Zece flori

 

Mărul, Prunul şi-un Cais,
Se plimbau prin Paradis,
Când zăriră pe o vale,
Zece flori, zece petale.

Florile se-apropiară,
Vrând părerea să le ceară,
Întrebând pe fiecare,
Care-i cea mai mândră floare.

Ghiocelul cel zglobiu,
Zise că nu-i prea târziu,
Ca toate suratele,
Să-i cinstească faptele.

Că de n-ar fi el pe lume,
Cine-ar mai putea, anume,
Primul ca să se trezească,
Primăvara să vestească.

Dar Brânduşa cea frumoasă,
Spuse pe o voce groasă,
Că şi ea iese semeaţă,
Când pământu-i plin de gheaţă.

Macul, roşu şi graţios,
Îşi drese glasul, tacticos,
Tot spunând că făr-de el,
Vara n-ar mai fi la fel.

Cum stă singur, singurel,
Printre ierburi, fel de fel,
Încercând să dea culoare,
Peste galben de ogoare.

– Adevăr mai mare nu-i!
Spuse Floarea Soarelui,
Însă eu de nu aş fi,
Soarele s-ar rătăci.

Că doar eu, mă uit în zare,
Să-l aştept pe mândrul Soare,
Şi tot stând cu faţa-n sus,
Îl conduc pân’ la apus.

De n-ar fi iubitul Soare,
N-ar mai fi pe lume floare,
Noi toate, ne-am veşteji,
Frumuseţea, ne-ar pieri.

Regina Nopţii, cea graţioasă,
Se ridică arţăgoasă,
Şi începe a striga,
Că Luna-i crăiasa sa.

Că ei noaptea îi prieşte,
C-atunci floarea-i înfloreşte,
Şi nu vrea să stea în Soare,
Îi place doar pe răcoare.

Nufărul interveni,
Cearta se mai domoli,
Când el spuse cu candoare,
Că e cea mai mândră floare.

Că de n-ar fi dumnealui,
Pe obrazul lacului,
N-ar mai suspina poeţii,
De iubire sau decepţii.

– De… amor, s-avem pardon,
Interveni galanton,
Trandafirul cel ţepos,
Parfumat şi chiar… frumos.

Cred că-i lucru stabilit,
Că eu sunt cel hărăzit,
Să nu las iubirea-n drum,
S-o desfăt cu-al meu parfum.

Margareta cea senină,
Spuse că nu-i ea de vină,
Când tot pierde la petale,
Căci băieţii n-au răbdare.

Vrând degrabă ca să ştie,
Fata de o să mai vie,
Doar întârzie un pic,
Sau chiar are alt iubit?

Laleaua, floare trufaşă,
Mai prejos, nici că se lăsă,
Începând să ţipe tare,
Că-i cea mai aleasă floare.

Căci nici una din surate,
N-are flori mai colorate,
Căci ea, sute de culori,
Toate şi le pune-n flori.

– De e vorba de culori,
Să ştii, că suntem surori.
Spuse cu juma’ de gură,
Garofiţa cea fudulă.

Însă eu am flori mai creţe,
Şi frunzele mai răzleţe,
Mă găseşti pe câmp şi vara,
Nu doar numai primăvara.

Cei trei pomi se minunară,
De a florilor povară,
Iar Mărul, mai hotărât,
Luă cuvântul, abătut:

– Nu ştiu cum să glăsuiesc,
Ca sfada să vă opresc,
Dar aş vrea să ştiţi, că toate,
Sunteţi binecuvântate,
Iar când staţi toate-n grădină,
Vanitatea nu e bună,
De la noi să luaţi exemplul
Temperaţi temperamentul!
Prunul, Caisul şi eu,
Înflorim cu toţi mereu,
Zece zile primăvara,
Şi-apoi ne pierdem floarea.
Dar când floare-n ram avem,
Parcă gemeni noi suntem,
Şi nu ne certăm, măi frate,
Care are întâietate.
Ştim că suntem diferiţi,
Dar noi, ne ţinem uniţi,
Căci ne leagă-o prietenie,
Ce-o păstrăm pentru vecie.
Nu contează, vreau să spun,
Care fruct este mai bun,
Şi ce floare-i mai frumoasă,
Sfântă-i, prietenia noastră.

Florile l-au ascultat,
Şi mult s-au mai ruşinat,
Sfada iute o opriră,
Şi pe loc se-mprieteniră.

Şi-au rămas aşa de-atunci,
Prin câmpie şi pe lunci,
Prietene cu toatele,
Mult prea coloratele.

Advertisements

4 responses

  1. Sublim poemul, Sebastian şi plin de învăţături. Mă înclin şi-ţi mulţumesc mult!
    O duminică minunată îţi doresc, Sebastian! 🙂

    1. Ma bucur ca iti place, Stefania. Multumesc ca ai rabdare sa citesti ce scriu.

  2. Demult n-am mai citit aşa poem jovial şi plin de înţelesuri, foarte frumos!

    1. Multumesc, ma bucur ca iti place. Sper sa mai treci pe aici.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: