O poveste despre cavaleri si domniţe (schiţă neterminată)

 

 

Am scris această povestioară, aşa într-o doară. Nu e nici terminată şi nici foarte bine conturată. M-am hotărât să o postez, pentru a vă cere părerea despre subiect, dacă are logică şi dacă se merită să-l dezvolt. Ştiu că e puţin cam lungă pentru un blog, dar dacă aveţi răbdare să citiţi până la capăt, nu ezitaţi să-mi împărtăşiţi părerile voastre. Vă mulţumesc anticipat.

Cap 1

Era o noapte călduţă de vară. Aerul cald, mirosul de iarbă şi cântatul greierilor, îl făceau să se gândească la copilărie. Amintiri de mult uitate îl năpădiră cu forţa. Un zâmbet înflori pe faţa arsă de soare a bărbatului şi o umbră de melancolie se aşternu peste chipul său. Pentru o clipă, expresia feţei sale, ca cioplită în piatră, căpătă o expresie de bunătate, pe care nu mulţi se puteau lăuda că o văzuseră vreodată. Cu un gest făcut cu mâna, acesta parcă vru să alunge amintirile, aşa cum alungi nişte insecte care te supără. Nu îi plăcea când astfel de stări sufleteşti îl cuprindeau. Îl făceau să se simtă slab şi vulnerabil. Iar el ştia că toate acestea îl puteau ucide. În ceea ce făcea, trebuia să rămână tot timpul în alertă. Nu se putea lăsa cuprins de sentimente. Atunci când apăreau, nu se mai putea concentra la ceea ce avea de făcut, iar astfel putea să sfârşească rău.
Nu îi plăcea în mod deosebit ceea ce făcea, dar simţul datoriei, al onoarei şi nu în ultimul rând al prieteniei, îl făceau să continue. Nu putea să trădeze încrederea stăpânului şi în acelaşi timp al prietenului său. Erau prieteni din copilărie. El şi Alexandru crescuseră împreună, învăţaseră scrisul şi cititul de la aceiaşi profesori. Meşteşugul armelor, călăritul, ştiinţa vânătorii, le prinseseră umăr la umăr, nedespărţiţi. El, era fiul grăjdarului, iar Alexandru, fiul Logofătului Grigore, care era mai marele cetăţii. Faptul că se înţelegeau aşa de bine, mirase la început pe toată lumea, dar cu timpul toţi se obişnuiseră cu ei aşa. Erau nedespărţiţi. Dar anii trecuseră, iar Alexandru, după moartea tatălui sau, îi preluase titlul si atribţiunile, devenind logofăt si stăpân al cetăţii. Iar el, prin prizma prieteniei şi devotamentului său, omul cel mai de încredere al logofătului. Această poziţie, era invidiată de mulţi, creând multă invidie şi duşmănie. Dar el nu se lăsa copleşit, făcând tot ce era necesar să facă, ca să protejeze casa şi blazonul familiei din care făcea parte. Chiar acum se întorcea dintr-o misiune, pe care Alexandru i-o încredinţase în mare taină. Fusese la Viena, să pună bazele unui acord cu Ducele, prin care să se asigure în caz de nevoie de sprijinul acestuia. Totodată, trebuia să spioneze şi acţiunile unui pretendent la poziţia de Logofăt al Moldovei, care uzurpa poziţia lui Alexandru. Lucrurile nu merseseră tocmai bine, şi fusese nevoit să-l ucidă pe nepotul pretendentului, care descoperise activităţile sale clandestine. Totuşi aducea şi veşti bune. Obţinuse sprijinul Ducelui, pentru Alexandru.
Era cuprins de o stare de nerăbdare şi fericire. Încă o misiune se încheiase cu bine, iar el spera să poată sta ceva mai mult pe acasă. În faţa ochilor, îi apăru imaginea soţiei sale Ioana, care îl ţinea în braţe pe Petru, feciorul său în vârstă de numai câteva luni.
Aşa gândea Tudor, în timp ce se pregătea să facă un popas la marginea unui câmp, mărginit de un pâlc de copaci. Nu mai avea mult de călătorit până să ajungă la cetate, doar câteva ceasuri de călărit, dar calul său avea nevoie de odihnă. Aşa că se hotărâ să înnopteze acolo. Deshămă calul şi îl priponi de un copac. Lângă, îşi încropi un culcuş din iarba si frunze, punând şaua drept pernă. Îşi mai verifică odată armele, se asigură că sub haină se află în siguranţă scrisoarea de la Duce pentru Alexandru, puse capul pe şa şi încercă să adoarmă câteva ceasuri.

Cap 2

Într-o încăpere mare şi rece, în mijlocul căreia trona un pat mare cu baldachin, se afla o tânără domniţă. În jurul patului erau câteva femei mai bătrâne, care se agitau şi se foiau. Totuşi, dacă priveai mai atent, acestea executau toate mişcările într-un mod calculat şi sigur, dat de experienţă. Ştiau exact ce trebuiau să facă. Siguranţa de care dădeau dovadă, o facea pe tânără femeie din pat, să capete curaj, iar epopeea data de prima naştere, să nu i se mai pară atât de înspăimântătoare.
În aripa cetăţii unde se află această încăpere, era surprinzător de pustiu, gărzile lipsind aproape cu desăvârşire. Ţipetele femeii, date de durerile facerii, se izbeau de  pereţii de piatră rece a cetăţii, rostogolinduse pe coridoarele pustii. Erau estompate doar de un uşor zumzet arme şi nechezat de cai. Zgomotele bătăliei se auzeau înfundat, ca din depărtare, creând senzaţia că pericolul nu este iminent.
Deodată ţipetele femeii încetară, iar plânsul unui bebeluş se putu auzi dinspre încăpere.
– Să vă trăiască, Domniţă – spuse una dintre bătrâne.
– Să fie într-un ceas bun, Domniţă Eliza – zise şi o tânără, ce stătuse până atunci într-un ungher mai întunecat al camerei.
– Ce este? – întrebă tânăra mămică
– Băiat, Domniţă – zise altă bătrână, punând în braţele tinerei mame, pruncul abia născut.
– Mihnea. Mihnea va fi numele său – spuse domniţa. Apoi, cu o privire caldă, cuprinse chipul pruncului său şi simţi că o bucurie mai mare nu poate exista pe lume.
– Ioana – se adresă aceasta către cealaltă femeie tânără din cameră –  unde este măria-sa Alexandru? De ce nu este aici, ca să-şi vadă pruncul abia născut?
O umbră de îngrijorare apăru pe chipul domniţei Eliza. Cum de iubitul ei soţ, Alexandru, nu se află cu ea în aceste momente? Oare unde se află şi ce se întâmplă? Deodată, zgomotul de arme ajunse şi în camera unde se aflau.
– Ioana, ce se întâmplă?
– Ne-au atacat tătarii, domniţă. Iar măria-sa se este acolo, pe metereze apărând cetatea.
– Trimite vorbă să fie înştiinţat că are un fecior, pe nume Mihnea.

Cap 3

Alexandru deţinea cea mai mare dregătorie din ţară. Era Marele Logofăt al Ţării Moldovei, fiind al doilea om în ţară după Vodă. Moştenise această dregătorie de la răposatul său tată. Nu şi-o dorise, dar moştenirea era moştenire. Îşi luase treaba în serios încercând să slujească cât de bine putea pe Vodă şi Moldova. Firea lui dreaptă şi loială, îi făcuse pe mulţi să îl duşmănească, dorind decăderea sa şi chiar moartea. Duşmani puternici, atât din ţară cât şi din regatele vecine Moldovei, doreau să-l înlăture de lângă Vodă, să-l vadă în dizgraţie. Alexandru era destul de inteligent să înţeleagă, că dacă nu îşi creea nişte alianţe puternice, nu va putea rezista multă vreme în faţa duşmanilor săi. Invidia şi ambiţiile personale, erau de multe ori mult mai puternice decât dragostea de ţară şi de dreptate.
Alexandru era un bărbat înalt, tânăr, cu pieptul larg şi umeri laţi. Părul său negru în contrast cu faţa albă îi confereau un aer de nobleţe, iar ochii săi migdalaţi, de culoarea murelor, lăsau să se înţeleagă că este un bărbat inteligent. Tot aspectul său exterior, inspirau forţă şi inteligenţă. Puţini erau aceia care ar fi îndrăznit să-l provoace la luptă.
Se afla pe zidurile cetăţii sale, încercând să respingă un atac al tătarilor, ce venise pe neaşteptate. Nici trupe nu avea de ajuns, pentru că doar cu o zi înainte trimisese o parte din oştenii sai, sa se alăture oştii domneşti. Dacă ar fi avut toţi oştenii, nu s-ar fi temut de acest atac al tătarilor, dar aşa… Trebuia să spere că aceştia nu vor putea străpunge zidurile cetăţii.
Era îngrijorat şi pentru că toate acestea se întâmplau tocmai în această noapte, când pe soţia sa iubită, o apucaseră durerile facerii. Iar el nu putea să-i fie alături, să fie lângă ea tocmai în clipa când întâiul lor copil era pe cale să vină pe lume. O emoţie îl cuprinse la gândul că era pe cale să devină tată. Şi-ar fi dorit să aibă un fecior, care să-i fie urmaş, dar dacă se gândea mai bine, nici o fată nu era de lepădat. Fie ce-o fi, numai sănătos să fie, iar draga lui Eliza să nu păţească nimic în timpul naşterii.
Un nechezat puternic de cal, îl făcu să tresară. Reveni buimăcit la realitatea luptei. Tătarii atacau în valuri. Erau mai mulţi decât de obicei. Deodată, pe cerul nopţii se iviră nişte bulgări de foc, care izbiră cu putere în zidurile cetăţii. Catapulte! Alexandru rămase uimit, ştiind că tătarii nu foloseau astfel de arme de asediu. Mintea sa agera încerca să găsească un răspuns la această dilemă. Alte două mingi de foc apărură pe cerul nopţii. De data aceasta loviră mai sus, aproape de metereze. Ştia din experienţă că aceştia îşi reglau astfel tirul, iar următoarele proiectile vor trece de zidul cetăţii. Îşi dădu seama, că nu numai tătarii atacau. Mai era şi altcineva cu ei. Dar cine? Oare turcii se aliaseră cu tătarii şi îl atacau? Atunci de ce nu se vedeau pe câmpul de bătălie? Sau unii dintre numeroşii săi duşmani, se aflau în spatele atacului? Şi acest atac care venise la numai o zi după ce trimise trupele din cetate. Cineva îi întinsese o cursă. Dar cine? Această întrebare îi revenea în minte, insistent şi încerca să îi afle răspunsul, dar simţea că ceva lipseşte. Putea să fie oricine, turci, poloni, unguri, sau boierii care îi erau potrivnici. Nu mai avu timp să se gândească la această dilemă, pentru că un ostaş, pe care îl recunoscu ca fiind unul din garda Elizei, îşi făcu apariţia lângă el. Alexandru simţi că inima i se face cât un purice. Oare ce veşti îi aduce acel om?
– Să trăieşti măria-ta – spuse oşteanul, îngenunchind în faţa lui Alexandru.
– Spune ce s-a întâmplat? Cum e doamna? A născut? – întrebă logofătul.
– Măria-sa, Domniţa Eliza este bine. A născut şi aveţi un fecior, pe nume Mihnea. Să vă trăiască şi să fie într-un ceas bun, Măria-ta.
Zgomotul bătăliei se estompă deodată în mintea lui Alexandru. Bucuria veştilor primite, îl făcură să uite de momentul critic în care se aflau. Vroia să plece ca să-şi ţină în braţe pruncul abia născut. În marea lui bucurie, nu observă mingea de foc care străbătu cerul şi căzu la câţiva paşi de el. Suflul exploziei, datorate impactului cu solul al mingii de foc, îl aruncară la pământ. Simţi o durere puternică în piept iar faţa îi ardea. Cu coada ochiului văzu cum altă minge de foc lovi poarta cetăţii, incendiind-o. O imagine venită de nicăieri, cu Eliza ţinându-l în braţe pe Mihnea, îi apăru ca o fantasmă în minte. Apoi se făcu întuneric şi linişte.

Cap 4

Căpitanul gărzilor, veni în grabă şi pătrunse fără să mai ciocăne la uşă, în camera unde stăteau Eliza şi Ioana, împreună cu copii lor, Mihnea şi Petru.
– Repede, să fugim! Cetatea a căzut, iar tătarii au intrat în curte. Nu mai durează mult şi vor ajunge aici
– Unde e măria-sa Alexandru? întrebă domniţa Eliza.
Ostaşul, făcu o pauză, neştiind cum să zică. Eliza înţelesese, iar lacrimi mari apărură pe obrajii ei tineri şi osteniţi, după durerile naşterii.
– Spune, e mort sau prizonier?
– L-am văzut căzând fără suflare, spuse căpitanul. Vă rog domniţă, nu e timp acum. Trebuie să ajungem la pasajul secret, care ne scoate din cetate. Luaţi copii, ceva de-ale gurii şi numai ce puteţi căra. Să ne grăbim!
Femeile îşi luară copii în braţe, se îmbrăcara cu nişte mantii groase şi lungi, care le acopereau aproape un totalitate, ferindu-le de ploaie şi de vânt. Îşi puseseră la brâu câte un pumnal, şi porniră după căpitanul gărzilor. Cele două bătrâne care asistaseră la naştere, puseră într-o desagă ceva de-ale gurii pornind după Eliza şi Ioana. Zgomot de arme, ţipete, gemete şi nechezat de cal se auzea de peste tot în cetate. Căpitanul, porni pe un coridor întunecat, îndreptându-se spre aripa nordică a cetăţii. Se vedea că ştie drumul, mergând cu pas sigur şi în linişte. Căpitanul mergea în faţă, având într-o mâna sabia scoasă din teacă iar în cealaltă o torţă aprinsă. În urma sa, veneau Eliza şi Ioana, amândouă ţinânduşi în braţe copii, pe Mihnea şi Petru. Acestea, erau urmate la mică distanţă, de cele două bătrâne, care cărau desaga cu merinde. După un colţ, se văzu o lumină de torţă, care nu era a lor. Se opriră, aşteptând cu sufletul la gură să vadă cine e. Din nefericire, dădură nas în nas cu un grup de tătari, în căutare de pradă prin cetate. Aceştia erau raşi în cap, având lăsat doar în creştet, un smoc de păr lung. Cu ochii lor mici şi oblici, feţe turtite şi palide, tătarii aveau o înfăţişare crudă şi feroce. Femeile ştiau că dacă cădeau în mâinile acestora, vor avea o soartă înfiorătoare iar copii lor vor fi ucişi pe loc.
Tătarii se opriră o clipă, măsurară din ochi prada şi rânjiră cu nişte guri ştirbe. Căpitanul, oricât de brav ar fi fost, nu putea face faţă unui grup de şase tătari. Însă era hotărât să-şi apere stăpâna chiar şi cu preţul vieţii. Aşa că se aşeză ca o pavăză între atacatori şi femei. Cu un ţipăt gutural, care le dădu fiori reci pe şira spinării, tătarii atacară. Ferocitatea lor era ieşită din comun. Semănau cu nişte animale de pradă, care au pornit în haită la vanătoare. Oşteanul, reuşi să doboare pe unul din ei, dar restul de cinci îl dovediră. După ce au terminat cu el, tătarii se întoarseră către tinerele femei, care îşi scoaseră pumnalele să se apere. Din întunericul coridorului, cele două bătrâne, s-au repezit către tătari. Una ţinea în mâini o toporişcă iar cealaltă o sabie scurtă. Dumnezeu ştie unde le ţinuseră. Au atăcat cu un ţipat muribund. Însă curajul lor nu avu sorti de izbândă in faţa tătarilor. Nu reuşiră decât să rănească uşor pe unul dintre agresori şi să-i întârzie puţin. Căzură secerate de săbiile încovoiate ale păgânilor. Aceştia, siguri de pradă lor, înaintau rânjind ca nişte animale înfometate, către femeile lipsite de apărare. Se părea că reuşiseră să pună mana pe o pradă uşoară.
Deodată, de undeva din întuneric, lama dreaptă a unei săbii lovi ca un fulger. Unul dintre tătari căzu secerat iar al doilea scăpă sabia din mână. Ceilalţi trei rămaşi, fură luaţi prin surprindere, neştiind ce se întâmplă. Până să se dezmeticească, încă unul din ei căzu într-o baltă de sânge. În decurs de câteva zeci de secunde, numarul atacatorilor se împuţinase la doi. Aceştia, se întoarseră către noul lor adversar, măsurându-l din cap până în picioare. În faţa lor stătea un bărbat destul de înalt, bine legat îmbrăcat în haine de piele, rezistente la intemperiile naturii şi acoperit de o pelerină neagră şi lungă. Chipul său nu trăda nici o emoţie, iar ochii săi căprui arătau o duritate ieşită din comun. În mâna dreaptă ţinea o sabie lungă iar în stânga un pumnal, nici lung nici scurt, ce putea fi folosit atât pentru a se apăra cât şi pentru a ataca.
– Tudore, tu eşti? – zise Ioana. Slavă Domnului că eşti aici.
Bărbatul aruncă o privire rapidă către cele două femei şi cu o mişcare de felină, se aşeză între acestea şi atacatori. Apoi atacă. Era ca un leu care îşi apară teritoriul. Iute şi puternic, stăpânind la perfecţie arta mânuirii săbiilor, Tudor, reteză capul unui tătar, iar pe al doilea îl străpunse cu pumnalul, din stomac până în inimă. Nici nu avură timp de reacţie.
– Sunteţi rănite? – le întrebă Tudor pe femei. Haideţi repede către pasajul secret. Era liberă calea când am venit pe acolo.
Femeile îl urmară tăcute, fără să mai arunce o privire în urmă, spre locul luptei care tocmai se încheiase.

Undeva, într-un pâlc de pădure, printr-o uşă grea de stejar, ce închidea un tunel, au ieşit trei siluiete, învelite în pelerine negre şi lungi până la pământ. Două dintre acestea ţineau în braţe două mogâldeţe de copii. Legat de un copac, era un cal, care îi aştepta. În depărtare, cerul era roşu, de foc. Se putea vedea bătrâna cetate, incendiată de atacatori. Au urcat pe cal copiii, împreună cu o persoană. Cu hăţurile calului în mână, celelalte două au pornit pe jos, la pas. Trebuiau să se îndepărteze cât mai rapid de cetate şi să ajungă la un loc sigur.  Nu vorbeau. În mintea fiecăruia încolţeau întrebări ce deocamdată nu aveau răspuns.

Advertisements

12 responses

  1. Mi-a plăcut ce-am citit. Am stat cu răsuflarea tăiată până la capăt. Felicitări!

    1. Multumesc. Cred ca trebuie sa scriu si continuarea. Ca sa dezleg unele mistete. Daca Alexandru chiar e mort. Cine i-a ajutat pe tatari. Ce scria in scrisoarea Ducelui.

      1. Da, da…eu aştept continuare. 🙂

      2. O sa o scriu. Deja o am in cap. Trebuie numai sa-mi gasesc timp sa o pun pe hartie.

    1. Ma bucur ca iti place. Am promis ca o sa scriu si continuarea, dar… sa treaca sarbatorile 🙂

      1. Da, sunt adorabile scrierile de inspirație medievală, mai ales că la Curtea Moldovei s-au format mari caractere. Aceste pagini au un parfum aparte. 🙂

      2. Da, au un parfum aparte. Din pacate, trebuie sa inventez destul de mult, pentru ca datorita faptului ca nu mai locuiesc in Romania, face aproape imposibila o documentare amanuntita a surselor istorice.
        De aceea, nu am plasat povestirea intr-un timp istoric foarte precis si nici nu am dat date despre voievod sau alte personaje reale.

      3. Nici nu este cazul. Narațiunea curge bine și așa.

      4. Merci. As avea o idee cum sa evit detaliile amanuntite despre personajele reale. Dar … astept sa treaca sarbatorile, ca sa am mai mult timp.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: