Nea Costică şi… căţeii.

Era o dimineaţă senină ce anunţa încă o zi frumoasă, de vară târzie. În cartier, copacii începuseră să-şi schimbe culoarea iar o parte din frunzele galbene începuseră să acopere asfaltul aleilor dintre blocuri. La parterul unuia dintre acestea, printr-o fereastră deschisă, se putea zări bucătăria unui apartament. Acolo, un ibric roşu cu buline albe, stătea pe flacăra aprinsă a aragazului. Lângă, un bătrân, îmbrăcat într-o pijama în dungi, destul de ponosită, stătea şi păzea cafeaua sa nu dea în foc. Avea puţin peste 70 de ani iar de când soţia sa murise, în urmă cu câţiva ani, locuia singur în apartamentul cu trei camere. Copii îl rugau să se mute în altă parte, într-un apartament mai mic, dar el nu vroia. Locuia acolo de aproape cincizeci de ani şi toată viaţa lui se afla între pereţii acelui apartament. Se mutase primul în blocul lor, iar acum rămăsese ultimul din cei ce se veniseră prima dată. Îl primise de la intreprinderea unde lucrase, iar după Revoluţie, îl cumpărase. Câteodată se simţea singur, iar atunci când îl apucă nostalgia se ducea în parc. Nu era foarte aproape, îi lua cam o jumătate de oră să ajungă acolo, pe jos. Putea sta în parc şi toată ziua. Îşi făcea câteva sanvişuri şi stătea acolo, ba pe o bancă, ba se ducea la colţul şahiştilor, unde mai juca şi el o tablă sau un şah. Câteodată se mai ducea şi partea cealaltă a parcului, lângă chioşcul de ziare, unde se strângeau toţi microbiştii. Cine nu îl ştia în parc, toţi îl ştiau. Nu treceau cinci minute fără să audă: „Să trăieşti Nea Costică!” sau „Ce mai faceţi domnule Ionescu?”. Îi plăcea ca lumea îl cunoştea şi îl caută de vorbă. Când nu era vreme de parc, stătea în casă şi se uită la televizor toată ziua. La ştiri. Îi plăcea să fie informat. Pe ziare nu mai dădea banii de mult.
Cafeaua se făcu, iar nea Costică turnă o parte din conţinutul ibricului într-o ceşcuţă de porţelan, aşezată frumos pe farfurioară. Restul de cafea din ibric, îl turna într-un termos mic, ca să se păstreze caldă. Duse ceşcuţa în sufragerie, o aşeză pe măsuţa de lângă fotoliu şi dădu drumul la televizor. Puse o linguriţă de zahăr în cafea, şi se duse să se îmbrace în haine de oraş, lăsând cafeaua să-şi tragă sufletul. La televizor, erau reclame. Nea Costică, îşi căuta cămaşa în carouri bej cu maro. Nu mai ştia dacă era pusă la murdare sau nu. Începură ştirile la televizor. Crainica începu să prezinte titlurile zilei. Nea Costică, ciuli urechile şi se opri din căutat. „Ministrul de externe se afla într-o vizită în China” „Preşedintele ţării, în conflict cu prim-ministrul” „Şeful RADET anunţa scumpirea gigacaloriei” „Mitingul contra eutanasierii câinilor maidanezi, continua” „Profesorii se pregătesc de o nouă greva” „Delegaţia FMI soseşte în România” „Primul ministru critică intervenţia preşedintelui în chestiunea privind numirea şefului DNA” „Ziarele din Marea Britanie, vorbesc despre imigraţia romanilor şi bulgarilor” A, uite cămaşa. Era pusă sub un prosop pe spătarul unui scaun. O luă de acolo şi o cercetă atent să vadă dacă nu e şifonată. O îmbrăca şi apoi îşi puse şi pantalonii de la costumul bej, de vară. Se întoarse în sufragerie şi se aşeză să-şi bea cafeaua. Crainica, cu o voce cu inflexiuni egale, începu să detalieze ştirile dimineţii. Deodată, prin geamul bucătăriei, încă deschis, se auzi de afară un chelălăit de câine şi o înjurătură referitoare la mama patrupezilor în general. Nea Costică sări ca ars din fotoliu şi cu o iuţeală nefirească pentru vârsta lui se repezi la geam să vadă ce s-a întâmplat. Pe aleea din faţa blocului, ce ducea înspre parcare, se afla un bărbat tânăr, ce ţinea de mână o fetiţă îmbrăcată în uniforma şcolară. În parcare, cu coada între picioare, fugeau câţiva câini.
– Ce ai domnule cu câinii? Ce ţi-au făcut? De ce dai în ei? Strigă nea Costică la bărbat.
– Ţi-am mai zis să nu îi mai prind pe aici, că nu ştiu ce fac, spuse omul.
– Ei faci, ce să faci? Că doar nu o să-i omori.
– Aşteaptă şi o să vezi ce o să fac. Le arunc eu într-o seară chifteaua.
– Dacă căţeii ăia peţesc ceva, te dau pe mâna poliţiei.
– Dar când au muşcat-o pe asta mică, de ce nu ai anunţat-o? Boşorog nebun ce eşti.
– Căţeii ăia sunt ai mei şi dacă te atingi de ei, o să ai mari probleme. Şi te rog să vorbeşti civilizat, mai ţărănoiule, replică nea Costică.
– Dacă sunt ai tăi, ţine-i în casă, replică bărbatul.
– Câinii sunt făcuţi să stea afară nu în casă cu oamenii. Eu aşa am învăţat de la tata.
– Fir-ai al… cu tac-tu şi cu neamul tău, că nu te mai strânge D-zeu. În blocul ăsta sunt copii, care pot fi muşcaţi oricând de animalele tale.
– Copii sunt răi şi îi provoacă. Şi ei ce vrei să facă, să stea? Se apăra şi ei cum pot.
– Muşcă şi ataca pe oricine vrea să intre în scara blocului. Ăştia sunt dulăi de stâna, care îşi apăra teritoriul, spuse bărbatul din ce în ce mai roşu la faţă.
Toată sfada lor, atrase atenţia şi altui vecin care se afla în parcare.
– Are dreptate bre Nea Costică, nici să ducem gunoiul nu mai putem, că sar pe noi, spuse acesta.
– Ia mai taci şi tu din gură, v-aţi găsit voi deştepţi să criticaţi căţeii. Dar copii voştri că fac atâtea rele… Ar trebuii să ies şi să îi iau la şuturi de fiecare dată.
– Nu te lega de copii, că se schimbă foaia.
– Ce să vă zic, v-aţi găsit voi deştepţi. Eu atât vă zic, lăsaţi căţeii în pace, că altfel chem poliţia. Câinii nu ataca fără motiv. Sigur copii au vrut să le facă rău.
Zicând acestea, nea Costică, pleca de la geam şi se duse să se încalte să iasă afară, să vadă ce au păţit căţeii, atât de dragi lui. În singurătatea lui, găsea în aceste patrupede nişte prieteni adevăraţi, care nu te-ar fi trădat niciodată, indiferent de circumstanţe. Înainte de a ieşi afară, se mai uita odată pe geam să se asigure că cei doi vecini plecaseră, lua din frigider o punguţă de oase, pregătită de cu seara şi ieşi cu ea în mâna să-şi cheme protejaţii. După ce îi găsi şi le împărţii oasele, pleca spre parc. Ajunse acolo şi îşi petrecu toată ziua. Pe la amiază, după ce îşi mânca sandvişurile, nea Costică se aşeză pe o bancă, aflată la soare, unde aţipi. Nu ştiu cât dormi acolo, dar când se trezi, ziua se îngână cu noaptea. Se ridică grăbit de pe bancă şi o lua cu paşi repezi spre casă. Dar nu alese drumul obişnuit, ci alese să o ia peste un maidan, unde cândva erau case, dar fuseseră demolate de pe timpul lui Ceauşescu să facă blocuri. Apoi venise Revoluţia şi nimeni nu mai construise nimic. În loc rămăsese un mare maidan, plin cu fel de fel de gunoaie şi dărâmături, acoperite cu o mare de bălării, crescute alandala. Pe aici, scurta drumul cu un sfert de oră, aşa că se decise să taie maidanul ca să ajungă mai repede acasă. Deodată, auzii o mişcare în spatele său. Se întoarse dar nu văzu nici un om. Plecă mai departe, gândindu-se că i se păruse. Oricum nu aveau ce să-i ia. Nu avea nimic la el, iar pensia o lua peste câteva zile. Prins de gânduri, nu observa când tufişurile din lateral s-au mişcat. La un moment dat simţii o arsură în gamba piciorului. Nu apucă să reacţioneze, pentru că simţi cum ceva îl lovi în piept. Instinctiv duse mâinile în faţă, să se apere. Cu groază văzu cum un dulău uriaş, îşi înfige colţii în mâna sa stângă. Simţi o altă muşcătura în coapsa dreaptă. Alt câine îi sărise în spate, iar izbitura acestuia îl puse în genunchi. Încerca să se lupte cu ei, dar erau prea mulţi. Frica îl paraliză şi totuşi îi dădea tăria să reziste. Nu vroia să sfârşească aşa.
Auzi la un moment dat un schelălăit şi simţi ca câinele din spatele său a plecat. Mai multe voci se auzeau în depărtare cum strigau la câini. Câinii, rând pe rând îl lăsaseră în pace şi se îndepărtară. Nea Costică leşină, nu înainte de a vedea chipurile a câtorva adolescenţi, care îngrijorate se aplecau asupra lui.
—————-
Doctorul Stanciu, ieşise din operaţie. Era de gardă în acea seară. În camera de gardă mergea televizorul fără ca nimeni să se uite la el. Avusese o seară grea. Tocmai salvase viaţa unui bătrân ce fusese atacat de câini. Fusese adus de nişte adolescenţi, care îl salvaseră de o haită de câini vagabonzi. Se putea cunoaşte după plăgile de pe el, că îl vânaseră efectiv. Atacaseră ca să ucidă şi să mănânce. Şi suntem în secolul XXI într-o ţară din Uniunea Europeană. Incredibil.
La televizor începură ştirile. Prima era despre conflictul dintre premier şi preşedinte. Doctorul Stanciu, lăsă să treacă pe lângă el această informaţie. Nu îl interesa. Apoi urmă o ştire despre un miting al iubitorilor de animale, mai precis de „maidanezi”. contra strângerii lor de pe străzi si a eutanasierii acestora. Doctorul închise televizorul scârbit.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: