Vacanţa 2014… (II) – 3 minuni într-o zi
Spuneam că după ce am ajuns în Franţa, la Dunkirk, a început ploaia. O ploaie haină şi în rafale, cu stropi mici şi mulţi care se repezeau spre maşină cu putere şi înverşunare. Am crezut că o să se oprească cumva sau că deplasându-mă o să las norii în spate şi o să întâlnesc şi vreme mai bună. M-am înşelat amarnic. Nu ştiu dacă a plouat în toată Europa continuu sau am mers eu cu norul deasupra capului, cert este că timp de aproape 17 ore, a plouat de a rupt pământul. Parcă toate zăgazurile cerului se deschiseseră lăsând toată apa să curgă înspre noi. Iar pe lângă apa ce cădea din cer, mai era şi cea aruncată de roţile şi prelatele TIR-urilor pe lângă care treceam. Ce mai la deal – la vale, potop nu alta. Ştergătoarele mergeau la viteză maximă, iar pe mine începuseră să mă ameţească. Când treceam pe sub un pod mă bucuram că nu mai cădea apă pe parbriz. Nici la popasuri nu prea ne-am oprit, decât în extremă urgenţă, pentru că ne uda fleaşcă.
Şi noi care ne propusesem să ne oprim puţin să vizităm Bruges sau Viena. S-a dus planul nostru. Aşa că am băgat capul între umeri şi am continuat să conducem spre România, puţin mai posaci decât ne propusesem. Şi aşa, încet încet, am ajuns pe undeva pe lângă Budapesta, unde am făcut popasul pentru somnul de seară. Mă gândeam cu groază că dacă ploaia continuă şi a doua zi, când trebuia să intrăm în România, o să fie mult mai greu de condus din cauza lipsei drumurilor cu două benzi.
A doua zi dimineaţă, am deschis ochii cu îngrijorare, m-am uitat pe geam şi am avut o surpriză fantastică. Soarele era stăpânul absolut al cerului, fiind cocoţat pe boltă ca un cocoş fălos. Un cer senin şi fără nici o urmă de nori, ne învăluia şi ne îndemnă să ne bucurăm din plin de vacanţă, făcându-ne să ne dorim să ajungem mai repede la mare. Parcă ziua de ieri nici nu fusese. Bucuroşi, am servit micul dejun. Deja aveam alt tonus. Era o zi de vară la fel cu cele pe care le ştiam de pe vremea când locuiam în România. Ziua începuse perfect. Cu o minune de vreme. Ne-am urcat în maşină şi am pornit spre Szeged. Pusta maghiară, mângâiată de razele soarelui de dimineaţă, avea ceva din stepa Galaţiului natal. Deja mă cuprinsese dorul de locurile natale, iar nostalgia copilăriei îmi crea o stare aparte. După ziua precedentă, vremea şi soarele de azi mi se păreau o minune.
Într-o oră şi ceva am ajuns în graniţă. Acum ne aştepta alt hop. Vameşii români şi maghiari, care… Ce să zic. Aveam inima cât un purice. Nu pentru că aş fi avut ceva de ascuns sau nu aş fi avut actele în regulă. Ci pentru că nu vroiam ca ziua începută atât de bine, să fie stricată de toana cuiva din vamă. Acum cred că toată lumea ştie de ce sunt în stare vameşii atunci când vor. Îţi găsesc nod în papură imediat. Deja ne înarmasem cu răbdare şi toată bunăvoinţa de care eram în stare. Dar surpriză! Am trecut prin vama de la Nădlac la fel de uşor ca şi prin cea de la Dover. Adică chiar să fie adevărat. Chiar l-am întrebat pe vameş de două ori dacă nu vrea şi altceva în afară de paşapoarte. Nu a vrut nimic şi chiar ne-a urat drum bun. Deja era nesperat de bine ce se întâmpla. Cu minunea asta nu te întâlneşti în fiecare zi. Aşa că am zis un Doamne ajută în gând şi am pornit spre Bucureşti. Cinci sute şi un pic de kilometri. M-am gândit că îi fac în 12 ore ca şi altă dată. Dar altă surpriză. Am făcut numai 8 ore. Deci cu patru ore mai puţin. Şi toate astea datorită porţiunii de autostradă dintre Deva şi Sibiu. Extraordinar nu? Cât înseamnă 80-90 de km de autostradă. Şi asta era cea de-a treia minune din a doua zi de vacanţă.
Spre după amiază am ajuns acasă. Adică la casa din ţară, pentru că acasă pentru noi înseamnă de mult UK. Dar în fine, asta e altă poveste. Prima dată am tras la cumnată-mea, sora soţiei, care ne aştepta cu masă întinsă şi plină de fel de fel de bunătăţi. Erau cu toţi acolo. Şi cumnatul şi nepotul. Toată lumea s-a bucurat de revedere. Ne-am pupat, ne-am îmbrăţişat şi după ce ne-am mai liniştit puţin, am avut timp să ne uităm mai bine unii la alţii. Eram tot noi, cei care ne ştiam de atâta timp, neschimbaţi dar parcă diferiţi. Poate un rid în plus, mai mult alb la tâmple, cu umerii mai lăsaţi şi spatele mai încovoiat de povara anilor care s-au strâns, cu vorba mai înţeleaptă şi gândirea mai matură. Ce trece timpul şi ce urme lasă… Apoi am ajuns acasă. Totul era încremenit aşa cum lăsasem atunci când am plecat. Pe un perete era un calendar pe care nimeni nu îl mai schimbase de când plecasem. Era din 200… Nu mai contează. O nostalgie grea şi sufocantă m-a cuprins. Am dat reflex din mână, ca şi atunci când vrei să te aperi de o insectă. Nu puteam să mă las copleşit de asemenea gânduri. Eram în vacanţă şi plus de asta a doua zi era ziua mea. Împlineam 40 de ani. O sumă rotundă, schimbam prefixul. Iar apoi după încă o zi, plecăm la mare, la Venus. De abia aşteptam să mai văd odată marea noastră. Aveam puţin inima strânsă, ştiind condiţiile de pe litoralul nostru, dar… asta este. Ai intrat în horă, trebuie să joci, mi-am zis în gând. Iar până poimâine, când avem intrare la hotel, e întâi mâine, iar până mâine e întâi azi. E vacanţă şi nu putem pierde nici măcar un minut din ea. Aşa că am început să facem planuri ce facem de ziua mea. Pentru că nu poţi face planuri singur, ne-am întors la sora neveste-mii, iar acolo cu o “trataţie” ne-am întins până mai târziu. Că aşa şade bine la cei care nu s-au văzut de mult şi ţin unii la alţii.
Şi aşa a venit şi ziua mea…
Va urma.
Vacanţa din 2014 … (I)
Am fost în vacanţă. M-am întors la realitate şi încerc să mă readaptez la rutina cotidiană. Gândul îmi este departe, pe drumurile Europei şi poposeşte pe străzile mai noi şi mai vechi pe unde am umblat în această vară. Se aşează tacticos la o cafenea pe o străduţă încărcată cu istorie dintr-un burg medieval, se adăposteşte de căldură la umbra pădurilor de molid din Bavaria sau se scaldă în apele Mării Negre. Iar în tot acest timp născoceşte şi visează la noi destinaţii pentru vara ce o să vină. Pentru că trebuie să găsim locuri de vizitat şi pentru anul care vine, aşa cum găsim de vreo câţiva ani încoace, de când ne-am hotărât să ne petrecem vacanţele de vară în multiple destinaţii. Adică ne alegem o destinaţie cu soare şi plajă, unde să ne încărcăm de căldură şi vitamina D, după care, pentru a orna acest sejur, îl decorăm cu încă două-trei destinaţii, unde să ne completăm bagajul cultural şi peisagistic. E drept că pentru a realiza aceste lucruri, trebuie să călătorim cu maşina. Dar nu este un impediment, ba din contră. Aşa că, pe la începutul lunii iulie, am urcat bagajele în maşină şi pe aici ţi-e drumul. Am pornit spre locurile spre care visăm încă din ianuarie când am definitivat itinerariul şi finalizat toate rezervările la hoteluri şi celelalte obiective de pe traseu.
Anul acesta itinerarul a fost compus din trei destinaţii majore (patru dacă punem la socoteală şi şederea la reşedinţa noastră din România): Venus, Castelul Neuschwanstein, Zurich. Printre aceste obiective majore, vacanţa a fost pigmentată şi cu alte opriri şi vizite scurte, gen Galaţi, Piteşti, Sibiu, Adliswil – Elveţia şi chiar Strasbourg dacă ţinem cont că am traversat de la vest la est această metropolă care găzduieşte Parlamentul Europei. Surprinzător a fost faptul că am făcut cunoştinţă cu acest oraş brusc şi fără nici un avertisment prealabil. Mă aflam în orăşelul german Kehl, cu un ochi la navigatorul din bordul maşinii iar cu celălalt la trafic când deodată am zărit indicatoarele care mă avertizau că mă apropii de vamă, apoi un indicator cum că intrăm în Franţa iar imediat după, semnul că ne aflăm în Strasbourg. Şi toate acestea în timp ce traversăm un pod peste Rin – marele fluviu al Europei de Vest. Fără nici o bucăţică de câmp între cele două oraşe, fără nici o pauză urbanistică, ca şi când ar fi fost doar un singur mare oraş despărţit în două de o graniţă pusă arbitrar pe un fluviu. Nu cunosc în profunzime istoria acestor meleaguri, dar ştiu că s-au purtat câteva războaie între Franţa şi Germania datorită celor două provincii germanice din estul Franţei sau depinzând de perioada istorică unde ne uităm, cele două provincii francofone din vestul Germaniei. Alsacia şi Lorena, căci despre ele este vorba, au un farmec aparte, care îmbina fericit rigurozitatea germană cu poezia franceză. Iar Strasbourg, este poate cel mai elocvent exemplu al acestei împletiri fericite dintre două mari culturi europene. Păcat că în itinerarul stabilit iniţial nu am organizat şi o pauză de o zi în acest oraş. Cu ochii pe ceas şi cu gândul la ferry-boat-ul de la Dunkirk, am trecut în garbă, fără să oprim, limitându-ne să admirăm prin geamul maşinii arhitectura clădirilor istorice.
Dar să mă întorc mai la începutul vacanţei care a început cu mici peripeţii ca mai fiecare vacanţă. Acum sunt amintiri, sarea şi piperul vacanţei, dar atunci pe moment crează un pic de disconfort. Oricum, totul e bine când se termină cu bine. Aşa cum spuneam, am plecat cu maşina. Prima destinaţie fiind România. Un drum lung, de pete 3000 km. Nu mă grăbesc. Indiferent cât de repede merg sau cât de încet acest drum durează cam 48 de ore incluzând şi două opriri pentru somn. Singurul loc pentru care trebuie să fiu la timp este Dover, acolo unde ferry-boat-ul nu te aşteaptă. Ca un om cu experienţă în acest tip de călătorii am achiziţionat biletele din timp, ca să evit surprizele de orice fel. Făcând drumul acesta, Edinburgh – Dover de nenumărate ori (aproximativ 900 km), mi-am calculat cu atenţie timpii de mers, neintentionand să stau foarte mult la Dover în port înainte de îmbarcare. Numai că socoteală de acasă nu se potriveşte cu cea din târg. În această vară, am avut ghinionul să dau peste foarte multe lucrări în trafic. Indiferent cum mă devia navigatorul ca să le evit, dădeam peste altele. Şi colac peste pupăză, pe undeva pe drum, am dat peste un drum închis. Tot traficul era deviat pe nişte drumuri naţionale cu un singur „fir” care treceau prin localităţi. Eram contra timp. Am setat din nou navigatorul să ne scoată mai repede de pe acest drum, pentru că era aglomerat de camioane şi deja eram în foarte mare întârziere. Nu ştiu cum să numesc ce a urmat. A… am uitat să vă spun că era trecut de miezul nopţii când se întâmplau aceste lucruri. Am intrat pe nişte drumeaguri unde nu avea loc decât o maşină, în stânga ferme, în dreapta păduri, în spate beznă, în faţă o potecă spre necunoscut. Bine că erau asfaltate ca în palmă. Nemarcate, întunecoase, fără nici o altă maşină pe acolo. Nu era nici ţipenie, iar eu goneam ca apucatul cu mulţi kilometri peste limita legală pentru acest tip de drum. Mă simţeam ca în raliul Paris-Dakar, dar legat la ochi. Deja soţia şi copilul intraseră în panică. Şi eu, dar mă ţineam tare să nu îi sperii. După vreo douăzeci de minute de raliu pe drumuri de ţară britanice, am reuşit să ieşim la un drum naţional cu două benzi, iar de acolo nu peste mult timp ne-am întors pe autostradă. Eu acum eram triumfător şi îmi venea să pup navigatorul pe care nu cu puţin timp în urmă jurasem să îl arunc la gunoi cu prima ocazie. Am ajuns la Dover exact cu cinci minute înainte de a se închide check-in-ul pentru cursa noastră. Îmi trebuia o cafea. Am avut noroc. Vameşii au oprit două maşini în faţa noastră să le verifice bagajele. Pe noi ne-au lăsat să trecem. Probabil că se vedea pe faţa noastră disperarea de a nu pierde vaporul. Era aproape două dimineaţa.
Ferry-ul nostru nu merge la Calais ci la Dunkirk. Mai bine. Salvăm vreo 50 de km din drumul pe continent. La oră aceea din noapte nu era aşa de aglomerat. Ne-am găsit nişte locuri la o cafenea, pe nişte canapele, unde timp de 2 ore cât durează trecerea să putem moţăii dacă este cazul. Nu am putut. Ne aşezasem chiar lângă un loc de joacă pentru copii. Nu ştiu de unde au apărut şi de ce nu dormeau la ora aia, dar… erau mulţi şi cu atâta energie ţipau şi se alergau pe acolo de parcă era miezul zilei. Văzând că nu e rost de somn, am plecat să colindăm prin magazine. Duty-free… dar mai scumpe ca magazinele de pe „high street”. Totuşi am luat câte ceva, suveniruri, ca să treacă timpul. Două ore trec repede mai ales când ai ce face.
La ora 5 am, ora Europei Centrale am acostat în Franţa. Iar de aici am plecat spre Belgia, în direcţia Bruges – Bruxelles. Şi tot acum a început ploaia. O ploaie torenţială care ne-a urmărit până la Budapesta. Aici am dormit. Drumul a fost infernal. După Budapesta însă…
Va urma.
Impresii din călătorie 