Category Archives: Cugetari semiPOETICE

In vino veritas!

 

Stau şi mă uit
la paharul de vin
plin pe jumătate,
întrebându-mă cum e posibil,
ca acest lichid
roşu,
de rubin,
care ascunde
secretul vieţii şi al
morţii,
să reprezinte
barometrul adevărului,
rupt din minciună.
Adevăr pe care
îl rostim cu voce tare,
doar la adăpostul
gustului,
de strugure
dat în pârg
toamna,
când e
picurat
de brumă.

Mă întreb,
ce se întâmplă
dacă golesc paharul?
Mai mult adevăr mă va inunda
şi o să înceapă să dea pe afară?

Mă uit la pahar.
Stă deasupra mesei,
cocoţat pe un picior suplu.
E un pahar multicolor.
Roşu jos şi
transparent sus,
împrumutând cu lejeritate
cromatica vecinătăţii.

E jumătate plin.
Întorc capul,
ca să-l văd de sus în jos.
Ciudat…
Acum e pe jumătate gol.
Revin la poziţia iniţială.
Paharul e pe jumătate plin.

Refac mişcarea de mai multe ori.
Acelaşi efect.
Când jumătate plin,
când jumătate gol.
Iar toate acestea se întâmplă
în acelaşi pahar!

Oare ăsta să fie adevărul din vin?
Dualitatea aceasta să fie supremul adevăr?
Nu am nici cea mai vagă idee.

Mă hotărăsc să beau paharul.
Gata,
Acum e gol.
Şi aşa, nu mai am nici o dilemă.
Într-adevăr…
In vino veritas!

Advertisements

Eşec

 

Mi-a spus cineva
să caut oamenii după ochi.
Pentru că acolo
li se poate vedea sufletul.
Şi i-am căutat.

Dar…
de cele mai multe ori
m-am înşelat.

Pentru că oamenii
aveau ochii plini de ororile lumii,
de gunoiul cotidianului şi de…
tristeţea surdă a inevitabilului.

Iar eu,
nu am putut
să le văd sufletul de toate acestea.
Am confundat temerile cu spaimă,
lehamitea cu greaţa
şi disperarea tristeţii cu…
preaplinul bunătăţii.

M-am lăsat orbit,
de prea multe ori,
de prea multe irisuri umede.

Acum,
stau şi mă gândesc,
că trebuia să caut oamenii,
după zâmbet.
N-aş fi eşuat.

Ar fi trebuit să învăţ
numai diferenţa dintre
zâmbet şi rictus.

Numai oamenii buni pot să zâmbească!

Certitudinea incertitudinii

 

Oare dacă Soarele
ar răsări de două ori într-o zi,
Te-aş putea iubi de două ori mai mult?

Oare dacă florile
ar creşte cu tulpina în jos,
înflorind înăuntrul pământului
iar rădăcinile şi le-ar întinde spre cer,
Aş confunda frumosul cu urâtul
Şi nu te-aş mai afla niciodată?

Oare dacă noaptea nu ar exista,
iar Luna şi-ar pierde identitatea,
devenind soţia umilă a Soarelui,
Eu aş mai fi vrăjit de frumuseţea chipului tău,
fără să fie mângâiat de razele albe ale acesteia?

Nu am răspunsuri,
Dar am certitudinea
ca oricâte vieţi am trăi
şi în nu ştiu câte universuri paralele
ne vom naşte,
Sufletul meu va porni
totdeauna în căutarea ta,
Neoprindu-se decât
Atunci când îţi va întâlni surâsul.

O nouă categorie

 

Dragii mei,

Nu ştiu cum şi nici ce m-a făcut, să postez un altfel de scrieri, pe acest blog. Sunt un fel de gânduri răzleţe, brute, cărora le-am dat drumul să iasă, fără să le mai şlefuiesc cu rime sau să le ordonez frumos pe versuri. Poate nu sunt cele mai inspirate şi nici cele mai uşor de citit texte, dar… prea clocoteau de dorinţa de a ieşi afară.

Ca să nu le amestec totuşi cu celelalte scrieri ale mele, care sunt frământate şi muncite temeinic, pentru a căpăta o formă, m-am hotărât să le grupez, într-o nouă categorie, pe care am intitulat-o:

CUGETĂRI semiPOETICE

Sper să vă placă şi să le citiţi cu drag.

Bucuria tristeţii…

 

Sunt trist,
Din cauza bucuriei norilor
care îneacă în ploaie…
Pământul.

Sunt trist,
Din cauza fericirii Soarelui
care cu dogoarea sa, usucă…
Florile.

Sunt trist,
Din cauza voioşiei valurilor
care se reped zburdalnice spre ţărm,
Sfărâmându-l.

Dar sunt bucuros,
Pentru că pot să trăiesc…
Aceste tristeţi.

Incertitudine

 
Oare dacă o să mă uit în sus
voi vedea capătul firului
de care mă ţin,
să nu cad?

Sau poate că dacă mă uit în jos
voi vedea picioarele
scării pe care mă urc?

Nu ştiu.
Mi-e teamă de răspunsuri.
De aceea nu mă mai uit nici unde.

Doar înăuntrul meu. Şi-mi văd teama…
de a mă uita în sus sau în jos.
Ţip după ea, o fluier, să stea într-un loc.
Nu stă.
Îmi potrivesc paşii şi mă arunc în cârca ei.
Cade.
Mă urc cu genunchii pe pieptul ei.
O iau de revere şi mă uit în ochii ei.
O întreb ce are cu mine.
Nu îmi răspunde. Doar râde, în hohote,
care pentru mine se transformă în frisoane.
De frică…

Unde sunt?
Pe scară?
Pe fir?
Cine mă ţine?
Scara… firul… sau poate amândouă.
Încerc să deschid ochii.
Nu pot.

Oare, dacă nu mă mai ţin de fir,
de la ce înălţime voi cădea?
Dar poate că nici nu voi cădea.
Mă ţine scara.
Cât de sus am urcat?
Dar am urcat? Poate nu am urcat deloc
şi atunci nu am de unde să cad.

Iar dacă nu am urcat,
înseamnă că nu pot să văd
nici picioarele scării şi nici capul firului.
Ele nu există.
Deci pot să mă uit.
Scap şi de teamă.