Vacanţa 2014 … (IV) – Dunărea, Casa bunicii şi plecarea din România.

 

Încet încet vacanţa mea intră în cea de-a doua jumătate. Timpul trecuse cu repeziciune, iar eu deja începusem să sortez în albumul amintirilor imagini şi momente din această vacanţă, făcându-i loc în acelaşi ungher special al sufletului unde se aflau frumos aliniate albumele cu amintiri din vacanţele precedente. Dar încă rămăseseră destule pagini libere şi nescrise în acest album, care trebuiau umplute. Aşa că… am pornit din nou la drum.

Direct de la mare am plecat spre Galaţi traversând toată Dobrogea, de la sud spre nord. Era o zi însorită şi frumoasă, numai bună pentru călătorii. Şoseaua era aproape liberă, ceea ce îmi dădea posibilitatea să admir peisajul. De o parte şi de alta a drumului, lanuri întinse de Floarea Soarelui şi grâu. Drumul era vălurat, urcând şi coborând, unduindu-se ca o pamblică bătută de vânt. În depărtare se zăreau multe, multe eoliene. Arătau ca nişte lanuri albe plantate cu morişti uriaşe. Cu cât înaintam înspre nord, atmosfera devenea din ce în ce mai familiară. Nu ştiu exact ce făcea ca sentimentul de… acasă să fie aşa de pregnant, dar cert este că o senzaţie ciudată de bine şi relaxare mă cuprinsese. Aş vrea să am talentul şi priceperea să pot descrie în cuvinte, dar din păcate posibilităţile mele sunt limitate.

Şi tot mergând şi încercând să desluşesc ce se întâmplă în sufletul meu am trecut de Tulcea intrând pe şoseaua ce merge spre Galaţi. Aici, de pe un deal am zărit din nou Dunărea iar un sentimentul de linişte şi siguranţă care mă învăluia, parcă explodă în dimensiune. În drumul meu prin Europa, începând din Germania, în apropiere de Regesburgh şi terminând cu Cernavodă sau chiar Agigea (prin Canalul Dunare – Marea Neagră), am mers pe valea Dunării mulţi kilometri, apropiindu-mă şi depărtându-mă de bătrânul fluviu cu o constantă şi ritmicitate asemănătoare cu cea a fluturilor de noapte atraşi de lumina unui felinar. Deseori, chiar l-am traversat pe poduri, vechi sau mai noi, cu arhitectură aparte şi specifică locurilor. Peste tot întindeam gâtul să zăresc din goana maşinii, un strop din apa care mi-a legănat copilăria şi mi-a înfrumuseţat tinereţea, adăugând un strop de romantism şi un pic de linişte cotidianului dur şi zbuciumat. Dar degeaba căutam să regăsesc fiorul pe care îl simţeam altă dată când mă aflam în preajma Dunării, căci acesta dispăruse. M-am gândit că din cauza vârstei şi trăind departe de ţară, sufletul meu s-a schimbat. Dar când am ajuns aici, în nordul Dobrogei şi am văzut-o din nou am înţeles misterul. Nicăieri în Europa nu mă întâlnisem cu Dunărea Mea! Peste tot era doar un râu străin, frumos conturat în peisaj, dar al altcuiva. Nu era apa lină şi mare, care se scurge parcă ostenită spre mare, după un drum lung şi anevoios, printre atâtea culturi şi tradiţii europene. Nu era acea Dunăre bătrână şi parcă înţeleaptă, care care poartă în apele sale toate învăţămintele ţărilor pe care le străbate. Peste tot până aici, am întâlnit o Dunăre tânără, năvalnică, dornică de cunoaştere şi grăbită parcă să ajungă mai repede la mare. Asta de aici era Dunărea Mea, după care sufletul meu tânjise în taină. Cu apa tulbure ce adapă lunca largă şi verde, ornată cu pâlcuri de sălcii şi plopi, iar din loc în loc câteva vite ale sătenilor lăsate liber la păscut.

Cu un alt tonus, dat de dezlegarea enigmei, drumul de la Tulcea la Galaţi a zburat fără să-mi dau seama. Însă, ca să nu uităm că vacanţa aceasta se afla sub semnul ploii, ne-am întâlnit din nou cu ea. Când mai aveam vreo zece kilometri până la Trecerea Bac spre Galaţi, undeva deasupra Dunării, cam pe la Cotu’ Pisicii, am văzut cum se formează de nicăieri o furtună. Pe drumul nostru, era soare şi frumos, dar acolo cerul era negru parcă se unea cu pământul şi se vedea că bate vântul. Pe măsură ce ne apropiam de punctul de trecere a Dunării, am realizat că acea furtună (arăta ca o tornadă), se îndreaptă spre acelaşi loc cu noi. Când am coborât din maşina să cumpăr bilete pentru bac, începuse deja ploaia şi vântul, iar când ne-am îmbarcat, furtuna era chiar deasupra noastră. Soţia şi fiul meu erau un pic speriaţi. Şi eu, dar trebuia să mă ţin tare. Bine că trecerea a fost lină, iar timp de aproape un sfert de oră cât a durat să trecem de pe un mal pe celălalt, în afară de câteva valuri mai puternice şi câteva fulgere şi tunete, nu au fost alte evenimente.

Şi aşa, pe ploaie şi pe vânt m-am reîntâlnit după patru ani cu Galaţiul meu natal. Parcă vroia să mă certe pentru că plecasem departe şi îl părăsisem. Ce să-i faci? Toană de oraş bătrân şi morocănos. Ploaia se oprise, dar multe străzi erau semi inundate, datorită sistemului de canalizare care nu a făcut faţă cantităţii mari de apă căzută din cer într-un timp aşa de scurt. Era aproape neschimbat. Fiul meu m-a întrebat de ce nu pun navigatorul. Nu înţelegea cum de ştiu drumul într-un oraş necunoscut. Am zâmbit. Nu înţelegea şi nici nu mai ţinea minte că pe aceste străzi îl purtasem şi pe el în primii ani de viaţă. Am vrut să-i explic că şi pentru el, Galaţiul va fi întotdeauna acel loc special din lume unde a văzut lumina zilei, dar nu am mai avut timp. Pe nesimţite, ajunsesem la bunica acasă. Ne aştepta. Mică şi albă, parcă mai îmbătrânită, cu mâinile tremurânde şi lacrimi în ochi ne-a pupat şi îmbrăţişat pe toţi. La cei peste optzeci de ani ai săi, arăta destul de bine. În casă, aceiaşi atmosferă pe care o ştiam de când eram copil, cu multe lucruri adunate într-o viaţă de om, puse într-o ordine desăvârşită toate la locul lor. Nimic nu se schimbase în casa bunicii. Excepţie făceau câteva fotografii mai recente cu nepoţi şi strănepoţi, aşezate la vedere pe mobile. Am închis ochii şi m-am întors în timp în vremea când eram copil. Şi eram cu toţii acolo, mama, tata, Tanti Rodica, Nenea Fane, verişoarele mele, sora mea. Toţi, dar absolut toţi. Ca la o masă de Revelion de pe timpul comuniştilor. Era veselie şi bunădispoziţie. Chiar şi la televizor era un scheci cu Toma Caragiu. Din păcate azi nu mai suntem cu toţii. Unii au plecat dintre noi, alţii au plecat în lume. Cu un oftat m-am întors în prezent. Bunica făcuse ceva de mâncare. Un borş şi o friptură cu cartofi prăjiţi. Parcă şi mâncarea avea alt gust. Unul cu care nu te întâlneşti nicăieri în lume. Între timp veniseră mătuşa mea şi vară-mea. Ne-am bucurat de revedere. Erau aceleaşi dar parcă mai triste. O tristeţe ca o pată care nu se iese la spălat. Indiferent cât de tare ne-am bucurat şi indiferent despre ce vorbeam, acea tristeţe rămânea întipărită în ochii lor. Viaţa în România şi amprenta ei inconfundabilă. Cred că aceasta este mai nou caracteristica poporului român. Tristeţea din fundalul sufletelor noastre. Mi-a părut rău că a trebuit să le las acolo. Dacă aş fi putut le-aş fi luat pe toate trei cu mine, să le smulg din malaxorul de suflete care a ajuns ţara mea natală.

După ce am plecat de la Galaţi, am mai stat câteva zile acasă şi apoi am plecat să ne continuăm vacanţă în Europa. După o scurtă vizită la Sibiu, la finii noştrii, am plecat spre Elveţia, via Castelul Neuschwanstein din Germania. Dar asta e o poveste viitoare.

Va urma.

Advertisements

9 responses

  1. @”am plecat spre Elveţia…” – me, too, également… 🙂

    1. Super. Iti doresc o vacanta frumoasa.

      1. Ma bucur sa aud asta. Spre est, unde? Far, far est? Japan? China? Ori Rusia?

      2. nu anunt niciodata pe blog-bloage unde si când voi calatori, so wait and see, please… 😉 în nici-una din cele 3, cu o precizare: am fost de 4 ori în Japonia si sper sa revin asap…(daca esti interesat, vei gasi posturi @ blogu’-mi – search: Japan)
        * * *
        P.S. China si Rusia sunt “excluse” de pe lista noastra – ’cause unsafe & risky… exista o zicala franceza universal valabila: il ne faut pas tenter le diable… = nu trebuie sa-l ispitesti pe diavol… 🙂

  2. Calatorie placuta , Sebastian ! 🙂
    Si mie imi place tare, tare mult sa calatoresc atat prin TARA
    http://aliosapopovici.wordpress.com/2014/08/09/
    cat si-n strainatate :
    http://aliosapopovici.wordpress.com/2014/08/03/

    Aliosa.

  3. Frumos, ar fi frumos sa ti scoti la imprimanta toate textele astea, sau sa ti le notezi intr un jurnal, sunt pentru suflet 🙂 sunt pretioase, sunt viata ta 🙂

    1. Ai dreptate, sunt viata mea. Poate le strang intr-o carte daca o sa scriu destule … Apropos, trebuie sa termin de povestit si ultima parte a vacantei … Timpul e principalul dusman al meu …

      1. Stiu, dragul de tine! Cu asta ma chinui si eu!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: