Vacanţa 2014 (V) – Castelul, Elveţia şi întoarcerea la realitate

 

Această vacanţă, din vara anului 2014, a avut două părţi distincte şi foarte diferite una de cealaltă. Dacă prima parte, s-a consumat în România, unde a fost aşa, un fel de combinaţie de stat acasă, vizite la rude şi prieteni, pigmentată cu o bucăţică de concediu la mare, partea a doua a vacanţei a fost una de descoperire şi cunoaştere, în care am ajuns în locuri unde nu mai fusesem înainte, înmagazinând amintiri şi experienţe noi, bifând în my bucket list, câteva noi destinaţii.

În România a fost frumos, nu zic nu. Cu emoţii de revedere, cu regrete de despărţire, printre nostalgii şi fantasme ale trecutului, care mi-au invadat toată fiinţa, împletite cu relaxarea dată de valurile mării, prima parte a vacanţei a fost totuşi una deosebită. A fost dacă vreţi, un fel de balsam pentru emoţiile şi sentimentele aflate în ungherele cele mai ascunse ale sufletului meu. Unghere le care le credeam ferecate cu uşi masive de stejar şi gratii ruginite. Trăiri ascunse bine în spatele unor ziduri înalte, construite pentru a rezista şi a răzbate în lumea în care am ales să trăiesc, această lume anglo-saxonă, unde este o dovadă de slăbiciune, dacă cumva îţi scapă pe faţă cea mai mică urmă de emoţie. Dar aceasta este altă discuţie şi de ce nu, o posibilă poveste viitoare. Iar partea a doua a vacanţei… se pregătea să înceapă.

Şi uite aşa, cu un ochi în urmă la ce am lăsat în ţară şi cu celălalt spre noile destinaţii, am ieşit din România îndreptându-ne spre Bavaria, mai exact către Castelul Neuschwanstein. Până la Linz, în Austria, cunoşteam drumul pentru că îl mai „bătusem” de câteva ori. De acolo, de la Linz, în loc să ne continuăm drumul spre Passau, cum făceam de fiecare dată, ne-am îndreptat către Salzburg. Am fi vrut să ne oprim, să vizităm puţin acest frumos oraş austriac, dar din păcate am ajuns noaptea şi plus de asta ploua foarte tare. Aşa că ne-am continuat drumul spre Rosenhein (Germania), unde am şi dormit peste noapte. A doua zi dimineaţă, cerul era încă acoperit cu nori dar ploaia stătuse. De aici şi până la Castelul Neuschwanstein, am ieşit de pe autostradă, şi am intrat pe drumuri naţionale, „judeţene”, „comunale” bavareze. A fost o experienţă de vis. Zona rurală din această parte a lumii, este de o frumuseţe aparte. Peisajele minunate, cu pajişti verzi iar pe fundal Alpii Bavarezi, ne duceau cu gândul la poveştile copilăriei. Satele prin care treceam, erau curate şi cochete, tipic germane. Nu am văzut nici o casă să nu fie întreţinută şi îngrijită, majoritatea cu obloane de lemn la ferestre şi balcoane, tot de lemn, sub acoperişuri mari de ţiglă. Atât în dreptul gemurilor, cât şi atârnate de balcoane, erau jardiniere cu flori, într-o multitudine de culori. Pereţii caselor erau pictaţi în diferite feluri, reprezentând adevărate tablouri. Pe unele erau redate diferite scene de vânătoare, iar pe altele, pereţii erau împodobii cu motive florale. Atmosfera aceea de după ploaie, drumurile ca-n palmă, pitorescul satelor, au făcut ca această porţiune de drum să fie una deosebită. Chiar mă gândeam, că dacă m-aş pierde aici, nu mi-ar pare rău şi chiar aş fi gata să învăţ limba germană, pe care de altfel o consider imposibilă. Am condus aşa, pe aceste drumuri, mai bine de oră. Chiar începusem să îmi fac griji, că greşisem drumul, când, la un moment dat, după o curbă, am putut să zărim în depărtate Castelul. Îl scriu cu literă mare pentru că este unic sau dacă vreţi, unicul castel. Aş vrea să am talentul şi priceperea ca să descriu în cuvinte imaginea care m-a făcut să trag maşina pe dreapta. Imaginaţi-vă un munte, înalt şi cu o formă conică, acoperit de o pătură verde de pădure, iar din loc în loc împodobit cu nori pufoşi, întocmai ca un pom de Crăciun, pe care copii l-au ornat cu vată în loc de zăpadă. Şi pe undeva pe la mijlocul acestui munte, alb, maiestos şi parcă strălucind puţin în bătaia unei raze rătăcite de soare, sta el, Castelul Neuschwanstein. Construit de un rege nebun, model pentru Disney, în desenele sale, castelul reprezintă imaginea clasică a palatelor cu prinţi şi prinţese din poveştile copilăriei. Nu o să insist prea mult în descrierea lui, pentru că se găseşte pe toate ghidurile turistice, dar… trebuie să zic o întâmplare care mi-a luminat ziua, mai mult decât castelul în sine.

Nu mai ştiu exact la ce oră am ajuns în mică localitate Schwangau sau Hohenschwangau, nici acum nu ştiu care este denumirea exactă. Acest mic sătuc turistic, are privilegiul de a fi înzestrat cu două căţele, Hohenschwangau şi Neuschwanstein. Dacă ar fi să zic pe scurt istoria locurilor, ar suna cam aşa: Primul din cele două castele, aparţinea familiei regale bavareze, iar cel de al doilea a fost construit de un rege al acestor meleaguri, care, nemulţumit fiind de luxul castelului părintesc, decide, într-un acces de nebunie şi megalomanie, să construiască unul nou. Şi unde credeţi că a găsit cel mai bun loc de construcţie? Pe un versant de munte, situat exact lângă vechiul castel. Cred că la acest versant, se uita de la geamurile odăilor sale, încă din fragedă pruncie. În fine, totul aici, în această mica localitate, trăieşte şi respiră prin cele două castele. Noi am ajuns dimineaţa acolo. Am parcat maşina, într-o parcare amenajată. Apoi am pornit să cercetăm locurile şi să ne îndeplinim datoria de turişti. Adică să cercetăm în amănunt magazinele de suveniruri, să face poze, să aflăm cum ajungem la castele, să vedem unde putem lua masa. Chestii din astea. În fine, am făcut noi ce am făcut, am fost peste tot şi am vizitat tot ce se putea vizita. După prânz, ne-am întors la maşină, grăbindu-ne un pic, pentru că trebuia să ajungem la Zurich, unde aveam rezervări la hotel. Când am ajuns la maşină, am avut o surpriză, de era să îmi stea inima. Geamul din faţă, de la pasager, nu mai era. M-am apropiat să-l caut. Nu era nici un ciob de sticlă în juriul maşinii. Deci nu fusese spart. Atunci unde era? Am aruncat o privire în maşină, iar acolo totul părea în regulă. Adică navigatorul era la locul lui, în parbriz, un pumn de monezi era aruncat pe scaunul şoferului, pe bancheta din spate era tableta lui fi-miu. Şi mi-am dat seama ce s-a întâmplat. Noi având maşina cu volanul pe dreapta, în momentul când am intrat în parcare, am lăsat geamul de la pasager, pentru a activa bariera parcării. Şi apoi am uitat să-l mai ridic. Şi am parcat. Şi am plecat. Şi am lăsat geamul deschis pentru mai bine de cinci ore. Şi… nimic nu s-a întâmplat. Cred că mă mut în Germania.

După ce ne-am revenit din şoc, am plecat spre Elveţia. După un drum de aproximativ două ore, am ajuns la Zurich. De fapt, într-o mică localitate limitrofă metropolei elveţiene. Aici, ne-am întâlnit cu o verişoară de-a mea şi cu familia acesteia. Sunt stabiliţi în Elveţia de vreo câţiva ani şi nu ne mai văzusem de mult. Pe băiatul lor cel mare, Antonio, noi l-am botezat. Şi uite aşa, ajungând în Elveţia, am reuşit în această vară să ne vedem toţi finii, atât de botez, cât şi de cununie. Am început în România, cu Andrei, care este băiatul sorei soţiei mele. El este cel mai mare, are 16 ani. Apoi, am continuat cu Mihai, o mogâldeaţă de numai un an şi jumătate. Este băiatul, finilor noştri de cununie, Gina şi Minel, cu care ne-am întâlnit la Venus. La Galaţi, ne-am întâlnit cu Magda, o altă verişoară de-a mea, pe care tot noi am cununat-o, dar care din păcate a divorţat. Şi acum, în Elveţia, l-am întâlnit şi pe Antonio, un flăcău de 14 ani, care parcă crescuse din apă de când nu îl mai văzusem. Emoţionantă vacanţă, nu?
După o noapte în care am stat la poveşti, a doua zi, am pornit să vizităm oraşul. A fost minunat, un factor decisiv l-a avut şi vremea însorită, care ne-a permis să facem vizita la pas. Zurich-ul nu este spectaculos că Parisul sau ca Londra, nu are nici farmecul şi parfumul Barcelonei, dar impresionează prin curăţenie şi rigurozitate. Nu ştiu cum să descriu, dar pe stradă se simte puterea banilor. Oraşul bancherilor impresionează prin disciplină şi lucru bine făcut. Merită vizitat. Şi încă ceva. Au un sistem, întâlnit de altfel în toate marile oraşe europene, prin care, dacă îţi cumperi un bilet pentru un mijloc de transport în comun, îl poţi folosi pe toate celelalte, pentru o zi. Noi am mers cu trenul şi cu vaporul, dar puteam să-l folosim şi la tramvai sau autobus.

După încă o noapte de stat la poveşti, am plecat înapoi spre Edinburgh. Drumul la întoarcere ni s-a părut mai lung şi mai plictisitor. Un pic eram trişti, pentru că încă o vacanţa se terminase. Ne gândeam la cei lăsaţi în urmă, sperând să îi putem revedea curând. Ne uitam la locuri, pe unde nu se ştie dacă vom mai ajunge vreodată. Încercam să ne punem ordine în gânduri şi să ne pregătim să ne întoarcem la rutina zilnică. În minte începuse să încolţească planuri pentru vacanţe viitoare. Dar… până la o nouă vacanţă, aceasta de abia se încheiase şi cât mai sunt încă proaspete amintirile în minte, ne mai putem bucura de ea.

This slideshow requires JavaScript.

Advertisements

10 responses

  1. Adevarul e ca atunci cind intr-o calatorie intilnesti o gramada de rude si prieteni, e greu sa separi emotiile calatoriei de cele a reintilnirilor.
    Lunga excursie ati avut.Trebuie mult timp sa selectezi din memorie diversele etape si mai ales sentimentele de senzatii.

    1. Asa este. Este destul de greu sa separi in categorii emotiile si sentimentele. Dar, pana la urma, tiate acestea, combinate, dau farmecul calatoriei.

      A fost lunga, dar frumoasa. Nu a fost chiar o excursie. 🙂

      Multumesc ca citesti ce scriu.

      1. Cum sa nu citesc ce scrii?
        Stii, cind am inceput blogul speram sa descarc din cunostintele mele pentru cei care inca n-au apucat sa vada, sa inteleaga, sa stie.
        La inceput eram o gasca faina, dar s-au retras, s-au mutat pe facebook sau pe alte platforme.
        Acum, pare sa nu mai intereseze pe nimeni cine au fost cei care au inceput sa cinte popp sau rock, nu pare sa intereseze pe nimeni ce sint pietrele si cum arata ele dupa un pic de prelucrare si nu pare sa intereseze pe nimeni din experienta de 40 de ani de mers pe munte.
        Pe prea multe bloguri este politica, spiritualitate -adica definitii pe care mai mult sau mai putin toti le stim, dar in viata de zi cu zi nu le aplica nimeni- si indragosteli.
        Asa am ajuns sa pun ,aproape, numai poze.
        Dar ma bucur cind intilnesc cite un blog, ca al tau,unde gasesc viata ,prezentul sau amintiri, trairi, bucurii sau necazuri asa cum sint ele.
        Asa ca, am sa te citesc in continuare daca vei mai scrie.
        Mult bine!
        Alexandru.

      2. Inca odata apreciez faptul ca te-ai oprit si la mine pe blog, pierzand putin timp ca sa citesti ceea ce scriu. Cred ca ti-ai dat seama ca nu este un blog destinat exclusiv povestirilor despre calatorii. Scriu ce ii vine in minte. Pana acum am mai mult poezie, pentru ca se scrie mai usor si mai repede, iar din pacate timpul nu prea este cel mai mare aliat al meu. Probabil ca titlul blogu-lui induce putin in eroare, dar acolo ma refer la calatoria mea prin viata. Poate o sa-l scimb putin, sa nu mai creeze confuzii. 🙂

        In alta ordine de idei, tot ce scriu aici, trece prin filtrul sufletului meu. Nu caut trafic sau like-uri. Scriu doar pentru mine. Acest blog e un fel de refulare, un loc unde ma curat … si unde imi incarc bateriile spiritului.

        Iar daca sunt oameni care se opresc din cand in cand aici, citesc, apreciaza si chiar simt nevoia sa-mi impartaseasca din impresiile lor, nu poate decat sa ma bucure. Asa ca o paranteza, odata am primit acest comentariu: “Am citit, am plans, apoi am citit iar.” A fost un plus de energie pozitiva pe care am primit-o ca un bonus.

        Iar am vorbit prea mult. 🙂

  2. In concluzie următoarea vacanţă o s-o petreceţi în Germania. 🙂

    1. Poate. Ar fi frumos. Dar mai e pana la vara.

    2. Poate. Ar fi frumos. Dar mai este pams la bara.

  3. ….poate atunci cînd voi reuși să ajung la Kate, prietena mea din Edinburgh, se va lăsa cu o seară întîrziată în povești
    pînă atunci, ne vom … întîlni în blogosferă
    we’ll see around 🙂

  4. Interesante jurnale de calatorie, dar tare as fi vrut sa vad si niste fotografii. Castele, Elvetia… 🙂

    1. Da, ai dreptate. Insa, nu sunt asa de priceput in arta fotografica. De aceea m-am rezumat numai la litere.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: