Category Archives: Aceleasi idei cu alte vorbe (poezii)

Urgie şi speranţă

 

Vântul bate tare, frunzele se-ntorc
Apărându-şi parcă ramul de pieire,
Verde crud şi galben, puse la un loc
Contopind iluzii şi urzind pe fire.

E urgie-n lume şi bocet în veac,
Plâng acei ce simt, că azi nu-i sfârşitul
Unei vieţi anoste şi fără de leac,
O mireasă care şi-a pierdut ursitul.

Se întorc cocorii spintecând cărări
Printre nori de ceaţă şi ploi persistente,
Au ruine-n spate şi în ochi orori
Făptuite toate de făpturi prezente.

Plâng prin macii roşii, câmpuri fără floare,
Se tânguie codrul prin copaci căzuţi,
Pe pământul galben viaţa însăşi moare
Sugrumată parcă; iar călăii-s muţi.

Doamne, dă cu biciul şi alungă boala
Ce-a cuprins Pământul, fă-mă să mai sper,
La lumina albă ce albeşte smoala
Şi la nepătrunsul marelui mister.

Advertisements

Realitate crudă

 

Picioare de lut şi voinţa secată
Ne ţin priponiţi în absurdul prezent,
Idei de bazar şi doar vorbă tocată
Ne-adapă cu zoiul ce curge fluent.

Suntem toţi proscrişi, dar asta ne place
Iar rânjete tâmpe cu dinţii stricaţi,
Lăţesc feţe proaste, urâte şi flasce
Cu false pretenţii de oameni stilaţi.

Noi scoatem trecutul stindard să ne fie
Dar ştergem cu dânsul latrine de porci,
Eroi ce-au murit au dreptul să ştie
Că suntem tâmpiţi, meschini, ventriloci.

Mă-ntreb unde oare e vorba curată
Şi faptele care au dus la eroi,
De ce nu mai vrem să fim înc-odată
Cinstiţi cu prezentul şi sinceri cu noi?

Să dăm cu topoare în lanţul urgiei
Ce strâns ne sugrumă făcându-ne morţi,
Să smulgem din piepturi bulbul trufiei
Ce face din noi saltimbanci şi netoţi.

De unde să luăm iar floarea cea pură
Ce face din porci nişte oameni curaţi,
Şi unde e apa ce ne spală de ură,
Să pun o pancardă: “Hai oameni, plonjaţi!”

Învinsul

 

Suflet mort în încercarea
De-a-nţelege ce şi cum,
Mistuit tot de ardoarea
Flăcării ce-aduce scrum.

Inocenţă, vis, candoare,
Risipite din belşug,
Suflet bleg, râzând la Soare
Ce te-ai înhămat la jug.

Plângi cu lacrimi mari de sânge
La trecute amăgiri,
Nu mai speri, timpul se scurge
Şi trăieşti din povestiri.

Şi-a pierit din ochi speranţa,
Vid în piept şi zâmbet trist,
Soarta-şi plimbă aroganţa
Într-un pas… egocentrist.

Ploaia care nu mai stă

 

Plânge cerul peste glie
Ca un prinţ străin de ţară,
Pentru vremuri ce-or să vie
Şi speranţe ce-or să moară.

Flori sărmane în ghivece
Stau şi rabdă ploaia care
Cade-ntr-una, vrând să-nece
Tot ce-i viu şi cere soare.

Păsări ţipă de prin ramuri
Tânguindu-şi soarta lor,
Cuiburi triste prinse-n hamuri
Se golesc încet de dor.

Plouă-ntr-una de trei zile
Cu stropi mulţi, biruitori,
Bătând plantele umile,
Mici soldaţi, haini şi chiori.

Peste tot e ud şi rece,
Nu-i un colţ uscat de cer,
Mucegaiul îmi petrece
Prin unghere cu mister.

Ploaie, ploaie, haine grele
Cum aş vrea să te lepăd,
S-aduc Soare printre rele,
Stropii tăi să nu-i mai văd.

Dar speranţa mi-e deşartă
Iar vrerea fără un rost,
Norii grei parcă mă ceartă
Cu ploaie şi vânt anost.

Apă rece de prin ceruri
Ce te-abaţi necontenit,
De-am greşit ce vrei ca daruri
Să te-opreşti? N-ai ostenit?

Castelul şi grădina

 

Jos la poale de castel
Este o grădină,
Cu flori mândre fel de fel
Ce-l privesc cu stimă.

Stă castelul cocoţat
Pe o stâncă-n soare,
Privind mândru şi-ncruntat
La grădina mare.

Un liliac a înflorit,
Mare încântare,
Cu flori mov s-a-npodobit
Ca de sărbătoare.

O statuie pe un cal
Parcă stă de strajă,
Păzind florile pe deal
Este prinsă-n vrajă.

Multe-alei ce şerpuiesc
Spre pajişti cu soare,
Flori pe margini îşi doresc
Să încânte tare.

Pajişti verzi cu iarbă deasă
Presărate cu copaci,
Lasă ochiul să privească
Către locuri cu mulţi maci.

Ce miresme, ce decor,
Câtă bucurie,
Încântând, parcă se vor
La castel solie.

Să-l încânte toate vor,
Să-l înveselească,
Anii mulţi care îl dor
Să-i uite, să-i gonească.

Stă bătrânul cel ursuz,
Cocoţat pe stâncă.
A zâmbit; aş vrea să-l scuz,
Dacă mai zâmbeşte încă.

 

 

20140521_102954 20140521_102901 20140521_102936 20140521_110005

Timpul

 

Fantome albe din trecut
Mi se ivesc în cale
Dorind să-mi fie azimut
La bucurii şi jale.

Sunt prea frumoase, sunt crăieşti
Şi-au corp fără de formă,
Făcându-te să îţi doreşti
Să te întorci în urmă.

Încing din neant un dans păgân
O horă de fecioare,
Eu simt că nu-mi mai sunt stăpân
Vrăjit, cad în visare.

Mă-mbie toate la un loc
Să mă cufund în ele
Să uit de mine şi să joc
Şarade printre stele.

Mă cheamă toate să m-aţin
În horă nebunească
Eu sunt surprins, nu mă abţin,
Trecutul să trăiască!

Dar deodată mă simt tras
Afară din vâltoare
De un copil subţire-n glas
Dar tare pe picioare.

Mă uit mirat la chipul său
De parcă l-aş cunoaşte
Vreau să-l ignor, dar nu ştiu zău
Ceva parcă se naşte.

Cu glasul stins întreb ce vrea
Şi care-i al său nume,
Aştept răspunsuri ca să-mi dea
Şi-apoi să plece-n lume.

Dar el e dârz şi hotărât
Şi mă cuprinde bine
Copil orfan, îl văd urât
Căci e Prezentu-n sine.

Dezmeticit mă uit la el
Şi-s hotărât al creşte,
Căci de-mi rămâne mititel
Prezentul se topeşte.

Iar fără el, flăcău voinic,
Cu vlagă şi-n putere
Voi plânge Viitor pitic
Schilod şi fără vrere.

Iar de Prezentul mi-e bărbat,
Chiar Timpul îl preface
În amintiri ce-n poartă bat
În nopţi de calm şi pace.

 

Un regret

 
Vreau să râd când povestesc
O-ntâmplare tristă,
Dar cât haz pot să găsesc
Prins într-o batistă?

N-am putere să descriu
Printre anecdote,
Întâmplări ce sigur ştiu
C-au născut golgote.

Fericiţi sunt cei ce pot
Să se-nveselească,
Iar prin râs să schimbe tot
Fără să clipească.

Cât aş vrea să fiu ca ei
Prieten cu umorul,
La tristeţi să pun cercei
Iar la plâns zăvorul.

Fă-mă Doamne om hazliu
Să găsesc într-una,
Sâmburi de soare târziu
Unde-a fost furtuna.

Cuceritoarea iarnă

Miluieşte Doamne frunzele din codru
Ce au prins să cadă pe pământul cald,
Se grăbesc să piară, trimiţând un sobru
Mesager al morţii peste-al brazdei fald.

Se grăbeşte iarna să se-aştearnă-n lume
Ucigând cu frigul, toamna, suflet cald,
Se repede-n vară, nu se mai ascunde,
Îmbrăcând în gheaţă, frunzele smarald.

Peste câmpuri albe, Crivăţul se-ascute
Şfichiuind din bice, de gheaţă cu foc
Anotimpuri goale se ascund, să uite
Că au fost odată, al naturii joc.

Iarnă ticăloasă, ce-ai venit în lume
Cu geruri şi gheţuri peste tot ce-i viu,
Du-te şi ne lasă, tu nu ştii de glume
Ai privirea ceaţă şi suflet pustiu.

Lasă frunza-n codru, s-apară pe ramuri,
Verdele în lume să-şi găsească loc,
Fugi cu albul morţii, ţine geru-n hamuri,
Păsări să sosească, s-aducă noroc.

Cântec prins de Soare, să se-audă iar
Peste văi şi dealuri, fremătând amurguri,
Suspinând de viaţă, să primim în dar,
Verde mult în suflet şi speranţe-n muguri.

Ploaia

Picuri de ploaie pe streaşină cad
Cu ropot de falsă armată,
Şiroaie se-adună pe-al jgheabului vad
Şi curg în grădină, spre poartă.

Nori cenuşii sunt proptiţi să nu cadă
De vârfuri de case ce-abia se mai ţin,
M-apropii de geam, las ochii să vadă
Urgia naturii şi stropi care vin.

Iar flori cu noroi se acoperă toate
Mânjindu-se parcă cu toate-nadins
Lăsând ca urâtul să sfâşie, poate
Şi ultima formă de pur neatins.

Copaci care plâng şi vaietă tare
Işi-apleacă tulpina de crezi că se rup,
Ei caută frunze ce zboară în zare,
Mulţimi de orfani fără viaţă şi trup.

Păsări şi fluturi şi gâze speriate
Se-ascund în cotloane, cu toţii sperând
Ca furia ploii să lase uitate
Mulţimea de vise şi temeri; trecând.

Mă uit către cer la norii ce urlă
Şi-ncerc să-mi închipui un Soare pe el
Mă rog să-ntâlnească în cale o turlă
Şi-aceasta să zgârie norii niţel.

E ziuă afară dar parcă e noapte
Mă uit către ceas să văd de sunt treaz
Aştept ca natura să facă iar fapte
Iar Sorele cald să fie iar cneaz.

Balada unei poezii

 

Poezie mică, mică mititică,
Ce te-ascunzi sfioasă în stilou,
Scoţi timidă capul dar ţi-e frică
Să te-aşterni pe foaie, pe birou.

Haide, ieşi afară şi ne-ncântă
Cu mesajul tău pe rime pus,
Ai curaj, urâtul de-l înfruntă
Şi înfrânge-l cu ce ai de spus.

Nu te teme de e noapte-n lume
Fii lumina care s-o alungi,
Ai scânteia care să dărâme
Zidul ridicat de proşti şi de nătângi.

Tu eşti tare, tare frumuşică,
Eşti mireasa sufletului cald,
Iar în nopţi senine ibovnică
Cu sclipiri de-azur ori de smarald.

Ai corpul firav urzit pe versuri
Iar metafora ţi-e rochia de bal,
Faci din rime, vesele înscrisuri
Iar din ritm coliere de cristal.

Poezie mică, mică şi nescrisă,
Eu te rog să mi te-aşterni încet,
Să îţi dezvălui strofa, parcă unsă,
Pe prea goale foi, dintr-un caiet.

Tristeţea păsărilor părinţi

 

Prea triste strigăte pe cer
De păsări care-şi cheamă
La cuiburi puii care pier
Răpuşi de boli şi teamă.

Sunt încă mici şi aripi n-au
Dar au plecat de-acasă
Goniţi de grija ce-o simţeau
Când se-aşezau la masă.

E sânge-n lacrimi de părinţi
Ce stau cu dor şi-aşteaptă
Să vină-n cuib puii goniţi
De vremuri şi de soartă.

Cu ce-au greşit în viaţa lor
Părinţi şi-a lor odrasle,
Cărând blesteme care dor
Ca pruncul cel din iesle.

E plin de ploaie şi de nori
Iar păsări stau în cârduri
Plângând la ramul fără flori
Şi la prea goale cuiburi.

Menirea Toporaşului

 

O Muşcată din grădină
Asculta un Toporaş:
– Ce mai faci dragă vecină,
Cum fu iarna prin oraş?

Căci am fost plecat o vreme,
La culcuşu-mi din pământ
Unde nu vreau a mă teme
De zăpadă sau de vânt.

Iar acum că-i cald afară
Am ieşit să mă vedeţi,
Simt miros de primăvară
Hai zâmbiţi, de-acum puteţi!

Şi vreau mare preţuire
Să îmi daţi, căci sunt frumos,
Iar ofrande şi cinstire
Le accept chiar bucuros.

Căci am floare delicată
Şi parfum cum altul nu-i
Am gonit iarna şi iată:
Râde raza Soarelui!

Stă Muşcata şi ascultă
Vorbăria fără şir,
Dă din frunze, se frământă
Şi răspunse-ncet, subtil:

– Văd că ai floare frumoasă
Şi parfumul minunat,
Bine ai sosit în casă,
Stai puţin şi ai plecat.

Eşti firav, o ştii prea bine
Dar ai forţa să răzbeşti,
Când iarna încă mai vine
Floare mândră să-nfloreşti.

Dar prea mare ţi-e efortul
De-a goni iarna din crâng,
Nu rezişti prea mult în focul
Soarelui, şi-apoi te plâng.

Te sacrifici pentru obşte
Ca un mic martir ce eşti
Nu îţi pasă de-ţi zdrobeşte
Gerul, floarea ce-nfloreşti.

Mulţumesc acum fârtate
Că din iarnă m-ai trezit,
Eşti viteaz de nu se poate
Primăvara ai vestit!

Exemplul unei gâze

 

Văd o gâză în grădină
Care suie-ncetişor
Pe a florilor tulpină
Fără scări sau ajutor.

Stau, mă uit şi mă-ntreb oare
Dacă gâza a văzut,
Cât de-naltă şi de mare
E tulpina ce-a-nceput.

Eu o-ntreb de-i hotărâtă
Ca s-ajungă până sus,
Nu-mi răspunde, e grăbită,
Nici n-a auzit ce-am spus.

Gâzuliţă din grădină
Te admir şi te privesc,
Uite cum îmi dai pricină
Viaţa ta s-o iscodesc.

Cum de ştii să-ţi croieşti cale
Prin hăţişuri de frunziş,
Drum spre-a florilor petale
Ce le mângâi pe furiş.

Ai voinţă şi răbdare
Visul vrei să ţi-l urmezi,
Este bine de e soare
Iar de plouă, tu nu vezi.

Gâză mică, gâză mică
Cu picioare, aţe moi,
Cât îmi eşti tu de voinică,
Fii exemplu pentru noi.

Viaţa dincolo de foc

Cenuşă, praf de lemn ce-ai ars
Şi-ai fost pădure odată,
Ascult tăcerea ce-a rămas
Privesc cum fumegi toată.

Sunt lacrimi multe şi blestem
În apriga-ţi durere,
De tine lemnele se tem
Neîndrăznind să spere.

Nu pot să creadă că ai fost
Copac într-o pădure,
Nu te-nţeleg cum fără rost
Focu’ ai făcut să-ţi jure,

Iubire caldă de poet,
Cu flăcări pătimaşe
Ce-au mistuit încet, încet
Speranţele-ţi trufaşe.

Mândru copac ce-ai fost cândva
Crescut dintr-o sămânţă,
Prin frunze-ţi vântul cald sufla
Cântând plin de dorinţă.

O, prinţ din codru-ntunecat,
Cum ai crezut tu oare,
Că ramu-ţi verde, delicat,
Rezistă la dogoare?

Acum, dintr-un copac fălos,
Ai ars, tu ajungând tăciune,
Iar focul roşu, păcătos,
Tot arde mândru-n lume.

Iar din vigoarea ce-ai avut
Eu ştiu că ţii ascunsă
Enigma vieţii, ce-a făcut
Să creşti dintr-o sămânţă

De-aceea te arunc pe jos
Prin colţuri de grădină,
Să ştii c-ai ars cu un folos:
Hrăneşti pământ, cenuşă fără vină!

Tristeţea cărţior

 

Zac mii de cărţi pe rafturi moarte
Plângându-şi tristele destine,
De-a ţine lucruri minunate
Între coperţi, de lanţuri pline.

Aşteaptă-n tihnă izbăvirea
Ca cineva să le citească,
Să-ncânte iarăşi omenirea
Şi din cenuşă să renască.

Un ochi cu minte-mpărătească,
Să redescopere pornirea,
De-a desfăta rasa lumească
Cinstindu-le citind, menirea.

Prea multe cărţi zac neştiute
În biblioteci fără portar,
Închise-n temniţe prea mute
Cu ziduri fără de mortar.

O, de-am avea cu toţi simţirea
De-a căuta comori prin cărţi,
Sunt sigur c-am preface lumea
Într-un mic Rai, iubit de toţi.

Am stat din scris

 

Nu am mai scris de-o săptămână
Cuvintele îmi fug din cap,
Eu tot le rog să mai rămână
Ele-n peniţă nu-mi încap.

Am stat din scris fără pricină
Vrând parcă să adorm puţin,
Nu ştiu de-i Martie de vină
Sau doar cocorii care vin.

Îmi vin idei şi multe gânduri
Dar nu ştiu cum să le-mpletesc,
Să le aşez frumos pe rânduri,
Eu albul foii să-l cinstesc

Cum aş putea să fac eu oare
Şi ce ofrandă să găsesc,
Să dau hârtiei iar culoare
S-astern pe foaie ce gândesc?

Nu am mai scris de-o săptămână
O fi puţin, o fi chiar mult,
Implor cuvintele să vină
Şi să cinsteasca-al foii cult.

Însa stilou-mi zace neatins,
Dormind pe foile virgine,
Parcă-i aud oftatul stins
Visând în sensuri şi pricine.

În bibloteci, pe rafturi moarte
Zac mii de cărţi ce trist zâmbesc,
Citite-au fost şi scrise toate
Din praf şi beznă acum privesc.

Stau şi mă-ntreb care-i menirea
De-a scrie versuri pe caiet,
Când ştiu că praful şi uitarea
Se vor aşterne încet, încet.

De-o săptămână n-am mai scris,
Nu ştiu de-i bine sau e rău
Dar îmi urmez încet un vis
Ce poate fi la fel cu-al tău.

Idila căpşunelor

 

O căpşună şi-un căpşun
Sfătuiţi de un alun,
Se-ntâlniră în grădină
Noaptea, când e lună plină.

Iar căpşunul îndrăzneţ
Cunoscut drept iubăreţ
Se întinse pe furiş
Propunând un măritiş.

Se-nroşi biata căpşună
Neştiind ce să mai spună,
Căutând o scuză-ndată
Să nu pară desfrânată.

Se-ntristă bietul căpşun,
Iar eu am uitat s-o spun:
O iubea cu frenezie,
Soaţa el dorea să-i fie.

Şi-ncepu apoi sărmanul
Să înşire cu toptanul
Poezii despre iubire,
Despre-a inimii simţire.

Căpşuna când le-auzea,
Tot mai tare se-nroşea,
Şi-i răspunse pătimaş
Cu un “DA” puţin trufaş.

Şi-ncepând din acea seară
Tot aşa prin primăvară,
Căpşuna şi-al el căpşun
Mă răsfaţă cu-n gust bun.

Lacrima

Lacrimă pură, suflet copil,
Ce curgi pe obrazu-mi la vale,
Tu crezi că de vii încet şi subtil
Nu-ţi simt majestoasa ta jale?

Apă de suflet, izvor nesecat
Al inimii care suspină
Patimă dulce de dor şi păcat,
Purifici prin curgerea-ţi lină.

Apari şi dispari făr-o noimă anume,
Făcând pleoape moi să se zbată,
Eşti singura apă ce-adună pe lume,
Bucurii şi tristeţi într-un strop, laolaltă.

Lacrimă mică ce-n ochi te aduni
Ce mare-i puterea cu care
Curgând pe obraz, încerci să răzbuni
Frustrări şi o dragoste mare.

Cafeneaua de vise

 

Cafeneaua de vise, cu portar ventriloc
E deschisă tot timpul, nu se-nchide deloc
Nu-i situată pe stradă, o găseşti doar de vrei
Să laşi mintea să-ţi zburde, de la clipă să iei
O iluzie mică şi un vis prea frumos,
Să le pui într-o ceaşcă, iar apoi tacticos
Să le-amesteci cu soare şi iubire din plin
Să le laşi să respire şi să sorbi doar puţin.
Cu un zâmbet pe faţă să te laşi pe spătar,
Prelungind cu o oră sau c-o clipă măcar
Bucuria plăcerii de-a gusta din sirop
Nevoind să te vadă ospătarul miop
Ca să-ţi zică că-i timpul să achiţi şi să pleci
Trimiţându-te-n lume; deziluzii încerci.

Cafeneaua de vise e un loc unde stai,
Doar atât cât speranţă ai la schimb ca să dai,
Iar tariful pe ceaşcă ţi se spune discret,
Nedorind să se afle care-i preţul corect,
Te îmbată cu-arome, de visări fel de fel
Cu uitare te-nşeală şi iluzii niţel
Ca să stai înăuntru doar atâta cât poţi
Să faci faţă ispitei ce te-ndeamnă să-noţi
Printre ceşti şi pahare, pline ochi de visări
Ce odată golite, îţi aduc remuşcări.

Cafeneaua de vise un loc de relaş
Unde intri sleit de puteri şi te laşi
Să aluneci încet pe-un fotoliu şi ceri
Să-ţi aducă cafeaua cu vise de ieri,
S-o amesteci c-un cub de speranţă de azi,
Să o sorbi tacticos, realitatea s-o arzi.

Bătrânul pescar

 

Bătrânul pescar stă singur pe mal
Cu ochii la apa cea mare,
Pe-acolo pe unde bărcuţe-n aval
Coboară, pierzându-se-n zare.

Nu vede, dar ştie că ele-au pornit
Pe fluviu s-ajungă la mare,
De-acolo de unde cu-n val l-a gonit
Neptun, zeul mării, cel care,

Cu voce de tunet şi palmă de val
Îi puse furtună şi-o stâncă în cale,
Izbindu-i bărcuţa cu forţă de mal,
Sfărâmând-o, îngropăndu-l în jale.

O lacrimă caldă sub pleoapă strângea,
În ea adunându-se parcă
Mâhnirea şi-averea ce omul avea,
O viaţă ce n-o să se-ntoarcă.

Mâna lui mare în pumn se-ncleştă
Iar unghii intrară în palmă,
Cu ochii spre cer, în gând blestemă,
Oftând, făcu vântul să geamă.

Ce mult îşi dorea să mai iasă în larg
Să piardă pământul in zare,
Să stea toată ziua pe apă pribeag
Doar el şi cu marea cea mare.

Suflet curat

 

Pun mâna pe un stilou
Şi te rog pe tine
Să-mi descrii frumosul tău
Cum vei şti mai bine.

Căci aş vrea, să văd ce vezi
Când te uiţi în zare,
De ce oare doar tu crezi
Că uratu-i floare.

Cum se poate să iubeşti
Norii cei de ploaie,
Cum de oare îţi doreşti
Cactuşi în odaie.

Nu ştiu cum de reuşeşti
S-ai o vorbă bună,
Când pe drum te întâlneşti
Cu-a urii cunună.

Sunt uimit şi nu-nţeleg
Cum se poate oare,
Taina ta să n-o dezleg.
Asta da mirare!

Şi de-aceea eu insist
Să-mi explici îndată
Cum se poate să exist
Lâng-aşa o fată.

Nori şi ploaie

 

Norii de plumb, se-adună şi plâng,
Spre oameni ce stau sub umbrele,
Iar lacrimi de ploi, în bălţi mari se strâng
Şi-adapă pământul sub ele.

Ce mare mister, în gânduri ce pier,
În apa ce curge-n şiroaie,
C-un ultim avânt, se-ndreaptă spre cer
Gonind printre stropii de ploaie.

În cerul ce-i jos, nimic nu-i frumos,
Doar apă ce cade prin sită.
Mâncăm din noroi şi-l credem gustos
Iubind pe cei gata să mintă.

Din umedul ploii ce cade mereu,
Se nasc mucegaiuri grămadă,
Ce-acoperă visul, al tău şi al meu,
De-a creşte uscaţi, fără sfadă.

Cu-al ploii blestem, în viaţă pun semn
Să ştiu cum am fost înainte,
Noroi în picioare, încerc să fiu demn:
Cu calm, cu răbdare, cu minte.

Melancolia nopţii

 

De ce oare îmi tresare
Sufletul, când mă gândesc,
La apusuri dragi de soare
Şi la stele ce sclipesc?

Sunt cuprins de-a nopţii vrajă
Şi doar gândul eu mi-l las,
Să colinde fără strajă,
Fără tihnă sau popas.

Şi-mi porneşte gându-n lume
Cocoţat pe-un nor pufos,
Căutând dovezi anume
De iubire şi frumos.

Melancolice acorduri
De arcuşuri, au prins glas,
Invitând a mele gânduri
Să înceapă-ncet un vals.

Un copac fără pădure
Într-un mal de lac proptit
Vrea ca luna să-l admire
Să-l aleagă de iubit.

Două sălcii stau pe-o vale
Suspinând de-al nopţii dor,
Evocând eterna jale
Cu ram lung şi curgător.

O privighetoare mică
Cântă, parcă azi ar fi
Sărbătoare peste luncă,
Bucurie-n zori de zi.

Două păsări, nu ştiu care,
Într-un cuib se ciripesc,
Fremătând a nerăbdare,
Jocul dragostei pornesc.

Ce m-aş face cu frumosul
De urâtul nu l-aş şti?
Versul meu şi-ar pierde rostul
Vorbărie goal-ar fi.

Râd, oftez şi caut rostul
Melancolicei trăiri;
Gândul mi-l întreb, ca prostul:
Cum de simt dulci amăgiri?

Stări şi… fapte

 

Ploi,
Se-adapă din noi,
Ne spală pudoarea,
Ne lasă visarea.

Ierni,
Ce vin cu troieni,
Ne-ngheaţă vigoarea,
Ne lasă candoarea.

Vânt,
Ce vine urlând,
Ne suflă norocul,
Ne-aduce sorocul.

Soare,
Ce mare mirare,
Că râde la noi,
Scăpăm de nevoi.

Visare,
La roşu de floare,
Speranţă ne-aduce,
La drum cu răscruce.

Iubire,
Ce vine-n neştire,
Cu zâmbet pe faţă,
Prin viaţă ni-e soaţă.

Gânduri…

 

Gânduri, gânduri, gânduri,
Vin de mă-nconjoară,
A faptelor sâmburi
Nelinişti presară.

Gânduri bune, gânduri rele,
Toate-mi bâzâie în cap,
Dar sunt gândurile mele
Nu ştiu unde mai încap.

Ele apar de nu ştiu unde
Şi dispar cum n-ar fi fost
Făcând viaţa să-mi abunde
Tot de zbucium fără rost.

Ce frumoasă ar fi viaţa
Dacă gândul s-ar opri,
Să-mi frământe dimineaţa
Şi să doarmă-ntreaga zi.

Să-şi revină numai seara
Şi atunci pentru a sta,
Să-mi descrie înserarea
Şi dulce făptura ta.

Cântec de jale (doină)

 

Bate vântul frunza plopilor de-acasă
Trimiţând în lume lacrimi de puf alb
C-au plecat copiii, nu mai vin la masă,
Şi-au pierdut speranţa căutând ce-i dalb.

Plâng bătrânii ţării, de dor şi durere
C-au rămas pe lume, fără de copii,
N-au putut săracii să le dea avere
Decât bogăţia verbului “a fi”.

Lumânări de ceară, în case bătrâne,
Ard fitile care au ajuns la cap,
Se aud arcuşuri cu jale pe strune
Şi în cimitire gropi care se sap.

Este jale mare peste tot în ţară
Nu mai are cine să iasă la plug,
Căci copiii ţării, seamănă şi ară,
Peste tot în lume, înhămaţi la jug.

Bate vântul, bate, cu jale din ţară,
Pe la porţi bătrânii din buze strângând,
Se uită în zare, aşteptând s-apară,
Pe uliţa mare, copiii râzând.

Plângi copilul mamei, plângi şi te întreabă,
Unde-i bogăţia ce-ai vrut să o ai,
Astăzi eu şi tac-tu, suntem sub livadă,
Ne vedem copile, ne vedem în Rai.

Bate vântul floarea teilor de-acasă
Trimiţând în lume delicat parfum,
Azi părinţii noştrii nu mai stau la masă
S-au trecut ca focul, transformaţi în fum.

Delirul unui Pierde-Vară

 

Câmpul cu florile
Cerul cu zorile
Drum cu pelin
Ce bine mă ţin.

Soare pe cer
Stele ce pier
Gând călător
La nopţi de amor.

Ceaţă pe gene
Ziua mi-e lene
Cafea cu caimac
Sunt încă buimac.

Nopţi fără lună
N-au gură să spună
Mulţimi de secrete
Rendez-vous-uri cochete.

Crama cu vinul
Iubeşte-ţi vecinul
Că lasă acasă
Nevastă frumoasă.

Viaţă boemă,
Cârciumi cu stemă,
Nuri de femeie
A nopţilor cheie.

Viaţa de noapte
Cum scrie la carte,
Pui de jivină
Cu faţa senină.

Vin în pahare
Plumb în picioare
Mese bogate
Refrene cântate.

Rouă pe flori
Soare în zori
Trupuri sleite
De lumină gonite.

Ziua-i un chin
Mă-nchin si suspin
Noaptea să vie
Cu dulce beţie.

Urme pe nisip

 

Urme de paşi pe galbenul ud
Al plajei scăldate în soare,
Se vaită încet, de-abia se aud,
Oftând după tălpi de picioare.

Copii nedoriţi ai trecerii lor,
Lăsaţi pe nisip ca să moară,
Aşteaptă cuminţi un val trecător,
Ce udă nisipul, îl spală.

Uitare s-aşterne pe urme de paşi,
Iar tălpi nu mai vor să se-ntoarcă
La micii orfani, pe plajă rămaşi,
Ce-acceptă tăcuţi a lor soartă.

Dar urme de paşi totdeauna vor fi,
Dovezi ale trecerii noastre,
Destine şi vieţi de val vor pieri,
Uitate, ca urmele noastre.

Înfrunt vântul

 

Statuie în vânt,
Mă-nfing în pământ,
Încerc să-mi găsesc rădăcina,
Mă rog să rezist,
Pe frunte am scris,
Să-nfrunt cu tărie furtuna.

Iar dac-aş putea,
La vânt aş zbiera,
Să nu mai îmi sufle în faţă,
Dar glasul mi-e mort,
Nu ştiu dacă pot,
Să scot două vorbe. Sunt gheaţă!

Iar tu când soseşti,
Cu daruri cereşti,
Îmi dai cu blândeţe tăria,
De-a râde la vânt,
De-a plange crezând,
Că pot să înfrunt vijelia.

Ai grijă ce faci,
Când vrei să prefaci,
Speranţe şi vise în fapte,
Te uită spre vânt,
Şi roagă-l plângând,
Să ierte ale mele păcate.

Poezia şi pamfletul

 

Statuie în vânt
Mă-nfing în pământ,
Încerc să-mi găsesc rădăcina,
Mă rog să rezist
Pe frunte am scris
Să-nfrunt cu tărie furtuna.

Iar dac-aş putea
La vânt aş zbiera
Să nu mai îmi sufle în faţă,
Dar glasul mi-e mort,
Nu ştiu dacă pot,
Să scot două vorbe. Sunt gheaţă!

Iar tu când soseşti
Cu daruri cereşti,
Îmi dai cu blândeţe tăria,
De-a râde la vânt,
De-a plange crezând
Că pot să înfrunt vijelia.

Ai grijă ce faci
Când vrei să prefaci
Speranţe şi vise în fapte,
Te uită spre vânt
Şi roagă-l plângând
Să ierte ale mele păcate.