Iarna şi bunica

Afară se pusese de vreo câteva ceasuri bune pe o ninsoare abundentă. Noroc că nu bătea vântul, iar fulgii mari de nea se aşezau liniştit peste tot, făcând să crească stratul de zăpadă, la fel cum creşteau cozonacii bunicii puşi în tăvi. Era în jur de ora şase, dar deja era întuneric afară. În conul luminilor de pe stâlpi, se vedea cum cerul cernea fulgii de zăpadă, mari şi pufoşi. Nu era nimeni pe stradă. În depărtare, se auzeau chiote de copii, cuprinşi de frenezia zăpezii. Blocurile cu patru etaje, aliniate pe ambele părţi ale străzii, se uitau prin ochii ferestrelor luminate, la spectacolul oferit de anotimpul alb, încercând parcă să ghicească culoarea maşinilor, acoperite acum de nămeţi. Într-un bloc de pe marginea străzii acestea, la un etaj oarecare, şedeau două mogâldeţe, unul mai răsărit niţel, care încercau să se uite afară prin geamul aburit. Stăteau cu mâinile căluş la ochi, că să poată acoperi astfel lumină camerei şi să poată distinge ceva afară. Nasurile aproape că atingeau sticla rece, iar de la respiraţia lor, aceasta se tot aburea încontinuu, iar ei nu pridideau să o şteargă. Ar fi vrut să iasă şi ei afară, la săniuş, dar părinţii nu veniseră încă de la servici iar afară se făcuse noapte.

– Plecaţi de la geam şi veniţi de staţi, aici pe pat. E frig acolo şi v-am mai spus că dacă vă tot uitaţi, Gerilă nu o să vă mai facă flori de gheaţă. Iar fără ele… Moş Crăciun nu o să vă mai găsească.

Fără tragere de inimă, dar hotărâţi să nu cumva să facă o greşeală şi Moşul să nu mai vină, copii o zbughiră de lângă geam direct în vârful patului. Erau în bucătărie, iar patul era de fapt un colţar tapiţat. Aveau loc să stea doar pe jumătate, pentru că pe cealaltă jumătate, bunica, pusese muşamaua strânsă de pe masă şi un lighean mare de bucătărie. Era cald, pentru că ea, bunica, se apucase să facă o plăcintă cu dovleac, cuptorul aragazului duduia, având deja înăuntru o tavă cu plăcintă. Mirosea plăcut a vanilie şi scorţişoară, pe care bunica le pusese din belşug în plăcintă. Acum ea era ocupată să mai întindă o foaie de aluat, pregătind şi a două tavă. Copii începură să se foiască, neavând astâmpăr. Bunica se uită la ei şi un zâmbet increţii bătrâna faţă. Apoi, nu se ştie ce gând de departe, făcu ca faţa bătrânei să se întristeze, zâmbetul să rămână îngheţat în colţul gurii iar o mică lacrimă să se ivească în ochii aceia bătrâni şi blânzi. Copii, în joacă lor, nu observară aceste schimbări pe faţa bunicii. Aceasta scoase un oftat şi deodată începu să le zică o poveste. Nu era o poveste cu Feţi Frumoşi şi Ilene Cosânzene, nici cu zmei sau cu balauri. Era o poveste despre o întâmplare de când era ea mică. Copii se opriră, fermecaţi de glasul bunicii. Mai auziseră povestea asta, dar de fiecare dată când o spunea bunica, li se părea că este o povestire nouă. Le plăcea să audă întâmplări dintr-o lume pe care ei nu o cunoscuseră niciodată. Bunica termină povestea. Odată cu ea termină de pus şi a doua tavă cu plăcinte la cuptor.
– Mai zi-ne una, se rugă băiatul.
– Nu mai ştiu ce să vă zic, că le ştiţi pe toate, spuse bunica.
– Păi pe aia când ai căzut din căruţă, sau pe aia când ai omorât toţi viermii de mătase ai lui mamaia lu’ matale, zise băiatul.
Bunica începu să râdă.
– Păi dacă le ştiţi pe toate, de ce să le mai zic? intrebă bătrâna.
– Pentru că ne plac.
– Te rugăm, intră în conversaţie şi fata.
– Lăsaţi-mă să scot plăcinta asta din tavă, iar după aia mai vedem.
– Mai bine ne-o zici pe aia când aţi plecat la colindat.
Bătrâna se duse să se ocupe de plăcintă, pe care, după ce o scoase din tavă, o puse pe un fund de lemn să îşi tragă sufletul.
– Vrem şi noi plăcintă, spuseră copii într-un glas.
– Nu pot să vă dau acum, nu pot să o tai că e fierbinte şi dacă bag cuţitul în ea, se incruzeste.
– Adică cum?
– Adică aşa. Se face de zici că nu e coaptă.
– Dar de ce?
– De la fierul cuţitului. Mămica mea, Dumnezeu să o ierte, o tăia cu o aţă.
– Aaaaa…, ziseră copii în cor. Şi tu de ce nu o tai cu aţa?
– Că nu am aţă.
– Păi are mama, în cutia aia din dulap.
– Aia nu e bună.
– De ce?
– Că e subţire şi se rupe.
– Aia roşie e mai groasă, zise cel mare. Am auzit-o eu pe mama când zicea aşa.
– Ce zicea? intrebă bunica.
– Zicea că ceva e cusut cu aţă albă, că se cunoaşte. Şi apoi a zis că e aşa de groasă aţă, că de fapt e roşie nu albă.
– Ştiţi ceva? Nu vreţi să vă zic povestea aia despre colind şi Isus?
– Ba da, strigară copii.

Bunica răsuflă uşurată că scăpă de întrebările copiilor şi începu povestea. Copii tăcură ascultând cu sufletul la gură şirul poveştii. Deodată, baiatul, o întrebă:
– Bunico, de ce la şcoală şi la tati la servici vine Moş Gerilă iar acasă vine Moş Crăciun?
Bătrâna se opri din povestit, îl fixă cu o privire stranie pe micuţ, neştiind cum să-i explice ca să înţeleagă.
– Şi la mine la grădiniţă, tot Moş Gerilă vine, spuse şi fata. Şi la mami tot el vine. De ce bunico?
– Iar la şcoală, ne învaţă că Moş Crăciun e rău şi Moş Gerilă e bun. Poate să fie rău Moş Crăciun?
– Nu copii, nu e rău. Nici un Moş nu e rău. Numai că Moş Crăciun e bătrân, nu mai poate singur şi şi-a luat ajutor pe Moş Gerilă. Ei sunt Foarte buni prieteni, zise bătrâna. Înţelegeţi acum?
– Îhî…
– Dar sunt sigură că Moş Crăciun după ce o să se odihnească, o să-l lase pe Moş Gerilă să se ocupe doar de florile de gheaţă de pe geam.

Deodată, copii săriră ca şi arşi de pe locurile lor şi se repeziră pe hol spre uşa de la intrare. Acolo, intraseră în casă mama şi tata, plini de zăpadă şi cu ceva sacoşe în mâini. Copii scoaseră un chiot de bucurie şi se repeziră spre părinţi. Cei doi adulţi zâmbiră şi îşi deschiseră braţele să-i îmbrăţişeze pe micuţi. Aceştia nu mai pridideau să le spună părinţilor cum ninge afară şi că ar vrea să iasă şi ei la săniuş. Cum bunica făcuse plăcintă şi nu vroia să o taie cu aţa, ce mai încoace încolo, le făcură părinţilor o radiografie completă a zilei care era pe cale să se încheie. Părinţii zâmbeau şi îşi încurajau copii la destăinuiri. Deodată, se auzi un ciocănit uşor în uşa de la intrare.
– Cine o fii? întrebă tatăl.
– Nu ştiu, spuse mama, cu un zâmbet complice pe faţă.
– Aşteptaţi pe cineva copii?
– Nu, răspunseră aceştia.
– Poate bunica?
– Nu aştept pe nimeni, spuse aceasta. Poate doar pe Moş Crăciun, mai zise şi se întoarse spre bucătărie să se uite la plăcinte.
– Să ne uităm, zise băiatul.
– Să ne uităm, decretă şi fata.
Atunci tatăl deschise uşa, iar copii rămaseră muţi de uimire. În faţa uşii era pus un brad de Crăciun, stufos şi încă cu ceva urme de zăpadă pe el.
– A venit! A venit! Ţipară copii şi începură se sară în sus de bucurie.
– Cine a venit? întrebă bunica din bucătărie.
– Moşul cu bradul! Strigară cei mici, ţopăind într-un picior.

Bunica vru să întrebe care Moş venise, dar nu mai conta. Bucuria copiilor era mai presus de toate.

Advertisements

4 responses

  1. Interesant articol. Unde as putea afla mai multe despre Iarna şi bunica | Impresii din călătorie
    ? Multumesc!

    1. ce v-ar interesa in mod deosebit?

  2. O poveste ca-n povești! Am citit-o cu plăcere,

    1. Multumesc. Ma bucur ca va placut.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: