Revelionul (I)

 

Cap. I

Se înserase şi un vânt rece începuse să bată. Ninsoarea se oprise, lăsând în urmă un covor alb de nea, care în multe locuri era neatins. Casele, din satul acela liniştit de câmpie, erau acoperite cu un strat gros de zăpadă, iar prin hornuri scoteau dâre lungi de fum, care împrăştiau în aer miros de lemn ars şi de mâncăruri alese. De după garduri, casele ce păreau că moţăie legănate în braţele nopţii, parcă aşteptau cu înfrigurare ceva, ce avea să sosească curând. Prin ochii ferestrelor, se putea distinge o atmosferă de sărbătoare, în care fiecare locatar al acestora avea o treabă de făcut, parcă dinainte stabilită. Era ultima zi din anul 1987, iar această mică comunitate se pregătea să întâmpine anul 1988 aşa cum învăţase din bătrâni. În depărtare se auzeau glasuri de urători şi hămăituri de câini. Din când în când se putea distinge şi câte o pocnitură mai puternică, de bici sau poate de altceva. Strada principală era pustie şi slab luminată. În faţa primăriei, în lumina unui bec montat pe clădire, se află staţia de autobuz, prin care acest sat era legat cu marele oraş, situat la numai zece kilometri distanţă.
Aici, în acesta staţie, stăteau patru oameni, doi mai mari şi doi mai mici, încotoşmănaţi cu paltoane, căciuli, fulare şi mănuşi, iar în jurul lor având câteva genţi şi sacoşe, precum şi o damigeană pusă într-un coş de nuiele. Era familia Grigore, care ajunsese acolo cu ultimul autobuz care venise din oraş. Trebuiau să se întâlnească acolo cu Vasile, un văr primar de-al lui Marcel, capul familiei Grigore. Ajunseseră de vreo douăzeci de minute, iar Vasile nu era pe nicăieri. Stabiliseră să petreacă Revelionul împreună, dar începutul nu era deloc promiţător. Ileana Grigore, începuse să fie puţin îngrijorată faţă de întârzierea lui Vasile, dar nu vroia să o arate în faţa copiilor. Se gândea la scenariul în care Vasile nu venea, ce or să facă ei în satul acela străin, căci autobuzele spre oraş, or să înceapă să circule din nou, tocmai peste vreo trei zile. Şi nici pe jos la Vasile nu se puteau duce, pentru că locul unde trebuiau să petreacă Revelionul se afla la vreo şapte kilometri distanţă, într-o pădure, chiar în mijlocul unei Grădini Zoologice. De la început nu fusese prea încântată de ideea acestui Revelion, dar o făcuse pentru copii. Vasile, era administratorul acelui loc şi insistase foarte mult să se ducă. Vila de protocol a partidului, ce se afla în acest stabiliment, nu era folosită de nici un grangur de la judeţ, pentru această perioadă. Aşa că, liberă fiind, o puteau folosi ei şi cu restul familiei, pentru o mică vacanţă, de sfârşit de an.
– Unde o fi Nea Vasile? întrebă Cornel, copilul cel mare al familiei Grigore. Oare de ce nu mai vine odată?
– Trebuie să apară, răspunse Marcel. Nu vă îngrijoraţi.
– Oare ceilalţi au ajuns? întrebă din nou Cornel
– Cred că da, căci ei vin cu maşina, zise tatăl său
– Ce bine era dacă aveam şi noi maşină, filozofă băiatul
– Poate că la anul o să avem. Nu-i aşa Marcele? Interveni şi Ileana în conversaţie.
– Poate. Trebuie să mai vorbesc cu ăia de la Partid, să urgenteze cu aprobarea.
– Mami, ce e ăla Partid? interveni în discuţie şi Dana, mezina familiei.
– Nu e treaba ta acum, răspunse mama. Să vină Vasile odată, să plecăm, că am îngheţat aici.
Deodată, din noapte, începu să se audă un zgomot de zurgălăi, care se apropia destul de repede. Toţi ciuliră urechile şi se întoarseră în direcţia zgomotului. De pe o uliţă lăturalnică, se ivi în strada unde se aflau, o căruţă transformată în sanie, la care era înhămat un cal negru, ce avea atârnat în jurul gâtului un fel de colac compus din mai mulţi clopoţei, de toate mărimile. Pe capră acestei sănii improvizate, îl putură distinge pe Vasile.
– La mulţi ani şi scuze de întârziere. Aţi venit de mult? Aţi îngheţat?
– De abia am ajuns, răspunse Marcel. Dar de ce nu ai venit cu maşina?
– A nins mult şi drumul e troienit. Nu puteam trece. Aşa că am făcut căruţa sanie şi am venit să vă iau. Nu am avut altă soluţie. Noroc că e lună plină, că altfel nu vedeam drumul. Dar hai urcaţi. Vedeţi că am şi nişte pături acolo să vă înveliţi.
Marcel schimbă o privire rapidă cu nevastă-sa, iar apoi se uită către copii. Aceştia rămăseseră cu gurile căscate. Nu mai merseseră în viaţa lor cu căruţa, darămite cu o sanie trasă de cal. Pentru ei totul era ca o aventură.
– Hai că într-o oră ajungem. Toţi ne aşteaptă. Ileana, vezi că în spate am un termos cu ceai cald să le dai copiilor. Dacă vrei poţi bea şi tu. Dacă nu, am o sticluţă cu ţuică, să mai pună sângele în mişcare şi să rezistăm la frig.
Urcară tot calabalâcul în sanie, se urcară şi ei, Ileana cu copii în spate, iar Marcel pe capră, lângă Vasile. Acesta din urmă, întoarse sania, pornind înapoi pe drumul pe care venise. Se bucura nespus de această ocazie de a petrece revelionul împreună cu toată familia, căci de când îşi găsise serviciul acesta de administrator al Grădinii Zoologice, era foarte izolat de toţi. Până şi de Roxana, soţia sa, se cam îndepărtase. Iar faţă de cei trei copii ai săi – Ionel, Măriuca şi George – ajunsese aproape un străin. Iar acest lucru îl măcina zi şi noapte. Nu-i vorbă, salariul era bun, iar de când îi dăduseră în grijă şi vila de protocol a Partidului, ce se afla în incinta Grădinii Zoologice, veniturile îi crescuseră considerabil. Se descurcă, vorba aia: “de unde nu curge, pică”, dar faptul că trebuia să locuiască în permanenţă în Grădină, să stea separat de familie, pe care o vedea doar sâmbăta şi duminică, îl făcea să sufere enorm.
– Ziceai că ai ţuică? întrebă Marcel
– Da, uite sticla. Ileana, tu vrei ţuică sau bei ceai? Ai găsit termosul?
– Da Vasile, l-am găsit. O să beau ceai cu copii, răspunse Ileana
Pe nebăgate de seamă, ieşiră din sat, şi porniră spre pădure. Zăpada era mare şi acoperea în întregime drumul. Noroc că Nea Vasile, îl ştia pe dinafară. Lumina lunii reflecta în zăpadă albă, neatinsă, dându-i o lucire de basm. Calul mergea la pas domol, iar cu fiecare mişcare a acestuia, clopoţeii scoteau clinchete cristaline. Sania aluneca pe zăpadă, iar pasagerii vehiculului improvizat, nu simţeau nici o hurducătură. Adulţii se adânciră într-o discuţie pe care copii nu prea o înţelegeau. De fapt nici nu erau prea atenţi la ea. Erau total absorbiţi de mersul cu sania, prin noapte. Era ceva ce nu mai făcuseră niciodată şi savurau acest moment cu toată fiinţa lor. Ca să stea mai bine, Nea Vasile, pusese în caruta-sanie, nişte baloţi de paie, şi o groază de paruri. Cei doi copii îşi făcuseră culcuş acolo, şi li se vedeau doar capetele ce ieşeau dintre pături şi paie. Abia aşteptau să ajungă şi să se întâlnească cu verişorii lor. Pe lângă cei trei copii a lui Nea Vasile, mai veneau şi Viorel, băiatul lui Tanti Gina, precum şi Emil şi Carmen, copii lui Tanti Paula. Acestea erau surorile lui taică-său. Şi başca că îi aştepta şi bunică-sa, mama lui tata. Numai de ar ajunge mai repede.
– Nene Vasile, merge televizorul? întrebă deodată Cornel
– Da cum să nu, răspunse Vasile. Toată ziua am stat să aranjez antena, dar acum se vede bine. Mai are puţini “purici”, dar…
– Nu contează, bine că merge, răspunse băiatul. Am văzut programul TV în ziar. O să fie plin de glume. Cu Arşinel, cu Stela Popescu, Jean Constantin, cu toţi. De abia aştept să îi văd.
– Ajungem îndată, nu-ţi fă griji.
Un moment de tăcere se lăsă, fiecare gândindu-se la ale lui. Apoi adulţii începură iar să discute probleme de oameni mari, iar copii se adânciră şi ei într-o discuţie despre animalele sălbatice. Nu ştiu cum se făcu, dar inevitabil discuţia ajunse şi la lupi. Cornel încerca să răspundă la şirul întrebărilor puse de sora să mai mică. Din vorbă în vorbă, aceasta începu să-l întrebe despre felul în care atacă şi se hrănesc lupii. Tot explicând surorii sale, începu să realizeze că ei îndeplineau condiţiile propice pentru a fi atacaţi de aceştia, asta dacă ar fi existat lupi în zonă. Sau există? Un fior rece trecu pe spatele băiatului. Dana, sora sa, tocmai începu să zică cu glas tare concluzia la care şi el ajunsese. Aceasta, rămase o clipă tăcută, apoi se repezii spre Ileana, şi începu să o zgâlţâne să-i atragă atenţia.
– Mamă, mamă, o să ne mănânce lupii. Nu vreau să fiu mâncată de lupi.
– Ce tot vorbeşti acolo? Care lupi? întrebă Ileana.
– Lupii ăştia de pe câmpuri şi păduri, care atacă iarna oamenii singuri pe drum, răspunse Dana.
– Stai liniştită dragă, că aici nu sunt lupi, răspunse mama
– De unde ştii? întrebă şi Cornel
– Uite aşa, ştiu! decretă femeia. Nu vă mai gândiţi la toate prostiile. Acuşi ajungem.
Copii tăcură, şi se retraseră iar în culcuşul lor, însă ochii şi urechile le erau în alertă, încercând să vadă şi să audă tot ce se afla în întunericul nopţii. Femeia se întoarse către capră, unde stăteau bărbaţii, şi le împărtăşi şi acestora temerile copiilor. Vasile, nu zise nimic însă se vedea că ceva îl frământă.
– Ce-i Vasile? Să nu îmi zici că ăştia mici au dreptate, zise Marcel
– Nu, staţi liniştiţi. Nu s-au mai văzut lupi pe aici de foarte mult timp. Cu toate că umblă nişte zvonuri, dar…
– Dar ce? Întrebă şi Ileana îngrijorată.
– Nimic, nu vă faceţi griji.
Va urma ….

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: