Category Archives: Poezii mai noi

Cântec de leagăn

 

Puiul mamii, nani, nani,
Dormi cu mama-ncetişor,
Zânele să-ţi cânte anii
Ca să poţi trăi uşor.

Să-ţi mângâie viaţa toată
Cu descântece de flori
Să nu afli niciodată
Cum e cerul plin de nori.

Haide dormi, acum, cu mama,
Că îţi cânt încetişor,
Visul cel urât şi teama
Să rămâie în pridvor.

Uite Luna, stă afară
Şi-ţi urează somn uşor,
Stelele se miră iară
De aşa un puişor.

Na-ani…, na-ani…,
Fă-te mare puiule
Şi să îţi ajungă anii,
Să-ţi vezi toate visele.

Hai, închide ochişorii
Şi începe a visa,
Să-ţi zâmbească obrăjorii
Şi cu ei mămica ta.

Taci cu mama, nu mai plânge,
Că-mi pui lacrimă în glas
Şi oftatul mă ajunge,
Căci eu singur-am rămas.

C-a plecat tac-tu de-acasă
Lângă noi nu mai stat,
C-a s-avem pâine pe masă
Şi tu somnul lin în pat.

Şi-a plecat sărmanu-n lume
Printre cei străini de neam,
Ca să-ţi caute anume
Fericire şi alean.

Na-ani…, na-ani…,
Suflet mic şi liniştit
Nu te teme de tiranii
Ce de-acasă l-au gonit.

Că s-o-ntoarce mamă, roata
Şi-or avea şi ei copii
Şi-atunci nemiloasă soarta,
Pe toţi îi va răsplăti.

Na-ani…, na-ani…,
Dormi cu mama, puiule,
Ca mâine, vor trece anii,
Cum trec astăzi clipele.

Şi te-oi face, puiul mamei,
Un falnic bărbat, voinic,
Ochi-oi bucura sărmanei,
Care-ţi cântă azi un pic.

Advertisements

Introspecţie

 

O mie de uşi, eu de vreau să deschid,
O mie de uşi, tu mă pui să închid.

Ce viaţă absurdă, nu pot să-nţeleg
De ce înainte am putere să merg,
Când totul se-nvârte în cerc, fără rost
Şi merg doar prin locuri prin care am fost,
Dar totuşi nu ştiu, ce mâine va fi,
Nici dacă o floare va mai înflori.
Aş vrea să nu cred că viaţa-i un cerc,
Că e o spirală, să cred, eu încerc…

O mie de uşi de mă pui să deschid,
O mie de uşi, inconştient eu închid.

Taina din vis

 

Nu ştiu unde, pe-o alee
Dintr-un parc, într-un cartier,
Am visat că-i o femeie
Ce-mi şopteşte încet, cum pier.

Eu m-aplec s-o aud bine,
Ea se-opreşte din vorbit,
Apoi pleacă, luând cu sine
Taina ce-a spus-o şoptit.

O tot strig să-mi zică taina
Care mult aş vrea s-o ştiu,
Ea grăbită-şi poartă haina
Pe alei la ceas târziu.

Am pornit atunci bezmetic
Să o caut, s-o găsesc,
Dar vântu-ncepu frenetic
Să danseze-n ritm drăcesc.

Frunze moarte din cotloane
În aer mi le-nvârtea,
Crengi golaşe şi profane
În cale mi le punea.

M-am oprit din căutare,
De urgie m-am ferit,
Gândul începu să-mi zboare
Spre misterul cel şoptit.

Ochii îi deschid deodată,
Mă trezesc cam răvăşit,
Visul nopţii înc-aşteaptă,
Ca să fie desluşit.

Mă gândesc, îmi chinui mintea
La fantasma ce-a trecut,
Aş dori să aflu puntea
Către poarta ce-am trecut.

Să-nţeleg ce-a zis femeia
Care-n beznă s-a pierdut,
La taină, să aflu cheia,
Ca să ştiu, ce nu-i ştiut.

Şi-am tot vrut să m-afund iară
În somnul care-am avut
Să nu las visul să piară
S-aud iar, ce n-am putut.

Dar zadarnic mi-e efortul
De-a visa pe unde-am fost,
Visul mi-a pierit cu totul
În zorii sosiţi cu-n rost.

Sar din pat cu hotărâre
Să-i las nopţii ce-am visat,
Să-mi ţes soarta cu noi fire,
De iubire, râs şi-oftat.

Căci nu e dat la om să ştie
Când Doamna Neagră va sosi,
Nici cum, nici unde o să vie,
Doar că la toţi vă zăbovi.

Şi de aceea, cât am viaţă,
Nu vreau să-ncep s-o irosesc
În întrebări fără speranţă,
Răspunsuri ce nu se găsesc.

Iluzoria dorinţă

 

Din efemerul clipelor de fericire
Aş vrea să rup crâmpeie, să le-ascund,
Ca să le aflu apoi, mut de uimire
Şi să mă bucur sincer şi-ntr-un mod profund.

Când toată viaţa nu-i decât o zarvă,
Iar mulţumirea-i doar zăbavă-n timp,
Aş vrea să-ntreb pe-a fluturelui larvă
De ştie că va bucura doar scurt răstimp.

Când frumuseţea nu-i decât părere,
Cântată-n viers de meşteri trubaduri,
Aş vrea să ţin drept mostre de plăcere
O rimă, un tablou şi frunză din păduri.

Cu rimă să sădesc pofta de viaţă,
Tabloul să-l privesc pân-am să mor,
Iar frunza din păduri s-o iau drept soaţă,
Ca să-mi aline setea mea de dor.

Poezie în culori

 
Verde de brad, pus în galbenă casă,
Tânjeşte la alb, ce-i adus de nămeţi,
Dar negrul din uşi, nu îl lasă să iasă
Să râdă pe-afară, către roşu de vieţi.

Iar picuri de alb, în albastrul de cer
Se-ntind temători către verde câmpie,
Pictând în pastel visuri multe ce pier,
Oftând şi visând la visări ce-or să vie.

Mă-ntreb tot mai des de-i reală culoarea
Ce-o pun insistent peste zile ce trec
Sau poate-i fantasmă, întocmai ca boarea
Ce-adie discret peste câmpuri când plec.

E albul brăzdat de haşuri care-s negre,
Zăbrele create de ochi prea pustii,
Ce ţin prizoniere în temniţe grele
Mulţime de suflete tot mai triste, dar vii.

Pe verde-albastru din val vreau să-l scot,
Să-l iau, să-l presar c-o dorinţă ascunsă
În ochi de femeie, făr-de care socot
Că noi nu am şti ce-i pasiunea aprinsă.

Iau griul din nori şi-l arunc în azurul
De boltă cerească prea senină şi cânt
Bucuria de verde ce-mi hrăneşte izvorul
Ce-mi adapă speranţa din negrul pământ.

Mă joc în culori, îmi creez curcubeie
Fantasme întinse pe ceruri, şi-atât,
Mă rog de speranţă să dorească să steie
Spre crudă trezire din vis, s-o asmut.

Ce-i pasă ploii?

 

Ce-i pasă ploii care vine,
De ploaia care-a fost şi ieri,
Căci printre lacrimi şi suspine
Nu-ţi dă răgazul să mai speri.

Neperturbată ploaia cade
Cu stropi spălându-ne visări,
Ne-ndeamnă să trăim şarade,
Ne-neacă-n negre frământări.

Cu stropi mărunţi şi grei se-abate
Peste pământul cel umil,
Brăzdând obrazul negru-i, poate
Că plânge pentru el, subtil.

E egoistă ploaia oare
De toarnă apă peste noi,
Sau e doar norul care moare,
Plângându-şi lacrima-n noroi?

Ce-i pasă ploii de suspinul
Acelora ce stau şi-aud,
Cum mii de stropi îşi plâng destinul
De-a face bălţi, în verde crud.

Când ploaie vine după ploaie,
Urmând pe ploaia ce-a fost ieri,
Totu-i jilav printre noroaie:
Dureri, speranţe, vise şi păreri.

Tânguire poetică

 

Văduvit de idei, sunt o gaură-n stele,
M-am pierdut în cuvinte, fără şir, fără rost,
Scriu de-a valma pe foaie, îs doar vorbele mele,
Care sună a gol, prea strident şi anost.

Rătăcesc prin iluzii de mărire şi stil,
Scriu doar vorbe albastre, fără formă şi miez,
Mă îngrop în banal, nu mai ştiu de subtil,
Mi-am creat piedestaluri, m-am oprit să visez.

Aş dori doar un licăr în bezna tăcerii,
Să îmbrac în cerneală ce se rupe din eu,
Să îmi vindec prin scris, agonia durerii
De a sta prin cotloane, eu şi sufletul meu.

Bucuria tristeţii…

 

Sunt trist,
Din cauza bucuriei norilor
care îneacă în ploaie…
Pământul.

Sunt trist,
Din cauza fericirii Soarelui
care cu dogoarea sa, usucă…
Florile.

Sunt trist,
Din cauza voioşiei valurilor
care se reped zburdalnice spre ţărm,
Sfărâmându-l.

Dar sunt bucuros,
Pentru că pot să trăiesc…
Aceste tristeţi.

Povestea vântului

 
A venit Vara nervoasă
Şi-a gonit Vântul din casă,
C-a suflat puţin cam tare,
Trimiţând în depărtare

Puf uşor de păpădie
Care-a fost, n-o să mai fie,
Alb de vată stând întinsă
Şi de măciulie prinsă.

A promis vântul la Vară
C-o s-adie doar pe seară,
Numai să nu îl alunge,
Căci ca vânt, nu poate plânge.

Dar Vara cea pătimaşă,
A strâmbat din nas, trufaşă,
Nu a stat pe vânt s-asculte
Şi l-a izgonit din curte.

A oftat vântul sărmanul
Şi la nori şi-a spus aleanul,
Ridicând colbul din drum
S-a tot dus, vârtej de fum.

Şi-a ajuns vântul la Toamnă
Mare şi distinsă doamnă,
Oferindu-se să-i fie
Slujitor pentru vecie.

Dar ca mândra ei surată,
Toamna-i tare îngâmfată,
Iar în surda ei trufie,
Nu dădu la vânt simbrie.

Vântul, se-ntristă mai tare
Şi plânse, cu ploaia care
Începu din nori să cadă,
Peste Toamnă, în ogradă.

Şi oftă din nou sărmanul,
Smulgând frunzele din ramul
Pomilor cei ruginii
Şi le-ntinse moarte-n vii.

A fugit, s-a dus în zare,
Căutând în depărtare
Pe-nţeleapta mândra Iarnă
Ce-l are pe Ger, drept haină.

A-nceput Vântul să geamă
Viscolind a morţii teamă,
Tot strigând la Baba Iarnă
Din nori neaua să o cernă.

O, ce bine-a fost primit,
Crivăţ, el a fost numit
Şi a fost lăsat să zboare,
Tot cu frigul în spinare.

Da-ntr-o zi, a fost chemat
La al Iernii alb palat,
Unde i se spuse-n grabă
Să-şi cate din nou de treabă.

Căci bătrâna cea albită
Nu mai poate, i-obosită,
I s-au plâns fulgii plăpânzi
Că n-au timp să fie blânzi.

Şi-a oftat din nou sărmanul,
Viscolind nămeţi spre geamul
Casei mici, puţin ciudată,
Cu portiţa descuiată.

S-a oprit vântul din mers
Auzind un vesel viers,
Ciripit de păsărele
Printre dalbe floricele,

Iar umblând uşor pe-afară,
Era scumpa Primăvară
Care cu vocea voioasă
Îl chemă pe vânt în casă.

Şi-l rugă să o ajute
Să sufle încet, dar iute,
Peste muguraşi în floare
Să coboare caldă boare.

Vântul mult se bucură,
Suspinând el încercă,
Ca să fie de-ajutor
Pe al florilor răzor.

Alungă frigul din spate
Tot sperând acum, că poate
Şi-a găsit şi el menirea,
Loc în lume, fericirea.

Primăvara-i surâdea,
Vântul boarea-şi încălzea,
Puneau verdele-napoi
Şi topeau zăpezi în doi.

Într-o zi de dimineaţă,
Primăvara cea isteaţă,
L-a rugat cu-nflăcărare,
Să uite de supărare.

Ca să-i ierte a ei surate,
Că au fost necugetate
Şi l-au judecat nedrept,
Făr-a cântări cei drept.

Iar acum cu toatele,
Mândrele, suratele,
Îşi regret-a lor mândrie
Şi-şi plâng marea lor trufie.

A privit vântul în gol
Cerul plin de păsări stol
Şi tot verdele în lunci
Hotărându-se atunci

Ca să ierte el, orfanul,
Tot ce-a îndurat tot anul,
Să uite de-a lor trufie,
Ce-a-nceput c-o păpădie.

S-a întors vântul la Vară,
Sfătuit de Primăvară,
Iar când a sosit sorocul
La Toamnă i-a dus norocul.

Iar la Iarna cea-ngheţată,
I-a cerut să facă-ndată
Pod de gheaţă peste nea,
Primăvara să n-o ia.

Un protest pentru frumos

 

 

Aş vrea să scriu, tot umblu c-o idee,
Pun mâna pe caiet, dar nu găsesc
Stiloul, ce s-a dus, nevrând să steie
Servant umil, la ceea ce gândesc.

Şi mă foiesc, m-agit, frământ ideea
Ce-mi stă în minte şi nu vreau s-o scap,
Cotrobăi peste tot, nu aflu cheia
De-a pune pe hârtie, cuvintele-mi din cap.

Am ostenit, m-aşez pe un fotoliu
Speranţa mea de scris, s-a risipit
Îmi torn un vin, să-l beau fără orgoliu
Învins fiind de-un slujitor rănit.

Şi mă gândesc că în a mea trufie
De-a crede că sunt zeu peste cuvânt,
Eu am uitat să scriu cu bucurie
Şi să găsesc în scris copilul care sunt.

De-aceea cred că s-a pitit stiloul,
Ca să-mi arate c-am pierdut pe drum,
Plăcerea de-a vorbi iarăşi tabloul,
Ce ochii minţii îşi doresc să-l spun.

Accept tăcut, a lui aspră pedeapsă
Şi mă căiesc că am uitat să scriu,
Despre iubire, soare şi viaţă frumoasă
Un slujitor de-abstract eu am ajuns să fiu.

Şi-mi jur să caut iarăşi bucuria
De-a scrie lucruri simple pe caiet,
S-ascult cu sufletu-mi iar simfonia
C-o fată foaie albă şi-un stilou băiet.

Unde eşti copilărie?

 

Unde eşti copilărie,
Cu cireşe la urechi?
Au fugit anii prin vie,
Acum toate îmi sunt vechi.

Unde-mi eşti copilărie,
Cu genunchii tăi zdreliţi?
Fată mică şi zglobie
Ce-ai jurat să nu mă uiţi.

Şi-ai fugit copilărie,
Cu poveşti de la bunici,
Amintirea ta reînvie,
Zmei şi zâne şi… pitici.

Scumpă-mi eşti copilărie
Ca o nestemată-n cer
Lacrimi curg cu nostalgie
Şi mă-ntreb de ce mai sper.

Ce n-aş da să pot întoarce
Pentr-o oră sau mai mult,
Mers de timp într-o găoace
Ca să stau să te ascult.

Şi te-ai dus de-o veşnicie,
Nu mi-ai zis nici bun rămas,
Te-am speriat copilărie,
De mi-ai luat râsul din glas?

Mi-amintesc de tine, dragă,
Când mă uit la fiul meu,
Inocenţa ta întreagă
Să i-o laşi în drum mereu.

Mii de flori pasu-ţi presară
Din iubire ce-nfloresc.
Pe cei mici îi împresoara,
Şi de rele îi feresc.

Ştiu că n-am să te am iară,
Ştiu că n-am să te găsesc,
Amintirea-mi ta coboară
Peste-al vieţii curs, firesc.

Deziluzia timpului

 

Mă uit înainte, dar văd înapoi
Anotimpuri ce astăzi sunt duse,
Nu ştiu unde mergem şi ce e cu noi,
De unde-s suspinele smulse.

Mă-ntreb de ce oare e umbră pe drum,
Că-i ziuă, nu-i noapte afară,
Mă uit după soare, nu-l văd nicidecum,
Iar spatele-mi arde, începe să doară.

Nisipul se scurge, clepsidra s-a spart
Lăsând prizonierul să scape,
Iar clipele lipsă se-aşează la start,
Spre finiş, pe moarte s-adape.

O lacrimă mare se scurge acum
Prin gene albite de vreme,
Tristeţea din ea, mi-e sufletul scrum
Ce-a ars, mistuit prea devreme.

Nu ştiu ce-am în faţă, încerc să ghicesc
Căci pâcla-i lăptoasă şi deasă,
Mă uit în trecut, zâmbesc şi-mi doresc
Ca trecutul să-mi steie în casă.

Anotimpuri ce vin şi pleacă subit,
Într-un ritm prea lent pentru stele,
Îmi spun o poveste, cu timpul grăbit,
Ce-aleargă să prindă anii prin ele.

Farul

 

Am adormit, pe moalele fotoliu
Şi am scăpat din mâna ce scriam,
Sta încă prins de mână, cu orgoliu,
Stiloul, cneaz pe-al literelor neam.

Şi am visat, pe-o stâncă prinsă-n mare,
Un alb şi mândru far ce-n valuri sta,
Îl admirau măreţele vapoare
Şi-l pizmuiau pentru prestanţa sa.

Iar noaptea îl privea prin ochi de stele
Şi luna-l săruta cu raza sa,
Sărmanul far ofta privind la ele,
Lumina sa în noapte şi-o-ntorcea.

Chiar zeii de prin cer şi dintre valuri
Se înclinau la farul cel frumos,
Îl lăudau pe la distinse baluri
Şi apreciau cu sârg, al său folos.

Mulţimi veneau din zări îndepărtate
Se minunau când falnic îl zăreau
Se mulţumeau să-l vadă de departe,
Aplaudau oftând, dar nu se-apropiau.

Bătrânul far sta singur prins de gânduri
Şi chibzuia la tristul sau destin,
Cântat în versuri în prea multe rânduri
Vorbit la mese cu belşug şi vin.

Frumos străjer al stâncii de sub val
El apăra vapoare de pieire,
Avea în spate prea trufaşul mal
Şi-n faţă marea, ce urla-neştire.

Nici apa nu-l vroia să îl cuprindă,
Pământu-l alungase de pe mal,
Sta între lumi, virtute furibundă,
Un mândru cavaler, gătit de bal.

Şi m-am trezit din vis, gândind la farul
Ce singur sta pe malul cel stâncos,
Spunând la toţi cum să evite malul
Ce se-ntindea sub apă fioros.

Dar ce folos c-avea iubirea toată
A celor ce pe valuri navigau,
Dacă la el nu ajungeau vreodată
N-aveau curaj şi nu se-apropiau.

La fel cu farul sunt ai noştrii semeni
Ce luminează calea multora din noi,
Dar stau stingheri şi singuri fără prieteni
Împinşi fiind spre margini cu noroi.

Căci în trufia noastră prea măreaţă
Gândim c-avem busole prinse-n gând,
Nu vrem să acceptăm nici o povaţă
Uităm de farul, ce iese din rând.

Farmec de toamnă

 

Cu pantofii plini de rouă
Şi purtând o rochie nouă,
Toamna vine nechemată
Şi bate din poartă-n poartă.

Îi deschid, să intre-n casă
Şi m-aşez cu ea la masă,
Ea să-mi zică, eu s-ascult
Povestiri mai de demult.

Farmecul şi-l etalează
Ochii plâng, gura-mi oftează,
De pastel în rama pus
Ea îmi zice, gându-i dus.

Prin fereastra minţii, îndată
Am văzut pădurea toată
Transformată peste noapte
Într-o simfonie aparte.

Fructe coapte prin livezi,
Vii cu struguri ce nu-s verzi,
Câmpuri pline cu belşug,
E al toamnei meşteşug.

Şi mă-ntorc la ea, la toamnă,
Elegantă, mândră doamnă,
O privesc şi-o admir toată
Cum s-a-nvăluit deodată,

Cu nostalgice sclipiri
De căldură şi iubiri,
Printre flori de tufănele
Să le duc iubitei mele.

Frunzele toamnei

 

 

Frunze moarte în grădină,
Toate-s gânduri ce-or să vină
Ca să ducă mai departe
Visuri multe şi deşarte.

Melancolice şi mute,
Frunzele ştiu să asculte,
Ale inimii acorduri,
Printre-a vieţii dezacorduri.

Câtă viaţă a fost în ele
Când au fremătat la stele,
Ele moarte par să să fie,
Multe sunt, multe-or să fie.

Frunze galbene-n grădină
Stau la Lună şi suspină
După vara cea frumoasă
Şi plâng iarna friguroasă.

Ele-aduc tribut tristeţii
Încântându-mi toţi poeţii,
Fără ele, toamna pare
O fătucă oarecare.

Dar aşa, cu ele-n poală
Toamna nu mai umblă goală,
Şi-a pus şal şi pălărie,
Frunze-ngalbenind, o mie.

Căci sunt nestematul toamnei
Prinse pe rochiţa doamnei,
Frunze moarte veştejite
Gânduri multe, chinuite.

Nobleţea mestecenilor

 

Mesteceni în alb, gătiţi de paradă,
Din pâlcuri-pădure încearcă acum
Să râdă spre Soare, iar lumea să vadă
Că încă există nobleţe pe drum.

Se-nclină la vânt, când vântul le-o cere,
Făcând reverenţe în stil armonios,
Nobleţea din sevă, i-obligă să spere
Că vântul va vrea, să le-o-ntoarcă graţios.

Marchizi ai pădurii, cu nobilul trup
Iubesc armonia şi-s veseli în ploaie,
Covoare de iarbă prin preajmă erup
Să le-admire veşmântul şi alura vioaie.

Ei ştiu că nu-s mulţi ca brazii în munte
Şi nici prea vânjoşi, ca stejarii din şes,
Dar sunt melancolici când stau să asculte,
Cum păsări spre seară le cântă ades.

Ei nu sunt oştenii bătrâni ai pădurii
Şi nici cărturarii din mândrul făget,
Ei sunt mai degrabă curtenii naturii,
În haine de gală, veghează discret.

Iubire inspiră gingaşa lor frunză,
Ce rară îmi stă pe o creangă opal,
Şi-mi cântă, când vântul cu ea se amuză
Şi-ncântă poeţii, pe-al toamnei final.

Mestecenii albi, cavaleri ai reginei
Sunt chipeşi, dar mândri de rolul primit,
Actori ce zâmbesc la faldul cortinei
Ce-alunecă lin, peste-un rol prea râvnit.

Povara tăcerii

 

Am pieptul strâns de menghina tăcerii,
Nu pot să plâng şi nici nu pot vorbi,
Dar scriu pe foaie să răspund durerii
Că-s mut, răpus de vremuri şi urgii.

Mi-e sufletul încins de lanţuri grele
Sclav trist al realităţii ce-o trăim,
Doar spiritul îmi zboară către stele,
Făcând speranţa ţel, nu mai murim.

Mă dor tăceri, ce zac ascunse-n mine,
Mă doare vorba ce n-o pot rosti,
Aş vrea să plâng, dar lacrima nu-mi vine,
N-am vorbă-n glas, schimbări nu pot vesti.

Tac, înrobit de lume şi canoane,
Zâmbesc la idioţi şi la perfizi,
Am obosit, s-ascund opinii în cotloane,
S-aprob tacit din cap nişte stupizi.

De-aceea scriu cu patimă ascunsă
Idei şi vorbe care-mi pârjolesc
A mea simţire mult prea des străpunsă
De lungi tăceri, ce sufletu-mi pitesc.

Întrebări…

 
Mă întreb ce ştie marea
Când ascunde-n al său val
Discul roşu şi visarea,
Soarelui privind spre mal.

Dacă maine-aş rupe-o floare
Şi ţi-aş prinde-o-n păr, aşa,
Ar ofta pământul oare
Şi m-ar dojeni cumva?

Aş dori să ştiu pe unde
Pomii frunzele-şi ascund,
Atunci când iarna se-aude
Iar toamna fuge plângând.

Vreau să ştiu ce simte codrul
Când de vânt e mângâiat,
Prin frunziş pitindu-mi dorul
Care zboară neîncetat.

Oare cum se simte valul
Când brăzdat de barcă e,
Legănând dulce-amarul,
Amagindu-mi visele?

Mă întreb ce vede luna
Când se-ascunde după nori;
Stea de-aş fi, să-i ţin cununa,
Secretul l-aş şti în zori.

Întrebări ce nu-s rostite
Se agită, stau buluc,
Frământate şi dospite,
Dacă ies, altele-aduc.

Lumea de sub floare

 

Ieri, aşa pe după masă,
Am ieşit puţin din casă
Şi m-am aşezat la soare,
În grădină, lâng-o floare.

Şi-ncepui a mă uita
Cum o mică gâză sta,
La taclale sub o frunză
C-o vecină, buburuză.

Nu ştiu despre ce vorbeau
Nici la cale ce puneau,
Da-ncercai să tot ghicesc,
Aşa… să mă dumiresc.

Poate că-şi spuneau de-acasă,
Ce bucate au pe masă,
Sau că iarna stă să vină,
Iar cămara nu li-e plină.

Ori poate vorbeau d-ăi mici,
Ori de soţi…, ori de bunici;
Cert e că se tot foiau
Şi-ntr-un loc nu îmi stăteau.

Toată această agitaţie,
Fu luată-n consideraţie,
De un vrăbioi pleoştit,
Cred şi tare hămesit.

Acesta pe gard se-opri
Fără însă a-ndrăzni
Să s-apropie de floare.
Pentru el, eram prea mare.

Nu ştiam ce să mă fac:
Ori pe gâze să le scap,
Ori să las natura-ndată
Să-şi urmeze cruda soartă.

Doamnele, grijă n-aveau,
Tot vorbeau şi ţopăiau,
Neştiind că soarta lor
Se putea schimba uşor.

Mă uitai la vrăbioi
Şi m-am hotărât apoi
Să-l alung, mişcându-mi mâna
Să cruţ gâza şi vecina.

Pasărea zbură de-ndat,
Sub frunză…, acelaşi sfat,
Gâzele nepăsătoare
Se urcau încet pe floare.

Căci habar n-aveau de mine
Nici de vrabie, vezi bine,
Nu ştiau c-am fost noroc
Şi le-am ferit de soroc.

Sub o frunză dintr-o floare,
E o mică lume care
Poartă drame, tragedii,
Ca şi lumea noastră, ştii?

Şi atunci mă-ntreb că poate,
Ca şi gâza avem parte,
De un domn ce s-odihneşte
Iar cu mâna tot goneşte

Vrăbii care-abia aşteaptă
Să ne schimbe soarta-ndată;
Făr-a fi conştienţi de fel
Nici de păsări, nici de el.

Zbucium interior

 

Am obosit,
E atâta zbucium împrejur,
Toate se-nvârt, de pot să jur
Căci clipa plânge, vreau s-o fur,
Să fug tihnit.

Mă-ntind pe jos,
Prin praf de drum, la ceas târziu
M-agăţ de pietre, dar sunt viu,
Păsări lipsesc, ceru-i pustiu;
Dar ce folos?

Aş vrea să mor,
De îngeri îs demult uitat,
Iar gânduri şi idei străbat
Un cer cu demoni ce se bat,
De capul lor.

Dar mă ridic,
Caut prin preajmă un stilou
Şi-ncep să lupt cu ei din nou,
Mintea-mi exaltă, sunt erou,
Dar sunt prea mic.

Poetul

 

Mergând pe străzi, aşa, alene,
Am întâlnit după o vreme,
Un om cu haina ponosită
Stând pe o bancă ruginită.

Pantofi de lac avea-n picioare
Cu tălpile tocite tare,
Un mic papion ce trist stătea
Visând la vesta ce lipsea.

Iar sub paltonu-i ponosit
Fracul cel negru-i peticit,
Dorea s-acopere cu-ardoare
Cămaşa, fostă albă floare.

Am stat din drum şi m-am mirat
De-aspectul omului ciudat
De faţa lui intens brăzdată
Şi de o lacrimă udată.

Iar din ascunse buzunare
Zburau cuvintele spre zare,
Ce se grupau în versuri, stol
Ca păsări toamna, dând ocol.

Dar toate-i stau pe lângă el
Neînălţându-se de fel
Închise cu zăbrele mii
Smulse din foste colivii.

În jurul său un gol imens
Un vid cu interiorul dens
Nu îndrăzneam să calc în el
Crezând că voi păţi la fel,

Ca bietul om ce trist stătea
Punând pe rimă mintea sa
Creând din vorbe versuri mici
Balsam la suflet sau chiar bici.

Poetul, magicianul vorbei, a oftat
Căci noi, prin ignoranţă l-am uitat,
Are dureri ce-n lacrimă se-adună,
Visând la rime, ce-ar putea să spună.

Iar lumea azi e prea grăbită
S-asculte rimă-n vers pitită,
De suflet cald ce ţine-o floare
Care-mi suspină când ea moare.

Haina toamnei

 

Parcul meu de lângă casă
Mi-a îngălbenit niţel
C-a trecut Toamna, sfioasă
Aşternând frunze prin el.

Gri alei ce-au fost odată
Azi sun pline de culori,
Haină de pastel, brodată
De faimoşi, bravi croitori.

Ce au fost tocmiţi de Toamnă
Să croiască-n armonie,
Vrând s-o supere pe Iarnă
Care-i albă şi pustie.

Şi-a venit Vântul, vestitul,
Care cu suflarea sa,
A pornit cu veştejitul,
Verde-n galben a schimba.

Rece, Ploicica doamnă,
A sosit de peste zări,
Scuturând cu-a apei palmă
Flori şi frunze pe cărări.

Şi mi-a apărut chiar Gerul
Stând cu Bruma, sora sa,
Care-au decorat pastelul
Cu un pic de alb, cumva.

Toamna tare-i încântată
De hăinuţa ce-a primit,
Eu în parc o admir toată,
Nu mă satur de privit.

Un gând pentru mama

 

Azi, în faţa mamei mele,
Nu sunt trist, nici fericit,
Mulţumesc la cer şi stele
Că frumos a-mbătrânit.

Tot mă uit la chipul mamei
Care s-a schimbat niţel,
Ochii-mi şterg podul palmei,
Nu vreau s-o-ntristez defel.

Numai ochii mamei mele
Au rămas ca altădat,
Cu sclipiri de praf de stele,
Drum spre sufletu-i curat.

Are fire albe-n tâmple
Şi-un surâs, pentru noi toţi,
Simt cum inima-i se umple
Când se uită la nepoţi.

Şi o văd cum intră-n joaca
Începută de copii,
N-a uitat, mama, săraca,
Cum să facă bucurii.

Iar din când în când se uită,
Către noi, cei ce-am crescut,
Cu privirea ne alintă
Iar cu gându-i în trecut.

La vremea când stam acasă,
Inocenţi, pe drum mergând,
Ne-aduna pe toţi la masă
Şi ne ocrotea, râzând.

Eu la timp aş pune-o vamă,
Ca să stea în ţara lui,
Să n-atingă nici o mamă,
Cu aripa dumnealui.

Visurile mele

 

Când pun dreapta căpătâi
Iar ochii-s închişi de gene,
Eu privesc spre cer întâi
Şi pornesc spre el, alene.

Hoinăresc nestingherit,
Printre nori şi printre stele,
Azi ,de Soare sunt zărit,
Ieri, de orizonturi rele.

Şi-ntr-o zi văzui prin stele
Un fapt ce m-a întristat;
Erau visurile mele,
Ce plângeau căci le-am uitat.

Visuri multe, felurite,
Risipite printre nori,
Stând răzleţe, ba lipite,
Neştiind menirea lor.

Visuri vesele, frumoase,
Ce speranţe mi-au tot dat,
Fără ele, flori graţioase,
Nu ştiu ce s-ar fi-ntâmplat.

Şi-am întins mâna spre ele,
Să le-ating, să le adun,
Ele s-au speriat de vrere
Şi s-au transformat în fum.

Stau prin cer, mă uit la stele
Şi mă-ntreb cam fără rost
Unde-s visurile mele?
Ce-am greşit, de-a ieşit prost?

Dar acum, eu ştiu răspunsul
Şi-mi propun iarăşi în ţel,
Iar ca să ajung la dânsul
Îmi fac vise, fel de fel.

Despre sufletul meu

 

Când am simţit că sufletul îmi moare,
Am pus degrabă mâna pe stilou
Să-i prind în rimă ultima suflare
Iar foaia albă să i-o fac cadou.

Şi-am scris febril mulţime de cuvinte
Grăbindu-mă să nu îl scap defel,
Dând filă după filă, luam aminte
Că n-am ştiut că nu e mititel.

Şi tot scriind cu patimă ascunsă
Descopeream odăi unde n-am fost,
Ascunse după uşi cu broasca unsă
Se deschideau acum, poate cu-n rost.

Comori de sentimente şi înscrisuri
Se aşezară-ncet între coperţi
Umplând şi luminând negre abisuri.
O, suflet drag, te rog ca să mă ierţi.

Că te-am lăsat să zaci în neputinţă
Şi hrană am uitat de mult să-ţi dau
Acum sunt trist şi îţi cerşesc căinţă
Cu tine îmi doresc mai mult să stau.

Eu tot scriam pe foile nescrise
Umplând cu sufletu-mi un biet caiet,
Iar din stilou acesta-mi renăscuse
Izbindu-mă cu forţă de atlet.

Ce bucurie şi ce mare desfătare
Mă-ncearcă acum când vreme a trecut,
Căci am văzut că sufletul nu moare,
Dacă-l hrăneşti, o ia de la-nceput.

Demonii nopţii

 

Când gându-mpinge noaptea către zori
Şi geană peste geană nu se-adună,
Mă-ntreb oftând, de mult prea multe ori
Dac-am greşit ori somnul se răzbună?

Lumini şi umbre-n noapte mă petrec
Prin misterioase, negre, colţuri de odaie,
Acolo-s demoni reci, ce-n dansuri se întrec
Rânjind grotesc spre îngerii de paie.

Schimonosind prezentul, iau avânt
Şi schilodesc trecutul cu uitare,
Îmi spun de-un viitor cu zborul frânt,
Condor din Anzi, fără aripa-i mare.

M-afund în catacombe şi noroi
Şi rătăcesc confuz, cu mici excepţii,
Prin labirintul vieţii sunt un sloi
De gheaţă, frică, noapte şi decepţii.

O, demoni, voi care-aţi uitat
Că Sorele răsare dimineaţa,
Fugiţi, lăsaţi-mă-n păcat
Şi nu-mi mai amărâţi degeaba viaţa.

Toamnă, doamnă…

 

Doamnă, toamnă, bun găsit,
Ce frumos mi te-ai gătit
Ţi-ai pus haine ruginii,
Iar pe cap struguri din vii.

Toamnă doamnă, tu cum faci
De pădurea mi-o prefaci,
Simfonie de pastel
Tot cu nuanţe fel de fel?

Toamnă doamnă, cum de ştii
Să îmi dai doar poezii,
Să vrăjeşti suflet-copil
Mângâindu-mă subtil?

Toamnă doamnă, cum de poţi
Să îmi faci copacii copţi,
Să le pui fructe pe ram
Ca să-mi bată-ncet în geam?

Doamnă toamnă, galbenă,
Pui la suflet cumpănă,
Iar în piept, foc şi fuior,
Ca să tot suspin de dor.

Toamnă doamnă, de ce pleci
Şi mă laşi cu zile reci,
Nu te-nduioşezi deloc
Că la suflet n-am cojoc?

Doamnă, toamnă, ia mai stai
Pân-se face luna mai
Şi-ncep păsări a cânta
Şi flori a se colora.

Doamnă toamnă vezi cum eşti
De vrei să mă părăseşti,
Să te duci, să nu mai vii
Să îmi laşi câmpuri pustii.

Toamnă, doamnă, mai rămâi
Să te pun la căpătâi,
Căci vin multe nopţi prea reci
Şi mi-e frig, nu vreau să pleci…

A venit toamna

 

A venit toamna din nou,
Septembrie e-n casă.
La suflet o să pun hublou
Să văd prin ceaţa deasă.

Tristeţea verii o simt iar
Căci pleacă şi ne lasă
Cu vântul toamnei cel amar
Şi frunze fără casă.

Căci nu e toamna ce-o ştiam
Din fragedă pruncie,
Cu fructe-n păr, zâmbind la geam,
Şi struguri copţi în vie.

Asta e toamnă din străini
Ce vine mânioasă,
Cu vânturi reci prin mărăcini,
Gonind pe toţi în casă.

Mi-e dor de toamna mea, de-atunci,
Mi-e dor de fructe coapte,
S-aud arcuşuri printre lunci
Cântând iubiri deşarte.

Ce vremuri bune am trăit
Cu toamne prea frumoase,
Acum, ori noi ne-am înrăit,
Ori toamnele-s hidoase.

De-ar fi viaţa…

 

De-ar fi viaţa-n alb şi negru, doar cu umbre şi lumini,
Eu aş inventa culoarea, dându-i drumul când suspini.

De-ar fi viaţa drum cu pietre şi cu mărăcini ţepoşi,
Eu aş inventa gazonul, pentru paşii tăi frumoşi.

De-ar fi viaţa numai noapte, făr-apus şi răsărit,
Eu aş inventa un Soare să-ţi arate-al lumii rit.

De-ar fi viaţa o secundă, strop de timp în univers,
Eu aş inventa milenii, să-ţi goneasc-al morţii mers.

De-ar fi viaţa numai ură, fără zâmbete şi flori,
Eu aş inventa iubirea şi ţi-aş oferi-o-n zori.

De-ar fi viaţa nor de ploaie, cenuşiu şi mohorât,
Eu l-aş spulbera cu vântul, să te apăr de urât.

De-ar fi viaţa fără floare, eu chiar flori aş inventa,
Să le prind în păru-ţi moale şi-ar fi tot ce ar conta.