolţuri împuşcate în cimentul pardoselii. Femeia răsuflă uşurată, dar ştiu că mai avea un hop de sărit. Îşi luă inima în dinţi şi zise cu voce tare:
– Aşezaţi-vă în ordine că nu avem pentru toată lumea.
Nu se poate descrie în cuvinte, haosul creat de această propoziţie. Toţi, că la comandă au început să dea din mâini şi să încerce să ajungă cât mi aproape de tejghea. Emil, fu smuls de lângă stâlpul lui, fiind târât ca într-un vârtej, în mijlocul mulţimii. Stătea într-un picior, cu faţa spre ieşire şi spatele la tejghea, iar ce era mai rău, credea că un mâner de la o geantă se rupsese.
Nu se ştie cine începu să urle în încăpere:
– Ceauşescu a fugit! Jos Comunismul! Victorie! A început Revoluţia! Trăiască Democraţia!

A urmat un moment de linişte, apoi lumea a început să iasă afară să vadă ce se întâmplă. Oamenii care până mai adineauri erau în stare să se omoare pentru o bucată de carne, se îmbrăţişau fericiţi pe stradă.

Emil se trezi singur în Alimentara, ţinând în mână 2 genţi de voiaj, din care una ruptă, faţă în faţă cu vânzătoarea. Erau ei doi, uitându-se unul la altul, neştiind cum să reacţioneze. Băiatul nu mai văzuse un magazin de mâncare plin cu marfă şi gol, în viaţa lui, iar vânzătoarea ar fi vrut şi ea să iasă pe stradă, dar nu putea lăsa atâta marfă nesupravegheată. Şi başca, că toată carnea acea, pusă în lăzi de plastic, trebuia pusă la rece, iar acolo nu avea cameră frigorifică. Băiatul, se gândea că dacă aşa este în democraţie, este perfect, iar vânzătoarea se gândea că cu atâta marfă şi un singur client, nu prea merge să faci vânzare.
– Vrei să iei „cotă”? Dă-mi adresa, să te tai de pe listă? spuse ea
– Am buletinul, zise băiatul
– Bani ai?
– A… îmi pare rău, sunt la mama, care nu a venit încă
– Îmi pare rău, nu pot te las să aştepţi aici. Ieşi afară să încui uşa.

Băiatul ieşi în stradă, ridică nepăsător din umeri, se duse să-şi ia ziarul şi apoi grăbit se îndrepta spre Dioda. Ce bine că fugise Ceauşescu şi venise Democraţia. Putea şi el să-şi vadă de ale lui. De Revelion şi de magnetofon. Şi poate o să vină şi Lavinia…

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: