Cântec de jale (doină)

 

Bate vântul frunza plopilor de-acasă
Trimiţând în lume lacrimi de puf alb
C-au plecat copiii, nu mai vin la masă,
Şi-au pierdut speranţa căutând ce-i dalb.

Plâng bătrânii ţării, de dor şi durere
C-au rămas pe lume, fără de copii,
N-au putut săracii să le dea avere
Decât bogăţia verbului “a fi”.

Lumânări de ceară, în case bătrâne,
Ard fitile care au ajuns la cap,
Se aud arcuşuri cu jale pe strune
Şi în cimitire gropi care se sap.

Este jale mare peste tot în ţară
Nu mai are cine să iasă la plug,
Căci copiii ţării, seamănă şi ară,
Peste tot în lume, înhămaţi la jug.

Bate vântul, bate, cu jale din ţară,
Pe la porţi bătrânii din buze strângând,
Se uită în zare, aşteptând s-apară,
Pe uliţa mare, copiii râzând.

Plângi copilul mamei, plângi şi te întreabă,
Unde-i bogăţia ce-ai vrut să o ai,
Astăzi eu şi tac-tu, suntem sub livadă,
Ne vedem copile, ne vedem în Rai.

Bate vântul floarea teilor de-acasă
Trimiţând în lume delicat parfum,
Azi părinţii noştrii nu mai stau la masă
S-au trecut ca focul, transformaţi în fum.

Advertisements

3 responses

  1. Multumesc de like-uri. Chiar a placut aceasta poezie? Am stat cu ea in cap toata noaptea. Abia am asteptat sa o scriu. 🙂

  2. Adanca si adevarata, tare adevarata……

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: