Povestiri din ’88 – Practica agricolă

 

Capitolul I – Plecarea

 
Într-o dimineaţă de septembrie, pe la orele cinci dimineaţa, sala mare din bătrâna clădire a gării feroviare de călători, era plină la refuz. Grupuri, grupuri, de adolescenţi, invadaseră pur şi simplu acest spaţiu relativ mare şi de regulă destul de pustiu pentru acesta oră a dimineţii. Nici un tren Accelerat sau Rapid nu avea plecare sau sosire în această perioadă a zilei. Doar un tren Personal, cu destinaţia în nordul judeţului, trebuia să plece cam în trei sferturi de oră. Cei câţiva pasageri obişnuiţi ai acestuia, se uitau uimiţi la mulţimea acea de adolescenţi, unii mai gălăgioşi, alţii mai tăcuţi şi cu ochii cârpiţi de somn, care stăteau fie pe bagaje, fie în picioare, ocupând tot spaţiul liber din gară. Răzleţii pasageri, care se aflau în acel moment acolo, se întrebau ce era cu ei şi care era destinaţia acestui grup.
Undeva, în faţa unei uşi, pe care era scris cu litere de-o şchioapă Şef de Gară, un grup de adulţi, cu nişte hârtii în mână, discutau aprins cu un reprezentant al Căilor Ferate. Discuţia era destul de aprinsă şi se putea observa că acesta era destul de încolţit de interlocutori. Aceştia, gesticulau într-un mod alarmant de rapid, înconjurândul pe bietul om din toate părţile. Din când în când, frânturi din conversaţie, puteau fi auzite în imediata vecinătate.
– Nu se poate tovarăşe, nu este admisibil… spuse unul dintre adulţii care vociferau
– Îmi pare rău, dar noi, la gară, nu am primit nimic, ripostă şeful de gară.
– Cum să nu primiţi nimic, doar personal am pus la poştă înştiinţarea către Regională, spuse alt adult, înalt şi uscăţiv.
– Se poate, dar… nu ne-au anunţat.
– Nu se poate, trebuie să fie o greşeală la mijloc, intervenii şi al treilea în discuţie
– Eu vă cred, dar… Regionala nu a trimis nimic.
– Las’ c-o să vină tovarăşu’ secretar Buruiană şi o să clarifice totul, spuse împăciuitor cel mai în vârstă dintre revoltaţi.
– Nu este posibil aşa ceva, în anul 1988 să nu existe comunicare. Şi pe timpul războiului comunicau oamenii mai bine, chiar şi Ştefan cel Mare, când avea ceva de zis, punea foc în vârful dealurilor şi tot comunica mai rapid ca voi, interveni din nou, cel care trimisese înştiinţarea la Regională.
– Vă rog să fiţi respectuos. Eu nu am nici o vină. Tovarăşul Manolache de la Regională, trebuia să îmi comunice că veţi veni cu un grup aşa de mare de elevi. Înţelegeţi că nu pot să bag în trei vagoane peste cinci sute de elevi. Nu e loc. Şi başca, vreţi să mergeţi şi fără bilet, pe baza unei înţelegeri cu Regionala de care eu nu ştiu nimic.
– Tovarăşe…, domnule…, prietene…, cum vrei să-ţi zic ca să înţelegi? Am în gară la dumneata peste cinci sute de elevi, treziţi cu noaptea-n cap, care trebuie să ajungă astăzi la fermă, la Umbrăreşti, ca să înceapă practica agricolă. Înţelegi că trebuie să mă prezint acolo azi? Altfel, ăia de la Judeţ or să-mi pună pielea pe băţ!

Deodată, în biroul din spatele Şefului de gară, un telefon începu să sune. Angajatul CFR, se întoarse pe călcâie şi dispăru atât de repede înăuntru, încât până şi un neavenit, ar fi putut să-şi dea seama, cât de mult se bucură pentru această portiţă de scăpare, din menghina conversaţiei pe care tocmai o avea.

Într-un alt colţ al gării, un bărbat cu o servietă în mână şi un trenci destul de ponosit, intră în vorbă cu un grup 4-5 adolescenţi care stăteau pe jos, sprijiniţi de nişte rucsaci.
– Unde aţi plecat aşa de dimineaţă?
Tinerii, îl măsurară din cap până în picioare, necatadicsind să-i răspundă. Omul continuă:
– Eu mă duc la Tecuci. În inspecţie. La fabrica de conserve. Voi?

Tinerii se uitară din nou la inopinatul interlocutor, iar unul din ei, îi răspunse aşa, într-o doară.
– În practică.
– Da? Unde?
– Nu ştiu. Undeva cu trenul.
Ceilalţi chicotiră la auzul răspunsului pe care colegul lor l-a gândit.
– Dar, de la ce liceu sunteţi?
– Le.. me… ca… zise un altul, tărăgănat şi plictisit.
– Ăăă… Adică? întrebă omul nedumerit.
– Adică Kogălniceanu…, Mihail Kogălniceanu.
– Ăăă… înţeleg. Ăla din Ţiglina?
– Îhî…
– Parcă era matematică–fizică, nu?
– Acum e industrial… numărul 11.
– Când l-or fi schimbat? întrebă ca pentru el inspectorul.
– Nu ştim, că noi suntem a IX-a, răspunseră aproape în cor elevii.
– Boboci, nu?
– Îhî…
– Dar nu sunteţi cam mulţi pentru clasa IX-a?
– Păi sunt şi cei de-a X-a şi cei de-a XI-a. Cei de-a XII-a nu merg, că au BAC-ul anu’ ăsta, replică un altul, evident plictisit de întrebările bărbatului.
– Şi chiar nu ştiţi unde vă duce?
– Am auzit că la struguri. O să stăm două săptămâni.
– Daaa…, frumos…, aşa o să vedeţi şi voi cum e munca câmpului. Dacă vă duce la struguri, înseamnă că mergeţi la Iveşti sau Nicoreşti. Nu are unde să vă ducă în altă parte, declară omul atotştiutor.
– Cred că ne-a zis directoru’, dar am uitat, spuse unul din tineri.
– Florine, unde mergem noi în practică? strigă altul spre un alt grup de elevi, aflat în apropiere.
– La Umbrăreşti, se auzi un glas din mulţime.
– La Umbrăreşti, repetară în cor tinerii.
– Ăăă… la asta nu m-am gândit, zise omul ruşinat parcă

Între timp, în faţa biroului şefului gării, adulţii îl aşteptau pe reprezentantul CFR, să-şi termine conversaţia telefonică. Erau într-o dilemă foarte mare şi nu ştiau cum să o rezolve. Aveau peste cinci sute de elevi de liceu, pe care trebuiau să-i îmbarce în trenul Personal care mergea spre Umbrăreşti. Problema era că nu aveau loc în vagoane şi nici nu puteau plăti biletele. Regionala CFR, le promisese că vor suplimenta numărul de vagoane al acestui tren şi că vor călători gratis până la Umbrăreşti. Doar era o acţiune patriotică. Dar ceva se întâmplase, iar gara nu fusese înştiinţată. Iar tovarăşul Buruiană, secretarul de partid al liceului, întârzia. De ar veni odată, ca să ia de pe umerii lor această responsabilitate. Ei erau doar nişte maiştri şcolari, care nu aveau nevoie de complicaţii. Nu erau nici măcar profesori. Ei ştiau lăcătuşerie, strungărie nu să rezolve probleme din astea, în care erau implicate hârtii şi adrese între instituţii. Deodată, uşa biroului se deschise. În prag apăru întâi un zâmbet larg, cel mai mare zâmbet pe care oamenii aceştia în văzuseră vreodată. Apoi apăru şi chipul reprezentantului CFR.
– Gata, s-a rezolvat!
– Cum aşa? întrebară în cor maistrii.
– M-au sunat de la triaj. Trenul are ataşate vagoanele suplimentare.
– Păi şi mata de ce nu ştiai? De ne-ai făcut să fierbem la foc mărunt?
– Pentru că cei de la Regională, au înştiinţat numai triajul. Iar cei de la triaj, au sunat doar acum.
– Şi cu biletele? Cum rămâne?
La auzul acestei întrebări, ochii omului în uniforma statului, se măriră instantaneu, gura i se căscă să zică ceva, dar nu ieşi de acolo nici un sunet. Cu o mână îşi dădu cascheta pe ceafă, iar cu degetele aceleiaşi mâini se scărpină în cap. Oftă din tot sufletul, de ar fi putut stoarce lacrimi şi de la pietre şi se întoarse în birou, fără să zică un cuvânt. Maiştrii, rămaseră cu vorbele-n gură, neştiind ce să mai înţeleagă. În liniştea creată, se auzi un zgomot de cheie în broască. Omul de la CFR, se închise în birou, pe dinăuntru. Prin uşa închisă, se putea auzi zgomotul înfundat al unor trântituri şi bufnituri, însoţite de nişte înjurături, referitoare la sfinţi, partid, mame şi alte chestii mult mai intime.

La un moment dat, în mijlocul acestor momente tragicomice, în faţa biroului pe care era scris Şef de Gară, apăru de nicăieri, o femeie bondoacă, cu aer de gospodină, care, dacă nu purta uniforma lucrătorilor CFR, putea fi confundată foarte uşor cu navetistele că veneau zilnic din satele dimprejur, ca să vândă zarzavaturi în piaţă. Aceasta, aruncă o privire acuzatoare către maistrii liceului şi apoi, lipindu-şi urechea de uşă, ciocăni uşor. Zgomotele din interior şi tirada înjurăturilor se opri pentru o clipă. Femeia, profitând de răgaz, spuse pe o voce înceată şi evident timorată:
– Şefuu… sunteţi acolo? Alo, şefuu, mă auziţi?
– E acolo, cucoană. Nu-l auzi ce tămbălău face? zise cu o voce exasperată Nea Trifan, unul dintre maiştri.
Femeia îi aruncă o privire răutăcioasă, şi-l ignoră.
– Şefuu… sunt eu, Maricica.
– Care Maricica? se auzi de după uşă.
– Maricica, şefu. Contabila.
– Ce vrei?
– Să vă zic ceva.
– Au plecat ăia din faţa uşii?
Maricica se uită către bărbaţii care stăteau ciucure în faţa uşii, vrând parcă să se asigure că aceştia nu aud conversaţia, iar apoi spuse aproape în şoaptă:
– Nu. Sunt încă aici şi aud tot ce ziceţi.
– Zi-le să plece. Nu am nici un răspuns. Când o să ştiu ceva, o să le comunic.

Maricica se întoarse spre grupul de ascultători şi începu să le repete, cuvânt cu cuvânt, spusele şefului:
– A zis şefu’ să…
– Am auzit şi noi, că nu suntem surzi, spuse nea Teleagă.
– Fir-ar a dracului de treabă, mormăi în barbă nea Balmuş.
– Unde o fi şi Buruiană ăsta, de nu mai vine, comentă şi nea Dumitru
– Păi el e boier. Ce, se putea trezi şi el la trei ca să fie aici la patru? Nu, el vine cu cinci minute înainte să plece trenul. O să aibă o surpriză. Căci se pare că nu o să mai plecăm azi, completă şi nea Trifan
Bombănind şi bodogănind, oamenii se îndepărtară de uşă, dar totuşi se poziţionară în aşa fel, încât să nu o piardă din ochi. După ce s-a asigurat că oamenii se aflau la o distanţă suficient de mare de uşă, Maricica, ciocăni din nou şi zise:
– Şefuu, au plecat!
– Foarte bine. Uite-a dracului belea pe capul meu de dimineaţă. Şi este doar luni. Asta înseamnă că aşa o să-mi meargă toată săptămâna.
– Dar ce s-a întâmplat? întrebă curioasă femeia.
Uşa se deschise, numai atât încât acesta să se poată strecura înăuntru, după care se închise cu zgomot.
– Ce să se întâmple? Pe dracu’ s-a-ntâmplat! Ăştia de la liceu, trebuie să ajungă la Umbrăreşti, pentru practica agricolă, mămiţica lui a dracu’ cine a inventat şi practica asta. Şi au venit pe capu’ meu de dimineaţă, cinci sute de persoane, înţelegi?
– Îhî…
– Pe care eu, trebuie să le urc gratis în tren. De parcă ar fi trenu’ lu’ tata! Dar trenu’ ăsta are capacitate doar de 200 de persoane. Regionala, trebuia să suplimenteze cu vagoane, ceea ce au şi făcut, dar pe mine nu m-a înştiinţat nimeni. Că doar îs prostu’ satului, nu şefu’ gării! M-au sunat ăia de la triaj şi mi-au zis că e în regulă cu vagoanele, dar ce mă fac cu plata. Că ăştia nu au bani să plătească. Cică e un aranjament la nivel de partid între liceu şi Regională. Dar, cum spuneam, mie nu mi-a zis nimeni nimic.
Maricica, pe măsură ce omul îi depăna firul poveştii, se schimba la faţă, colorându-se în fel de fel de nuanţe, mai ceva ca un cameleon.
– Şefu’, ştiţi, la mine pe birou, este o adresă de la Regională. Nu am deschis-o pentru că era pentru dumneavoastră.
– Şi de ce nu mi-ai dat-o?
– Păi a venit sâmbătă, după ce aţi plecat. Nu ştiţi că aţi plecat mai repede, să ajungeţi la ţară, la cules…? Şi de atunci nu v-am mai văzut, că eu de abia am început programul.
– Eşti… eşti… aahhhh. Nu ştiu cum să-ţi zic că eşti. Adu-mi-o imediat.

Maricica, ieşi val vârtej din birou, îndreptându-se către biroul contabilităţii, care se afla în cealaltă parte a clădirii. Maistrii o urmăriră cu privirea, cum traversă in fugă sala mare a gării, miraţi că o persoană cu dimensiunile acestea, se putea mişca cu aşa viteză. Oricum, fuga femeii fu mult încetinită de mulţimea care aproape bloca sala, dar ţinând cont de circumstanţe, femeia ajunse într-un timp record în partea cealaltă a sălii. Intră pe o uşă, după care ieşi în cea mai mare grabă, ducând în mână, deasupra capului un plic alb. Cu o precizie aproape matematică, urmă acelaşi drum prin mulţime, până în dreptul biroului şefului de gară. Acesta, o aştepta în faţa uşii, îi smulse plicul din mână, îl rupse şi citi adresa din interior. Apoi, cu o voce triumfală, strigă către grupul de maiştri, care priveau uimiţi toată scena.
– E-n regulă tovarăşi, ‘tu-i paştele ei de treabă! S-a rezolvat! Mergeţi gratis azi. La fel şi la întoarcere, peste două săptămâni. Acum duceţi-vă la peronu’ cinşpe, că trebuie să vină trenul. Vă urcaţi în ultimele trei vagoane.

Nea Trifan, Nea Balmuş, Nea Teleagă, Nea Dumitru şi Nea Iftodi, cei cinci maiştri ai liceului industrial numărul 11, din Galaţi, auzind aceseta, au scos nişte fluiere din buzunare şi s-au afundat în mulţimea pestriţă a elevilor ce erau răspândiţi prin gară, începând să sufle cu putere în acele mici instrumente de făcut zgomot. După ce s-a convins că au captat atenţia tuturor elevilor, Nea Trifan, care era şi cel mai voinic dintre maiştri, a început să strige cât îl ţineau plămânii:
– Atenţie la mine! Vom pleca în aproximativ douăj’dă minute, de la peronu’ număru’ cinşpe! Aţi auzit? Mai repet o dată! Peronu’ cinşpe! Clasele a IX-a, să îi urmeze pe tovarăşii Teleagă şi Balmuş, Clasele a X-a, să îi urmeze pe tovarăşii Iftode şi Dumitru, iar cei de-a XI-a să mă urmeze pe mine. Vagoanele noastre sunt în cele de la coada trenului.

Şi uite aşa, încet, încet, acesta mulţime de elevi, a început să elibereze sala mare a gării feroviare de călători, îndreptându-se către peronul cinsprezece, unde îi aştepta deja trenul Personal, Galaţi – Tecuci, care urma să îi transporte către fermele special amenajate să îi primească, pentru a efectua stagiul de două săptămâni de practică agricolă. Sala, rămase pustie, veche şi parcă puţin tristă, după acei tineri care preţ de o oră o însufleţiseră. Câteva resturi de hârtie de ambalaj, se adunaseră prin colţuri, mişcându-se la cea mai mică adiere.
Capitolul II –Prima seară la fermă
Trenul se puse în mişcare. Erau vagoane din acelea suprapuse. Toţi îşi găsiseră un loc, în funcţie de prietenii şi afinităţi. Până la destinaţie, trenul făcea cam o oră şi jumătate.
Pentru bobocii claselor a IX-a, era o experienţă nouă. Erau curioşi să ştie ce va urma. Pentru majoritatea dintre ei, era prima întâlnire cu munca câmpului, iar pentru alţii, era prima plecare de acasă singuri, fără părinţi. Pentru cei din clasele mai mari, era o corvoadă prin care mai trecuseră. Mulţi nu erau bucuroşi cu acesta deplasare. Cei mai norocoşi, ai căror părinţi aveau ceva pile, reuşiseră să facă rost de scutiri medicale, nefiind nevoiţi să participe la această acţiune.

Va urma …

Advertisements

9 responses

  1. 🙂 La Ivesti mergeam la bunici, in vacante. Practica in liceu am facut-o la Panciu, la struguri. Erau frumoase si experientele astea! Frumos scris!

    1. Multumesc. Da, aveau un farmec aparte. Urmeaza sa continui poveste celor 2 sapt de practica.

      1. O scriu acum. Sunt in plin proces de creatie 🙂

  2. Frumos povestit! De neconceput pentru școlarii de azi „practicile” din epoca de aur.

    1. De aceea m-am gandit la un “remember”. Pentru cei care au trait. 🙂
      Vreau sa scrou despre cele 2 saptamani de practica. Sper sa am timp.

  3. Amintiri…
    Lasa-le sa curga, sa le redestepte si pe ale noastre-cei care avem.

    1. Le las, le las … chiar acum scria si capitolul 2 din povestire.

  4. Foarte frumos, eu in 1988 am terminat liceul si am altfel de amintiri de atunci, ceva cu Bac-ul. Si nici la camp n-am fost in practica, decat de dimineata pana seara, la cules de rosii, mazare si la sortat cartofi 😀 Dar acum imi amintesc cu drag , desi nici atunci nu eram tocmai stresati 🙂 Sunt amintiri dintr-o lume disparuta, ca sa zic asa. Valoroase, deci 🙂

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: