Jazz, şofat şi nostalgia vremurilor apuse

 

E noapte. Conduc. Strada e pustie. Afară e răcoare. Luminile portocalii ale bordului îmi creează o stare de linişte. Dau drumul la radio. Nimic interesant. Schimb pe Cd player. Ascult câteva secunde, dar realizez că nu am dispoziţia necesară pentru muzica de pe discul care e înăuntru. Borseta cu celelalte CD-uri este în torpedo, iar mie îmi este silă să opresc maşina ca să caut alt disc. Aşa că mă întorc la radio şi îi dau o căutare automată. Din întâmplare nimeresc pe BBC Radio 2. Este o emisiune dedicată jazz-ului şi blues-ului. Un fel de “nocturnă” muzicală. Nu ştiu cine cântă, dar ritmul alert de Dixieland îmi crează o stare de bună dispoziţie. Melodia se termină iar realizatorul emisiunii, cu o voce caldă şi gravă, pe un fond muzical în surdină, începe să depene o povestioară interesantă despre Ella Fitzgerald şi despre cariera muzicală a acesteia. Accentul britanic, intonaţia vocii, întunericul de afară, luminile bordului sau nu ştiu ce altceva au creat o stare familială deosebită, pe care nu o mai simţisem de mult timp. Este ceva ce a apărut pe neaşteptate şi m-a izbit cu o forţă necunoscută. Pe nebăgate de seamă, când încă nu terminase de vorbit, încep acordurile lente ale melodiei Summertime. La trompetă interpreta Luis Amstrong. Mă las vrăjit de acordurile liniştitoare şi domoale ale acestei melodii. Stradă e pustie. Lumina felinarelor stradale este estompată de o ceaţă uşoară. În maşină cald şi miroase a vanilie. Gândurile îmi zboară în trecut, la copilărie. La acele nopţi când ascultăm radioul, cu lumina stinsă, târziu în noapte, după ora 10 când se termina programul tv. De cele mai multe ori adormeam legănat de acordurile nu ştiu cărei melodii difuzată la postul naţional de radio. O nostalgie ciudată mă cuprinde, trezind în mine sentimente ciudate, de întoarcere în timp. Dintr-o dată îmi doresc să fi trăit în vremurile în care jazz-ul era în floare. Nu ştiu de ce îmi închipui că atunci era mai bine, mai boem şi mai relaxant. Şi iar îmi aduc aminte de copilărie, atunci când la televiziunea naţională se difuzau cu o perseverenţă uimitoare acele muzical-uri americane, cu Fred Astaire, Ginger Rogers, Gene Kelly şi alţii ca ei, de multă vreme am crezut că în SUA toată lumea este îmbrăcată în frac şi în rochii de bal, iar atunci când au ceva important de zis, americanii cântă şi dansează pe unde le vine.
Emisiunea de la radio continua, iar eu fără să-mi dau seama încep să conduc mai încet. Vreau să întârzii cât pot de mult această călătorie cu maşina, ca să nu destram vraja care m-a cuprins. Dar indiferent cât de încet merg, destinaţia mea se iveşte. Opresc maşina, mai întârzii careva secunde până să opresc motorul, vrând ca vraja să nu se destrame. Trebuie să cobor, oftez şi îmi fac curaj, reîntorcându-mă la lumea reală.
Afară din maşină e răcoare şi bate vântul. Unul rece din nord. Mă uit la ceas ca să reţin ora când se difuzează această emisiune pe BBC Radio 2. Mă rog să nu uit ziua săptămânii şi îmi promit în gând că săptămâna viitoare să plec la o plimbare cu maşina cam pe la aceeaşi oră. Poate nu uit…

Advertisements

7 responses

  1. Mi-ai amintit de unul din primele texte citite aici… unul despre noapte si nesomn…Mi-a placut… m-ai nostalgit”” si pe mine…

    1. Se zice ca atunci cand traiesti din amintiri, imbatranesti. Oricat nu vreau sa recunosc si ma tin tare, dar… timpul isi spune cuvantul. Odata cu trecerea anilor, bagajul pe care il car se face tot mai mare si mai mare, fiind tentat tot mai des sa il deschid si sa vad ce e inauntru, de e asa de greu. Mai arunc din cand in cand cate ceva de acolo, dar in general sunt lucruri indispensabile, de care nu te poti lipsi. Si uite asa, precum melcul, ne caram in spate toata viata, formata din amintiri si nostalgii.

      Iar m-am lasat dus de val. Poate ar trebui sa scriu un pos cu subiectul asta.

      1. Timpul trece… oricum am încerca să ne păcălim… Unde ai îmbătrânit? Avatarul zice altceva 😉 Să mă vezi pe mine :))

        Aşa e… s-ar naşte un text interesant din gândurile de mai sus. De ce nu?dr
        Şi eu încep a răspunde cuiva şi-mi dau seama în mijlocul comentariului că aş putea scrie un post pe temă 🙂
        Uneori e tare greu bagajul… însă aşa e, nu ne putem despărţi de bucăţile trăite…

  2. Si ai mai repetat experienta? Ai mai iesit in alta zi, dar aceeasi din saptamana si aceeasi ora, doar pentru acea vraja de tip jazz?

    1. Trebuie sa recunosc ca am inceput sa ascult fregvent acest post de radio. Am devenit un ascultator fidel al emisiunii, care se difuzeaza seara in weekend. Dar… parca a disparut acea vraja care m-a cuprins in acea seara. Probabil ca atunci m-a luat prin surprindere si a fost farmecul neprevazutului.

      1. Oricum ar fi, ai surprins tare placut unicitatea acelei experiente si ai asezat-o frumos in cuvinte. Imi place cum scrii, esti de o sensibilitate si o transparenta rara pentru zilele noastre. Ai ceva boem, ceva din Blaga in scrierile tale, cel putin asa percep eu. Ma bucur ca te pot citi, daca nu veneai tu la mine, nu stiu cand te-as fi descoperit.
        Deci, multumesc. Eu, tie.

      2. Ma bucura faptul ca textele mele te duc cu gandul spre un titan al lieraturii noastre. Eu cand scriu, nu ma gandesc la asta. Doar astern pe hartie, uneori mai bine, alteori mai stangaci, ganduri care imi umplu mintea. Nu am modele. Cel putin nu le constientizez.
        Nu scriu demult. Am inceput aici pe blog. Am inceput sa sciu din lipsa de lectura. Faptul ca nu mai am acces la literatura in limba romana, a produs o schimbare in mintea mea. Destul de ciudata. Daca nu mai pot sa primesc mai bine sa dau. 🙂

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: