George, U.T.C.- ul şi fotbalul

George avea palmele transpirate şi gâtul uscat. Pe măsură ce timpul trecea, emoţiile deveneau din ce în ce mai mari. Nu îi plăcea să aştepte şi de asemenea, nu îi plăceau incertitudinile. Orele de clasă treceau greu şi nu primea nici o veste referitoare la şedinţa U.T.C., ce trebuia să aibă loc astăzi. Trebuia să fie prima şedinţă la care participa, în calitate de U.T.C.- ist. Iar, pe deasupra mai aflase, că în cursul şedinţei de astăzi, o să fie numit în funcţia de casier al organizaţiei pe clasă. Dar, asta numai dacă şedinţa se va mai ţine, deoarece secretarul general al organizaţiei, adică tovarăşa profesoară de educaţie fizică, lipsea de la şcoală. Toată lumea o aştepta, pentru că fără dânsa nu se putea face nimic.

Aşa gândea un băiat înăltuţ, de clasa a VIII-a B, ce stătea cuminte în clasă, aşezat în banca a patra, de pe rândul de la geam. Era deja în timpul celei de-a treia ore din ziua respectivă. Gândul nu îi stătea deloc la ce se întâmpla acolo. Era fericit. În urmă cu aproape două săptămâni într-o ceremonie restrânsă, fusese făcut U.T.C.- ist. Ultimul din clasa lui, probabil pentru că nu avea rădăcini sănătoase. Toţi colegii săi, fuseseră acceptaţi în rândurile organizaţiei tineretului comunist, încă din clasa a VII-a. El rămăsese singurul pionier din clasă şi timp de aproape un an, suportase cu stoicism această situaţie stânjenitoare. Acceptul în organizaţie, venise ca o eliberare pentru el. Era o intrare în normalitate. Niciunul din părinţii săi şi nici chiar bunicii, nu făceau parte din nici o organizaţie a partidului. Acum, el era singurul din familie ce avea contact cu acesta. Ai lui primiseră vestea cu indiferenţă, ba chiar au fost un pic circumspecţi. Singura care îl felicitase, fusese mama sa. Aceasta, îi recomandase să fie serios şi să facă tot posibilul ca să stea cât mai mult în organizaţie. Căci numai cu sprijinul partidului putea progresa. Altfel, indiferent cât de bine învăţa tot nu va putea concura cu unul care provenea din rândurile partidului. Îşi amintea perfect vorbele mamei:
– Ehe…, Georgică mamă, ascultă bine ce îţi spun, că nu îţi vreau răul. Trebuie să votezi cu cine e la putere, căci altfel… te mănâncă lupii. Ţine-te cu dinţii de organizaţie şi încearcă să te faci remarcat, ca să poţi progresa. Numai aşa poţi avea un viitor. Altfel… o să rămâi ca mine şi ca taică-tău, cu vise neîmplinite şi frustrarea că trebuie să asculţi de nişte proşti, puşi în funcţii de partid. Degeaba eşti bun, dacă nu ai şi proptele… Eu şi cu taică-tău, dacă venim din familii de chiaburi, stăm şi ne chinuim. Barem tu să faci altceva, să o duci mai bine.

Deodată, uşa clasei se deschise, oprindu-l din visare. Intră tovarăşa secretară şi schimbă câteva vorbe cu tovarăşa profesoară de muzică, aflată la catedră. După care, aceasta din urmă, spuse:
– Am primit o veste bună. Tovarăşa Mazilu este în şcoală. Şedinţa U.T.C. va avea loc imediat după terminarea cursurilor, adică la orele 13. Acestea fiind spuse, să continuăm lecţia.
George exaltă în sinea lui. Deci, până la urmă se va întâmpla. Iar zvonurile pe care le auzise, se puteau adeveri. Ce mândră şi bucuroasă o să fie mama.

După aflarea veştii, timpul a început să treacă cu repeziciune. Ora şedinţei se apropia. Afară era o zi însorită de început de octombrie. Părea că vremea superbă, dorea să se bucure împreună cu el, de realizările sale. Nimic nu putea să-i strice ziua. Deodată, îşi aminti că astăzi, fiind miercuri, este etapă în cupele europene la fotbal. Echipa lui de suflet, Universitatea Craiova, avea meci în Cupa UEFA. Acesta începea la ora 14. La numai o oră după ce începea şi şedinţa U.T.C.. Spera ca aceasta să nu dureze mult, ca să nu piardă meciul. Şi tot aşa, gândindu-se când la meci când la şedinţă, timpul trecu şi ceasul se făcu ora 13.

Şedinţa mult aşteptată începu. Aceasta era organizată în sala de sport, care fusese special amenajată, în acest sens. Erau scaune aşezate ca la teatru. Pe un podium situat în faţa acestora se afla o masă lungă, învelită în catifea roşie, care avea simbolul organizaţiei, prins undeva la mijlocul acesteia. Tot pe podium, într-un portdrapel, se găseau două steaguri, tricolorul şi cel roşu al partidului. În spatele mesei, pe nişte suporturi speciale, destul de înalte, se aflau trei tablouri. Unul mai mare, cu tovarăşul Nicolae Ceauşescu, flancat de alte două mai mici, unde erau reprezentate două steme, una a republicii şi alta a partidului comunist. Toţi cei care erau implicaţi în activitatea U.T.C. din şcoală, se aflau în acea sală. La prezidiu, pe lângă tovarăşa Mazilu, mai stăteau tovarăşa directoare, tovarăşul director adjunct şi tovarăşul profesor de Constituţie. Pe scaune, erau ceilalţi profesori ai şcolii, precum şi toţi elevii din clasele a VIII-a şi cei de-a VII-a care fuseseră admişi în rândurile organizaţiei.

George era emoţionat. Îşi verifică buzunarul interior de la sacou. Carnetul roşu, de membru se afla acolo. Ordinea de zi a şedinţei fusese citită, iar acum aştepta să înceapă festivitatea de numite în funcţie a preşedinţilor, vicepreşedinţilor şi a casierilor, pentru fiecare clasă în parte. Se ruga în gând, ca şi numele său să fie strigat. Au început întâi cu clasele a VII-a. Cei nominalizaţi, se ridicau şi se îndreptau spre podium, unde erau felicitaţi de cei din prezidiu şi l-i se completa în carnetul roşu, noua funcţie. Şi aşa, încet încet, ajunseră şi la clasa lui. Când îşi auzi numele, o explozie de mândrie şi de împlinire umplu toată fiinţa lui George. Parcă plutea. Ca prin vis, ajunse pe podium şi primi felicitările. Nu îşi încăpea în piele de bucurie. Apoi, după ce toţi colegii din toate clasele au fost nominalizaţi, au trebuit să spună jurământul de învestire în funcţie, după care au fost poftiţi la locurile lor, pentru că şedinţa să continue.
George era hotărât să asculte cu atenţie ce se discută în şedinţă. Au început să ia cuvântul pe rând, tovarăşa directoare, tovarăşul director adjunct, tovarăşii profesori, apoi tovarăşa Mazilu, apoi din nou tovarăşul director adjunct. Nu înţelegea mai nimic din discursurile lungi ale fiecăruia. Timpul trecea iar el începu să se plictisească. Deodată îşi aminti de meciul din Cupa UEFA. Deja era început. Oare cât era scorul? Gândul nu îi mai putea sta la şedinţă, oricât se chinuia. Discursurile celor de la prezidiu erau parcă din ce în ce mai lungi şi de neînţeles. Încet, George băgă mâna în buzunarul de la sacou, de unde scoase un mic radio portabil. Acesta nu avea difuzor, ci era dotat cu o cască, cât un dop, pe care o introduse pe furiş în ureche. Dădu drumul la radio şi căută frecvenţa postului care transmitea meciul. După ce o găsi, ascunse aparatul la loc în buzunar şi îşi puse mâna la ureche, ca să mascheze firul şi casca. Ce bine era acum, şedinţa putea dura la nesfârşit. Zâmbetul i se aşternu din nou pe faţă. Crainicul de la radio, vorbea cu o viteză ameţitoare, dovadă că meciul era destul de alert. Era încă egal, dar Universitatea ataca în valuri. George se lăsă prins de visare, închipuindu-şi că trăieşte pe viu acel meci. Deodată, ritmul transmisiunii crescu şi odată cu acesta şi pulsul băiatului. Crainicul ajunsese cumva la un punct culminant, când aproape nu mai avea aer să respire. George se încordă involuntar. Vocea crainicului se eliberă printr-un ţipăt prelung, axat pe litera „o” şi apoi pe „l”, litere componente ale cuvântul gol. George, fără să-şi dea seama, îl imită pe crainic, sărind totodată în picioare şi începând să ţopăie ca un bezmetic. În sala de şedinţe se făcu o linişte mormântală. Toate privirile se îndreptară către el. Tovarăşa Mazilu, care tocmai citea un discurs de pe nişte hârtii, rămase cu vorba în gură şi mâna plină de hârtii suspendată în aer. După ce se dezmeticii din buimăceala momentului, aceasta îşi puse ochelarii mai pe vârful nasului, uitându-se pe deasupra lor în sală. Îl văzu pe George, care rămase ruşinat în picioare, neştiind ce atitudine să ia. Tovarăşa Mazilu îl pofti pe băiat pe podium. Acesta se duse, cu inima cât un purice si capul plecat. Dacă mai devreme făcuse drumul acesta ca un învingător, acum se îndrepta spre acelaşi loc ca spre un eşafod. Ajuns acolo, fu întrebat despre pricina bucuriei sale. George, fu sincer. Tovarăşa Mazilu, îi ceru aparatul de radio, pe care i-l confiscă. Apoi, după ce îl privi preţ de câteva secunde fără să zică nimic, timp care pentru George păru interminabil, aceasta îi ceru carnetul roşu. Cu mâna tremurând, George i-l înmână. Întorcându-se spre audienţă şi cu carnetul băiatului ridicat cumva deasupra capului, tovarăşa secretar general al organizaţiei pe şcoală, spuse:
– Priviţi stimaţi tovarăşi cum acest tânăr, care de abia a fost primit în rândurile organizaţiei noastre şi care la insistenţele unora sau ale altora a fost învestit astăzi într-o funcţie de mare responsabilitate pentru tineretul U.T.C. – ist, acest element provenit din rândurile duşmanilor de clasă, cu rădăcini adânci printre cei ce au asuprit poporul, ne-a demonstrat că sângele apă nu se face şi că eram gata să facem o greşeală colosală, pe care puteam să o regretăm mai târziu. Stimaţi tovarăşi, vigilenţa noastră a fost pusă la grea încercare astăzi, iar acest element reacţionar, care se află aici, în faţa dumneavoastră, trebuie dat ca exemplu, în luptă noastră pe toate planurile împotriva duşmanilor poporului şi înaintarea noastră către societatea multilateral dezvoltată, adică intrarea noastră în comunism. De aceea propun excluderea elevului Atodiresei George, din rândurile U.T.C. – ului, fără posibilitatea aderării ulterioare. Să ridice mâna sus cine este de acord.
Ca şi cum nişte resorturi nevăzute acţionau mâinile celor prezenţi, acestea se ridicară în aer într-un mod sincron. Unanimitate! Văzând acestea, tovarăşa Mazilu, ceru un foarfec, cu care tăie în două carnetul roşu a lui George. Resturile, le aruncă înspre acesta, împreună cu o privire în care se putea citi ura şi dispreţul.

George, cu ochii în lacrimi, părăsi sala. Şi uite aşa, în nici două săptămâni, sărmanul băiat trecuse de la extaz la agonie. Şi uite aşa, un sistem obtuz, sfărma sub cizma ignoranţei şi a doctrinei prost înţelese, inima şi speranţele unui biet adolescent.

Advertisements

6 responses

  1. @”cizma ignoranţei şi a doctrinei prost înţelese…” – pe orice meridian, toate “relele” deriva din: ignoranta, nestiinta, lipsa de informatii, de ne-documentare… pcr=pile-cunostinte-relatii… utc? habar n-am, ca nici eu, nici mama mea n-am fost “uteciste-peceriste”, am refuzat de fiecare data, asa ca te las sa banuiesti consecintele… 😦 “o tempora, o mores!”
    * * *
    souvenirs d’enfance… childhood memories: parintii mei(RIP) erau “microbisti rapidisti”! 🙂

    1. Ti-a placut povestioara mea? Se inyelege ceva?

      1. – sigur ca mi-a placut, altfel n-as fi postat… logic, nu?! 🙂
        – de ce nu s-ar întelege “ceva”?!…

      2. Merci. Ai dreptate. Acum, mai nou, am inceput sa scriu povestioare. Pentru mine toate suna fain, dar nu stiu cum sunt cand le citeste altcineva. Adica daca depasesc pragul unei compuneri de clasa a IV-a. ☺

  2. Mi-a plăcut mult de tot. Emoţionantă poveste. Redată extrem de fidel şi sensibil. Ai putea crea un mic roman având acest adolescent drept erou principal. Ar curge frumos.
    Mulţumesc, Sebastian, că ai trecut pe la mine şi astfel mi-ai dat şansa de a descoperi un blog pe gustul meu.

    1. Multumesc frumos pentru aprecieri. Imi dau curaj sa mai scriu povestiri in proza. Am avut mai mult curaj cu versurile. Scriind proza, m-am temut sa nu semene cu niste compuneri din clasele primare. Iar scrierea unui roman, nici mu mi-a ttecut prin minte. Nu stiu nimic despre cum sa scri un roman. 🙂

      O sa mai trec pe la tine pe blog, sa mai rasfoiesc nitel. Trebuie sa fie lucruri interesante acolo.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: