Category Archives: Fabule si poezii pentru copii

Unde eşti copilărie?

 

Unde eşti copilărie,
Cu cireşe la urechi?
Au fugit anii prin vie,
Acum toate îmi sunt vechi.

Unde-mi eşti copilărie,
Cu genunchii tăi zdreliţi?
Fată mică şi zglobie
Ce-ai jurat să nu mă uiţi.

Şi-ai fugit copilărie,
Cu poveşti de la bunici,
Amintirea ta reînvie,
Zmei şi zâne şi… pitici.

Scumpă-mi eşti copilărie
Ca o nestemată-n cer
Lacrimi curg cu nostalgie
Şi mă-ntreb de ce mai sper.

Ce n-aş da să pot întoarce
Pentr-o oră sau mai mult,
Mers de timp într-o găoace
Ca să stau să te ascult.

Şi te-ai dus de-o veşnicie,
Nu mi-ai zis nici bun rămas,
Te-am speriat copilărie,
De mi-ai luat râsul din glas?

Mi-amintesc de tine, dragă,
Când mă uit la fiul meu,
Inocenţa ta întreagă
Să i-o laşi în drum mereu.

Mii de flori pasu-ţi presară
Din iubire ce-nfloresc.
Pe cei mici îi împresoara,
Şi de rele îi feresc.

Ştiu că n-am să te am iară,
Ştiu că n-am să te găsesc,
Amintirea-mi ta coboară
Peste-al vieţii curs, firesc.

Lumea de sub floare

 

Ieri, aşa pe după masă,
Am ieşit puţin din casă
Şi m-am aşezat la soare,
În grădină, lâng-o floare.

Şi-ncepui a mă uita
Cum o mică gâză sta,
La taclale sub o frunză
C-o vecină, buburuză.

Nu ştiu despre ce vorbeau
Nici la cale ce puneau,
Da-ncercai să tot ghicesc,
Aşa… să mă dumiresc.

Poate că-şi spuneau de-acasă,
Ce bucate au pe masă,
Sau că iarna stă să vină,
Iar cămara nu li-e plină.

Ori poate vorbeau d-ăi mici,
Ori de soţi…, ori de bunici;
Cert e că se tot foiau
Şi-ntr-un loc nu îmi stăteau.

Toată această agitaţie,
Fu luată-n consideraţie,
De un vrăbioi pleoştit,
Cred şi tare hămesit.

Acesta pe gard se-opri
Fără însă a-ndrăzni
Să s-apropie de floare.
Pentru el, eram prea mare.

Nu ştiam ce să mă fac:
Ori pe gâze să le scap,
Ori să las natura-ndată
Să-şi urmeze cruda soartă.

Doamnele, grijă n-aveau,
Tot vorbeau şi ţopăiau,
Neştiind că soarta lor
Se putea schimba uşor.

Mă uitai la vrăbioi
Şi m-am hotărât apoi
Să-l alung, mişcându-mi mâna
Să cruţ gâza şi vecina.

Pasărea zbură de-ndat,
Sub frunză…, acelaşi sfat,
Gâzele nepăsătoare
Se urcau încet pe floare.

Căci habar n-aveau de mine
Nici de vrabie, vezi bine,
Nu ştiau c-am fost noroc
Şi le-am ferit de soroc.

Sub o frunză dintr-o floare,
E o mică lume care
Poartă drame, tragedii,
Ca şi lumea noastră, ştii?

Şi atunci mă-ntreb că poate,
Ca şi gâza avem parte,
De un domn ce s-odihneşte
Iar cu mâna tot goneşte

Vrăbii care-abia aşteaptă
Să ne schimbe soarta-ndată;
Făr-a fi conştienţi de fel
Nici de păsări, nici de el.

Menirea Toporaşului

 

O Muşcată din grădină
Asculta un Toporaş:
– Ce mai faci dragă vecină,
Cum fu iarna prin oraş?

Căci am fost plecat o vreme,
La culcuşu-mi din pământ
Unde nu vreau a mă teme
De zăpadă sau de vânt.

Iar acum că-i cald afară
Am ieşit să mă vedeţi,
Simt miros de primăvară
Hai zâmbiţi, de-acum puteţi!

Şi vreau mare preţuire
Să îmi daţi, căci sunt frumos,
Iar ofrande şi cinstire
Le accept chiar bucuros.

Căci am floare delicată
Şi parfum cum altul nu-i
Am gonit iarna şi iată:
Râde raza Soarelui!

Stă Muşcata şi ascultă
Vorbăria fără şir,
Dă din frunze, se frământă
Şi răspunse-ncet, subtil:

– Văd că ai floare frumoasă
Şi parfumul minunat,
Bine ai sosit în casă,
Stai puţin şi ai plecat.

Eşti firav, o ştii prea bine
Dar ai forţa să răzbeşti,
Când iarna încă mai vine
Floare mândră să-nfloreşti.

Dar prea mare ţi-e efortul
De-a goni iarna din crâng,
Nu rezişti prea mult în focul
Soarelui, şi-apoi te plâng.

Te sacrifici pentru obşte
Ca un mic martir ce eşti
Nu îţi pasă de-ţi zdrobeşte
Gerul, floarea ce-nfloreşti.

Mulţumesc acum fârtate
Că din iarnă m-ai trezit,
Eşti viteaz de nu se poate
Primăvara ai vestit!

Exemplul unei gâze

 

Văd o gâză în grădină
Care suie-ncetişor
Pe a florilor tulpină
Fără scări sau ajutor.

Stau, mă uit şi mă-ntreb oare
Dacă gâza a văzut,
Cât de-naltă şi de mare
E tulpina ce-a-nceput.

Eu o-ntreb de-i hotărâtă
Ca s-ajungă până sus,
Nu-mi răspunde, e grăbită,
Nici n-a auzit ce-am spus.

Gâzuliţă din grădină
Te admir şi te privesc,
Uite cum îmi dai pricină
Viaţa ta s-o iscodesc.

Cum de ştii să-ţi croieşti cale
Prin hăţişuri de frunziş,
Drum spre-a florilor petale
Ce le mângâi pe furiş.

Ai voinţă şi răbdare
Visul vrei să ţi-l urmezi,
Este bine de e soare
Iar de plouă, tu nu vezi.

Gâză mică, gâză mică
Cu picioare, aţe moi,
Cât îmi eşti tu de voinică,
Fii exemplu pentru noi.

Idila căpşunelor

 

O căpşună şi-un căpşun
Sfătuiţi de un alun,
Se-ntâlniră în grădină
Noaptea, când e lună plină.

Iar căpşunul îndrăzneţ
Cunoscut drept iubăreţ
Se întinse pe furiş
Propunând un măritiş.

Se-nroşi biata căpşună
Neştiind ce să mai spună,
Căutând o scuză-ndată
Să nu pară desfrânată.

Se-ntristă bietul căpşun,
Iar eu am uitat s-o spun:
O iubea cu frenezie,
Soaţa el dorea să-i fie.

Şi-ncepu apoi sărmanul
Să înşire cu toptanul
Poezii despre iubire,
Despre-a inimii simţire.

Căpşuna când le-auzea,
Tot mai tare se-nroşea,
Şi-i răspunse pătimaş
Cu un “DA” puţin trufaş.

Şi-ncepând din acea seară
Tot aşa prin primăvară,
Căpşuna şi-al el căpşun
Mă răsfaţă cu-n gust bun.

Zece flori

 

Mărul, Prunul şi-un Cais,
Se plimbau prin Paradis,
Când zăriră pe o vale,
Zece flori, zece petale.

Florile se-apropiară,
Vrând părerea să le ceară,
Întrebând pe fiecare,
Care-i cea mai mândră floare.

Ghiocelul cel zglobiu,
Zise că nu-i prea târziu,
Ca toate suratele,
Să-i cinstească faptele.

Că de n-ar fi el pe lume,
Cine-ar mai putea, anume,
Primul ca să se trezească,
Primăvara să vestească.

Dar Brânduşa cea frumoasă,
Spuse pe o voce groasă,
Că şi ea iese semeaţă,
Când pământu-i plin de gheaţă.

Macul, roşu şi graţios,
Îşi drese glasul, tacticos,
Tot spunând că făr-de el,
Vara n-ar mai fi la fel.

Cum stă singur, singurel,
Printre ierburi, fel de fel,
Încercând să dea culoare,
Peste galben de ogoare.

– Adevăr mai mare nu-i!
Spuse Floarea Soarelui,
Însă eu de nu aş fi,
Soarele s-ar rătăci.

Că doar eu, mă uit în zare,
Să-l aştept pe mândrul Soare,
Şi tot stând cu faţa-n sus,
Îl conduc pân’ la apus.

De n-ar fi iubitul Soare,
N-ar mai fi pe lume floare,
Noi toate, ne-am veşteji,
Frumuseţea, ne-ar pieri.

Regina Nopţii, cea graţioasă,
Se ridică arţăgoasă,
Şi începe a striga,
Că Luna-i crăiasa sa.

Că ei noaptea îi prieşte,
C-atunci floarea-i înfloreşte,
Şi nu vrea să stea în Soare,
Îi place doar pe răcoare.

Nufărul interveni,
Cearta se mai domoli,
Când el spuse cu candoare,
Că e cea mai mândră floare.

Că de n-ar fi dumnealui,
Pe obrazul lacului,
N-ar mai suspina poeţii,
De iubire sau decepţii.

– De… amor, s-avem pardon,
Interveni galanton,
Trandafirul cel ţepos,
Parfumat şi chiar… frumos.

Cred că-i lucru stabilit,
Că eu sunt cel hărăzit,
Să nu las iubirea-n drum,
S-o desfăt cu-al meu parfum.

Margareta cea senină,
Spuse că nu-i ea de vină,
Când tot pierde la petale,
Căci băieţii n-au răbdare.

Vrând degrabă ca să ştie,
Fata de o să mai vie,
Doar întârzie un pic,
Sau chiar are alt iubit?

Laleaua, floare trufaşă,
Mai prejos, nici că se lăsă,
Începând să ţipe tare,
Că-i cea mai aleasă floare.

Căci nici una din surate,
N-are flori mai colorate,
Căci ea, sute de culori,
Toate şi le pune-n flori.

– De e vorba de culori,
Să ştii, că suntem surori.
Spuse cu juma’ de gură,
Garofiţa cea fudulă.

Însă eu am flori mai creţe,
Şi frunzele mai răzleţe,
Mă găseşti pe câmp şi vara,
Nu doar numai primăvara.

Cei trei pomi se minunară,
De a florilor povară,
Iar Mărul, mai hotărât,
Luă cuvântul, abătut:

– Nu ştiu cum să glăsuiesc,
Ca sfada să vă opresc,
Dar aş vrea să ştiţi, că toate,
Sunteţi binecuvântate,
Iar când staţi toate-n grădină,
Vanitatea nu e bună,
De la noi să luaţi exemplul
Temperaţi temperamentul!
Prunul, Caisul şi eu,
Înflorim cu toţi mereu,
Zece zile primăvara,
Şi-apoi ne pierdem floarea.
Dar când floare-n ram avem,
Parcă gemeni noi suntem,
Şi nu ne certăm, măi frate,
Care are întâietate.
Ştim că suntem diferiţi,
Dar noi, ne ţinem uniţi,
Căci ne leagă-o prietenie,
Ce-o păstrăm pentru vecie.
Nu contează, vreau să spun,
Care fruct este mai bun,
Şi ce floare-i mai frumoasă,
Sfântă-i, prietenia noastră.

Florile l-au ascultat,
Şi mult s-au mai ruşinat,
Sfada iute o opriră,
Şi pe loc se-mprieteniră.

Şi-au rămas aşa de-atunci,
Prin câmpie şi pe lunci,
Prietene cu toatele,
Mult prea coloratele.

Iarna

 

Iarna vine îmbrăcată
În halat alb, apretat,
Apucându-se îndată
De tratat şi consultat.

Crengi golaşe le îmbracă
În bandaje de zăpadă
Este frig, dar pomii parcă
Viaţa vor să nu şi-o piardă.

Peste câmpuri şi livezi
Pături de omăt presară
Ca să ţină mereu verzi
Plantele ce au s-apară.

Iar la Crivăţ dă povaţă
Să porneasc-o vijelie
Peste lac să pună gheaţă
Cald la peştişori să fie.

Treaba-i gata, terminată,
Dar face şi-un derdeluş,
Invitând pe toţi deodată
Să vină la săniuş.

Aşternând zăpezi pufoase
Iarna vine cu semn bun,
Stăm cu toţii strânşi în case,
Aşteptând pe Moş Crăciun.

Morala Cocorului călător

 
Stăncuţa şi-un vrăbioi
Să-ntânliră în zăvoi
Şi-ncepură să discute
Despre vrute şi nevrute.

Că ce cald a fost aseară,
Câte râme mai mâncară,
Ce pui învăţă să zboare,
Şi… să facă o prinsoare:

Că în iarna ce-o să vină
Vulpii să nu-i dea pricină
Să le-nhaţe vreo surată
Mică şi nevinovată.

Căci aşa nu se mai poate
Şi lumii să îi arate,
Că ei nu sunt doar aşa,
Hrană pentru altcineva.

Tot vorbind cu înfocare
Stăncuţa văzu în zare
Un cârd mare de cocori
Zburând sus pe lângă nori.

– Ia te uită cum mai pleacă
Nu mai vor să stea oleacă.
Ei se duc în ţări străine
Unde-i cald şi este bine.

Ce le păsa lor de noi
Că ne lasă în nevoi!?
Nici în spate nu îi doare,
Că sunt păsări călătoare!

Pleacă toţi în plină toamnă
Nu le pasă lor de iarnă
Nu le pasă lor de noi
Nici de mâţă sau vulpoi.

Tot vorbind aşa de tare,
Şi cu multă înfocare,
Nu văzură cum în spate,
Un cocor bătrân, măi frate,

Sta aşa şi asculta,
Şi mult se mai întrista.
– Mă scuzaţi că îndrăznesc,
Cuvântul să vi-l opresc.

Vorba voastră mult mă doare,
Şi-aş face o precizare:

Voi spuneţi că nu ne pasă
De ce e în urma noastră,
Că uităm de toţi şi toate
Şi zburăm colo, departe.

Dar ştiţi oare câţi din cârd
Pier pe drum, în mări căzând?
Şi ce lung e zborul dus
Tot cu jale şi cu plâns?

Ne-acuzaţi că stăm la soare,
Că suntem cam călătoare,
C-avem pene colorate
Şi cuiburi mai utilate.

N-am să neg că nu-i aşa
Dar să ştiţi că de-aş putea,
Eu aş da, un an şi-o vară,
Să pot să trăiesc în ţară.

Dar cum să trăiesc aici
Printre vulpi, şerpi şi pisici,
Care vor s-o ducă bine,
Chinuind pe orişicine?

Iar acuma că plecăm
Iarna să n-o înfruntăm,
Nu cred că-i un lucru rău
Că vrem la căldură, zău!

Iar când iarna e mai cruntă,
Viscolind zăpada multă,
Când staţi toţi cam zgribuliţi,
Şi grăunte nu găsiţi,

V-adunaţi cu mic cu mare,
Tot uitându-vă în zare,
Aşteptând ca să venim,
PRIMĂVARA să vestim!

 

Fabula gânsacului general

 

Două gâşte şi-un gânsac
Au pornit aşa prin sat
Şi fac mare tărăboi
Să pornească un război.

Raţe, curci, găini, cocoşi,
S-adunară curioşi,
Vrând să afle de duşmanul
Care le atacă neamul.

Gâştele au sâsâit
Şi pe gânsac l-au poftit
Ca să ţin-o cuvântare
Uite-aşa, de-nştiinţare.

Iar gânsacul crăcănat
Nu se lăsă mult rugat
Se urcă pe-o buturugă
Să se vadă, să se-audă.

– Fraţilor, voi mari şi mici,
Ne-adunarăm azi aici
Ca să declarăm război
Prea vicleanului vulpoi!

Că de el ne-am săturat
Ca să tot dea iama-n sat
Şi de fiecare dată,
Să mai pierdem o surată.

De aceea m-am gândit
Că ar fi mai potrivit
Să ne aliem cu cineva
Care partea să ne-o ia.

Şi gândind cu-nţelepciune
Vreau acum a vă propune
Noi pe urs să îl alegem,
Negreşit, la el să mergem.

Ursul ne va ajuta
Şi cu noi se va alia,
Căci sunt sigur, n-a uitat,
Cum vulpoiul cel roşcat,

L-a cam păcălit odată,
De şi-a pierdut coada toată.
Iar de atunci îl cată-ntr-una,
Ca să-i răzbune minciuna.

După ce a glăsuit
Gânsacul cel aiurit,
O linişte mormântală,
Se lăsă pe-a curţii fală.

Fără să iasă în faţă
O sfioasă, biată raţă,
Întrebă aşa, formal
Pe semeţul general:

– Şi cum te-ai gândit ‘mneata,
Să aduci pe urs încoa?
Că doar nu-i trimiţi scrisoare
Ca să cadă la prinsoare?

Gânsacu’ o privi mirat,
Sâsâind tărăgănat:
– Mesager voi fi chiar eu,
La urs, în bârlogul său.

Să îi fac propunerea
De-a ne sta alăturea,
Să-i zic calm şi apăsat
Să vină la noi în sat.

Uite-aşa a glăsuit
Gânsacul cel aiurit
Şi cu mersul legănat
Ieşi afară din sat.

Nu se ştie de-a ajuns
La bârlogul vreunui urs
Sau de se-ntâlni niţel,
Cu vulpoiul roşcăţel,

Da-napoi n-a mai ajuns
Gâştele mi l-au tot plâns,
Iar morala asta este
Şi nu-i vorbă de poveste:

Dacă vrei să reuşeşti
Bine tu să te gândeşti,
Nu te hazarda şi-ncepe,
Fapte mari, făr-a pricepe,

Că izbânda e departe
Dacă crezi vorbe deşarte,
Iar cei mari nu se aliază
Cu cei mici, ce doar visează.

Colindul de Crăciun

 

Căutând un prieten bun,
Pe străzi vechi şi desfundate,
Mă-ntânlii cu Moş Crăciun,
Era slab şi rupt în coate.

Mă frecai la ochi uimit,
Mut de-această întâmplare
Mă-ndreptai spre Moş grăbit
Şi-i pusei o întrebare:

– Ce caţi Moşule aşa
Zdrenţuros şi stând pe-afară,
De te vede careva
Stând p-aici în plină vară?

– Cum să nu fiu supărat,
Oboist şi vai de mine,
Când copii au uitat,
Au uitat să mai colinde,

Căci din cântul de Crăciun,
Eu îmi iau, puterea toată,
Asta-i tot ce vreau acum,
E averea mea, măi tată!

Căci fără cântarea lor,
De pui mici, în drum spre Soare,
Frică-mi e că am să mor,
Părăsit şi în uitare.

Şi-atunci, mi-am zis în gând,
Pe baiatul meu de-acasă
Să-l învăţ cât-un colind,
Să-l cântăm cu toţi la masă.

Iar când iarnă o să fie,
Să stăm ciucur la fereastră,
Aşteptând cu toţi să vie,
Moş Crăciun, la casa noastră.