Prima dragoste – Muntele (partea a doua)

 
Iniţial nu am avut intenţia de a scrie şi această parte a povestirii, dar apoi am realizat că nu pot să las să treacă neobservată prima mea aventură la munte, cu rucsacul în spate şi bocancii în picioare.

Aşadar, iată-mă la vârsta de 12 ani, pe un peron prăfuit al gării C.F.R. din Galaţi, undeva prin vara anului 1986. Eram eu şi încă cinci oameni, trei băieţi şi două fete, toţi mai mari decât mine. Un cuplu erau căsătoriţi, fiind conducătorii expediţiei. Celălalt cuplu, erau doar prieteni. Din păcate, datorită faptului că au trecut atâţia ani de atunci, nu le mai ştiu numele, fapt pentru care îmi pare rău.

Începând cu faptul că nu mai fusesem plecat niciodată într-o expediţie pe munte şi terminând cu cel că mă aflam în compania unor oameni complet străini, dintre care nu îl ştiam decât pe Gioni, un vlăjgan de 17 ani, care în compania adulţilor care ne însoţeau, avea tendinţa de a se erija într-un fel de şef şi protector al meu, totul era nou pentru mine. Aveam nişte emoţii fantastice. Urmăream fiecare mişcare a celor din grup, căutând să îi imit cât puteam mai bine, ca să nu creadă că sunt un papă-lapte.

Ţin minte că am plecat cu un tren de noapte. Personal. Apoi, parcă la Ploieşti sau la Buzău, am schimbat trenul. Tot cu un personal. Iar prin zorii zilei următoare, am mai schimbat odată, la Braşov. Cu o cursă de persoane, spre Zărneşti. Am făcut tot acest efort, pentru a ajunge cât mai de dimineaţă la Zărneşti. De aici, din gară, ne-am despărţit. Gioni şi celălalt tânăr din grup, au plecat cu o maşină forestieră, iar noi, restul, am luat o ocazie până la cabana Plaiul Foii. Adică, un nene cu o dacie 1300, care făcea pa taximetristul de ocazie. Nu ştiu cum am încăput cu toţii în maşina omului, mai ales că aveam şi bagaje. Cert este că, pe undeva pe la jumătatea distanţei, pe un drum neasfaltat, dar pavat cu pietriş, am făcut pană pe spate. Până atunci nu mai auzisem o gamă aşa variată de înjurături, spuse în barbă şi cu o frecvenţă din ce în ce mai sporită. Sursa lor era şoferul, care realiza că nu are cum să pună cricul la maşină din cauza pietrişului. Cred că am stat mai mult de o oră, ca să schimbe roata. Ţin minte că noi am vrut să ne luăm rucsacii şi să plecăm, dar şoferul nu şi nu. Ca să-i facem hatârul şi să nu îl supăra mai tare decât era, am stat până şi-a terminat operaţiunea.

Când am ajuns la cabană, tovarăşii noştrii ne aşteptau, fiind puţin îngrijoraţi de întârziere. După ce ne-am reunit, am pornit spre refugiul Şpârla. De abia acum începea adevărata aventură. Ceilalţi din grup păreau că ştiu fiecare ce au de făcut, etalând o siguranţă în ceea ce făceau, care pe mine mă intimida puţin. Încercam să-mi ascund cu cea mai mare grije stângăciile. Ţineam pasul cu ei, nu vroiam să rămân în urmă sau să arăt că am ostenit. Eram atent la indicaţiile pe care le primeam de la fiecare, referitoare la marcajul traseului, la istoria locurilor, la diferite ponturi cum să îmi dozez efortul şi multe multe altele. Mintea mea absorbea totul ca un burete. Peste ani şi ani, în călătoriile mele ulterioare pe munte, mi-am adus aminte cu drag de toate aceste informaţii primite atunci. Ba chiar m-am trezit câteodată împărtăşind din ele celor care erau novici pe munte, exact cum am fost eu în acele vremuri. Oricum, ca să mă întorc la vremurile excursiei de faţă, ţin minte că eram cu o ureche la tovarăşii mei de drum, cu ochii la traseul minunat pe care mergeam, iar mintea mă purta la aventurile eroilor din romanele lui Constantin Chiriţă. În sinea mea mă credeam un nou Cireşar.

Şi am mers o bucată de vreme, până am ajuns la un indicator. Acolo cărarea noastră se bifurca. În dreapta se îndrepta către Muntii Făgăraş, iar în stânga traseul mergea către Şpârla. De la acesta bifurcaţie, uşor uşor, panta a devenit mai abruptă, iar rucsacul mai greu în spate. Dar din cauza adrenalinei, nu prea îl mai simţeam, dar ceilalţi încetiniseră puţin ritmul. Noi urcam printr-o pădure de conifere, urmărind valea unui pârâu. La un moment dat, într-un luminiş, am făcut un popas. Atunci, mi-am aruncat ochii în sus şi am rămas mut de uimire. Puteam vedea în toată splendoarea ei, culmea calcaroasă a Pietrei Craiului. Nu mai văzusem niciodată aşa ceva. Prima dată am crezut că sunt nori căzuţi din cer, care se odihnesc în aşteptarea vântului. Iar apoi am asemuit-o cu spumă de val, pietrificată. Parcă zeii au vrut să se distreze şi adunând toate valurile mării, le-au furat spuma şi au împietrit-o, creând această minunată culme montană. Această primă impresie despre munte a fost atât de puternică, încât mă însoţeşte şi azi. Ani la rândul, am căutat să găsesc ceva asemănător şi la alţi munţi, dar fără succes.
Tot urcând am ajuns la un moment dat la izvoarele pârâului pe valea căruia urcasem. Acolo, ne-am oprit ca să umplem bidoanele cu apă. Cumnatul lui Gioni, ne-a zis că este ultimul loc de unde ne mai putem procura preţiosul lichid. Am făcut un popas puţin mai lung, urmând să pornim în ultima etapă a traseului nostru până la refugiu. Această ultimă porţiune a fost şi cea mai grea. Panta era foarte mare şi de multe ori a trebuit să ne ajutăm de mâini ca să putem urca. După douăzeci de minute de urcat prin pădure şi solicitat corpul din plin (căram şi bidoane cu apă), în faţa noastră s-a deschis o poieniţă destul de largă, situată pe un mic platou. Acolo, am văzut o mică căbănuţă din lemn, ce părea desprinsă din poveştile cu Heidi. Acesta era Refugiul pentru alpinişti Şpârla. Cred că era trecut bine de amiază când am ajuns. Călătoria noastră, începută cu o seară în urmă se terminase.

Dar restul poveştii, într-un post viitor.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: