Category Archives: Drumuri povestite

Prima dragoste – Muntele (partea a doua)

 
Iniţial nu am avut intenţia de a scrie şi această parte a povestirii, dar apoi am realizat că nu pot să las să treacă neobservată prima mea aventură la munte, cu rucsacul în spate şi bocancii în picioare.

Aşadar, iată-mă la vârsta de 12 ani, pe un peron prăfuit al gării C.F.R. din Galaţi, undeva prin vara anului 1986. Eram eu şi încă cinci oameni, trei băieţi şi două fete, toţi mai mari decât mine. Un cuplu erau căsătoriţi, fiind conducătorii expediţiei. Celălalt cuplu, erau doar prieteni. Din păcate, datorită faptului că au trecut atâţia ani de atunci, nu le mai ştiu numele, fapt pentru care îmi pare rău.

Începând cu faptul că nu mai fusesem plecat niciodată într-o expediţie pe munte şi terminând cu cel că mă aflam în compania unor oameni complet străini, dintre care nu îl ştiam decât pe Gioni, un vlăjgan de 17 ani, care în compania adulţilor care ne însoţeau, avea tendinţa de a se erija într-un fel de şef şi protector al meu, totul era nou pentru mine. Aveam nişte emoţii fantastice. Urmăream fiecare mişcare a celor din grup, căutând să îi imit cât puteam mai bine, ca să nu creadă că sunt un papă-lapte.

Ţin minte că am plecat cu un tren de noapte. Personal. Apoi, parcă la Ploieşti sau la Buzău, am schimbat trenul. Tot cu un personal. Iar prin zorii zilei următoare, am mai schimbat odată, la Braşov. Cu o cursă de persoane, spre Zărneşti. Am făcut tot acest efort, pentru a ajunge cât mai de dimineaţă la Zărneşti. De aici, din gară, ne-am despărţit. Gioni şi celălalt tânăr din grup, au plecat cu o maşină forestieră, iar noi, restul, am luat o ocazie până la cabana Plaiul Foii. Adică, un nene cu o dacie 1300, care făcea pa taximetristul de ocazie. Nu ştiu cum am încăput cu toţii în maşina omului, mai ales că aveam şi bagaje. Cert este că, pe undeva pe la jumătatea distanţei, pe un drum neasfaltat, dar pavat cu pietriş, am făcut pană pe spate. Până atunci nu mai auzisem o gamă aşa variată de înjurături, spuse în barbă şi cu o frecvenţă din ce în ce mai sporită. Sursa lor era şoferul, care realiza că nu are cum să pună cricul la maşină din cauza pietrişului. Cred că am stat mai mult de o oră, ca să schimbe roata. Ţin minte că noi am vrut să ne luăm rucsacii şi să plecăm, dar şoferul nu şi nu. Ca să-i facem hatârul şi să nu îl supăra mai tare decât era, am stat până şi-a terminat operaţiunea.

Când am ajuns la cabană, tovarăşii noştrii ne aşteptau, fiind puţin îngrijoraţi de întârziere. După ce ne-am reunit, am pornit spre refugiul Şpârla. De abia acum începea adevărata aventură. Ceilalţi din grup păreau că ştiu fiecare ce au de făcut, etalând o siguranţă în ceea ce făceau, care pe mine mă intimida puţin. Încercam să-mi ascund cu cea mai mare grije stângăciile. Ţineam pasul cu ei, nu vroiam să rămân în urmă sau să arăt că am ostenit. Eram atent la indicaţiile pe care le primeam de la fiecare, referitoare la marcajul traseului, la istoria locurilor, la diferite ponturi cum să îmi dozez efortul şi multe multe altele. Mintea mea absorbea totul ca un burete. Peste ani şi ani, în călătoriile mele ulterioare pe munte, mi-am adus aminte cu drag de toate aceste informaţii primite atunci. Ba chiar m-am trezit câteodată împărtăşind din ele celor care erau novici pe munte, exact cum am fost eu în acele vremuri. Oricum, ca să mă întorc la vremurile excursiei de faţă, ţin minte că eram cu o ureche la tovarăşii mei de drum, cu ochii la traseul minunat pe care mergeam, iar mintea mă purta la aventurile eroilor din romanele lui Constantin Chiriţă. În sinea mea mă credeam un nou Cireşar.

Şi am mers o bucată de vreme, până am ajuns la un indicator. Acolo cărarea noastră se bifurca. În dreapta se îndrepta către Muntii Făgăraş, iar în stânga traseul mergea către Şpârla. De la acesta bifurcaţie, uşor uşor, panta a devenit mai abruptă, iar rucsacul mai greu în spate. Dar din cauza adrenalinei, nu prea îl mai simţeam, dar ceilalţi încetiniseră puţin ritmul. Noi urcam printr-o pădure de conifere, urmărind valea unui pârâu. La un moment dat, într-un luminiş, am făcut un popas. Atunci, mi-am aruncat ochii în sus şi am rămas mut de uimire. Puteam vedea în toată splendoarea ei, culmea calcaroasă a Pietrei Craiului. Nu mai văzusem niciodată aşa ceva. Prima dată am crezut că sunt nori căzuţi din cer, care se odihnesc în aşteptarea vântului. Iar apoi am asemuit-o cu spumă de val, pietrificată. Parcă zeii au vrut să se distreze şi adunând toate valurile mării, le-au furat spuma şi au împietrit-o, creând această minunată culme montană. Această primă impresie despre munte a fost atât de puternică, încât mă însoţeşte şi azi. Ani la rândul, am căutat să găsesc ceva asemănător şi la alţi munţi, dar fără succes.
Tot urcând am ajuns la un moment dat la izvoarele pârâului pe valea căruia urcasem. Acolo, ne-am oprit ca să umplem bidoanele cu apă. Cumnatul lui Gioni, ne-a zis că este ultimul loc de unde ne mai putem procura preţiosul lichid. Am făcut un popas puţin mai lung, urmând să pornim în ultima etapă a traseului nostru până la refugiu. Această ultimă porţiune a fost şi cea mai grea. Panta era foarte mare şi de multe ori a trebuit să ne ajutăm de mâini ca să putem urca. După douăzeci de minute de urcat prin pădure şi solicitat corpul din plin (căram şi bidoane cu apă), în faţa noastră s-a deschis o poieniţă destul de largă, situată pe un mic platou. Acolo, am văzut o mică căbănuţă din lemn, ce părea desprinsă din poveştile cu Heidi. Acesta era Refugiul pentru alpinişti Şpârla. Cred că era trecut bine de amiază când am ajuns. Călătoria noastră, începută cu o seară în urmă se terminase.

Dar restul poveştii, într-un post viitor.

Vacanţa 2014 (V) – Castelul, Elveţia şi întoarcerea la realitate

 

Această vacanţă, din vara anului 2014, a avut două părţi distincte şi foarte diferite una de cealaltă. Dacă prima parte, s-a consumat în România, unde a fost aşa, un fel de combinaţie de stat acasă, vizite la rude şi prieteni, pigmentată cu o bucăţică de concediu la mare, partea a doua a vacanţei a fost una de descoperire şi cunoaştere, în care am ajuns în locuri unde nu mai fusesem înainte, înmagazinând amintiri şi experienţe noi, bifând în my bucket list, câteva noi destinaţii.

În România a fost frumos, nu zic nu. Cu emoţii de revedere, cu regrete de despărţire, printre nostalgii şi fantasme ale trecutului, care mi-au invadat toată fiinţa, împletite cu relaxarea dată de valurile mării, prima parte a vacanţei a fost totuşi una deosebită. A fost dacă vreţi, un fel de balsam pentru emoţiile şi sentimentele aflate în ungherele cele mai ascunse ale sufletului meu. Unghere le care le credeam ferecate cu uşi masive de stejar şi gratii ruginite. Trăiri ascunse bine în spatele unor ziduri înalte, construite pentru a rezista şi a răzbate în lumea în care am ales să trăiesc, această lume anglo-saxonă, unde este o dovadă de slăbiciune, dacă cumva îţi scapă pe faţă cea mai mică urmă de emoţie. Dar aceasta este altă discuţie şi de ce nu, o posibilă poveste viitoare. Iar partea a doua a vacanţei… se pregătea să înceapă.

Şi uite aşa, cu un ochi în urmă la ce am lăsat în ţară şi cu celălalt spre noile destinaţii, am ieşit din România îndreptându-ne spre Bavaria, mai exact către Castelul Neuschwanstein. Până la Linz, în Austria, cunoşteam drumul pentru că îl mai „bătusem” de câteva ori. De acolo, de la Linz, în loc să ne continuăm drumul spre Passau, cum făceam de fiecare dată, ne-am îndreptat către Salzburg. Am fi vrut să ne oprim, să vizităm puţin acest frumos oraş austriac, dar din păcate am ajuns noaptea şi plus de asta ploua foarte tare. Aşa că ne-am continuat drumul spre Rosenhein (Germania), unde am şi dormit peste noapte. A doua zi dimineaţă, cerul era încă acoperit cu nori dar ploaia stătuse. De aici şi până la Castelul Neuschwanstein, am ieşit de pe autostradă, şi am intrat pe drumuri naţionale, „judeţene”, „comunale” bavareze. A fost o experienţă de vis. Zona rurală din această parte a lumii, este de o frumuseţe aparte. Peisajele minunate, cu pajişti verzi iar pe fundal Alpii Bavarezi, ne duceau cu gândul la poveştile copilăriei. Satele prin care treceam, erau curate şi cochete, tipic germane. Nu am văzut nici o casă să nu fie întreţinută şi îngrijită, majoritatea cu obloane de lemn la ferestre şi balcoane, tot de lemn, sub acoperişuri mari de ţiglă. Atât în dreptul gemurilor, cât şi atârnate de balcoane, erau jardiniere cu flori, într-o multitudine de culori. Pereţii caselor erau pictaţi în diferite feluri, reprezentând adevărate tablouri. Pe unele erau redate diferite scene de vânătoare, iar pe altele, pereţii erau împodobii cu motive florale. Atmosfera aceea de după ploaie, drumurile ca-n palmă, pitorescul satelor, au făcut ca această porţiune de drum să fie una deosebită. Chiar mă gândeam, că dacă m-aş pierde aici, nu mi-ar pare rău şi chiar aş fi gata să învăţ limba germană, pe care de altfel o consider imposibilă. Am condus aşa, pe aceste drumuri, mai bine de oră. Chiar începusem să îmi fac griji, că greşisem drumul, când, la un moment dat, după o curbă, am putut să zărim în depărtate Castelul. Îl scriu cu literă mare pentru că este unic sau dacă vreţi, unicul castel. Aş vrea să am talentul şi priceperea ca să descriu în cuvinte imaginea care m-a făcut să trag maşina pe dreapta. Imaginaţi-vă un munte, înalt şi cu o formă conică, acoperit de o pătură verde de pădure, iar din loc în loc împodobit cu nori pufoşi, întocmai ca un pom de Crăciun, pe care copii l-au ornat cu vată în loc de zăpadă. Şi pe undeva pe la mijlocul acestui munte, alb, maiestos şi parcă strălucind puţin în bătaia unei raze rătăcite de soare, sta el, Castelul Neuschwanstein. Construit de un rege nebun, model pentru Disney, în desenele sale, castelul reprezintă imaginea clasică a palatelor cu prinţi şi prinţese din poveştile copilăriei. Nu o să insist prea mult în descrierea lui, pentru că se găseşte pe toate ghidurile turistice, dar… trebuie să zic o întâmplare care mi-a luminat ziua, mai mult decât castelul în sine.

Nu mai ştiu exact la ce oră am ajuns în mică localitate Schwangau sau Hohenschwangau, nici acum nu ştiu care este denumirea exactă. Acest mic sătuc turistic, are privilegiul de a fi înzestrat cu două căţele, Hohenschwangau şi Neuschwanstein. Dacă ar fi să zic pe scurt istoria locurilor, ar suna cam aşa: Primul din cele două castele, aparţinea familiei regale bavareze, iar cel de al doilea a fost construit de un rege al acestor meleaguri, care, nemulţumit fiind de luxul castelului părintesc, decide, într-un acces de nebunie şi megalomanie, să construiască unul nou. Şi unde credeţi că a găsit cel mai bun loc de construcţie? Pe un versant de munte, situat exact lângă vechiul castel. Cred că la acest versant, se uita de la geamurile odăilor sale, încă din fragedă pruncie. În fine, totul aici, în această mica localitate, trăieşte şi respiră prin cele două castele. Noi am ajuns dimineaţa acolo. Am parcat maşina, într-o parcare amenajată. Apoi am pornit să cercetăm locurile şi să ne îndeplinim datoria de turişti. Adică să cercetăm în amănunt magazinele de suveniruri, să face poze, să aflăm cum ajungem la castele, să vedem unde putem lua masa. Chestii din astea. În fine, am făcut noi ce am făcut, am fost peste tot şi am vizitat tot ce se putea vizita. După prânz, ne-am întors la maşină, grăbindu-ne un pic, pentru că trebuia să ajungem la Zurich, unde aveam rezervări la hotel. Când am ajuns la maşină, am avut o surpriză, de era să îmi stea inima. Geamul din faţă, de la pasager, nu mai era. M-am apropiat să-l caut. Nu era nici un ciob de sticlă în juriul maşinii. Deci nu fusese spart. Atunci unde era? Am aruncat o privire în maşină, iar acolo totul părea în regulă. Adică navigatorul era la locul lui, în parbriz, un pumn de monezi era aruncat pe scaunul şoferului, pe bancheta din spate era tableta lui fi-miu. Şi mi-am dat seama ce s-a întâmplat. Noi având maşina cu volanul pe dreapta, în momentul când am intrat în parcare, am lăsat geamul de la pasager, pentru a activa bariera parcării. Şi apoi am uitat să-l mai ridic. Şi am parcat. Şi am plecat. Şi am lăsat geamul deschis pentru mai bine de cinci ore. Şi… nimic nu s-a întâmplat. Cred că mă mut în Germania.

După ce ne-am revenit din şoc, am plecat spre Elveţia. După un drum de aproximativ două ore, am ajuns la Zurich. De fapt, într-o mică localitate limitrofă metropolei elveţiene. Aici, ne-am întâlnit cu o verişoară de-a mea şi cu familia acesteia. Sunt stabiliţi în Elveţia de vreo câţiva ani şi nu ne mai văzusem de mult. Pe băiatul lor cel mare, Antonio, noi l-am botezat. Şi uite aşa, ajungând în Elveţia, am reuşit în această vară să ne vedem toţi finii, atât de botez, cât şi de cununie. Am început în România, cu Andrei, care este băiatul sorei soţiei mele. El este cel mai mare, are 16 ani. Apoi, am continuat cu Mihai, o mogâldeaţă de numai un an şi jumătate. Este băiatul, finilor noştri de cununie, Gina şi Minel, cu care ne-am întâlnit la Venus. La Galaţi, ne-am întâlnit cu Magda, o altă verişoară de-a mea, pe care tot noi am cununat-o, dar care din păcate a divorţat. Şi acum, în Elveţia, l-am întâlnit şi pe Antonio, un flăcău de 14 ani, care parcă crescuse din apă de când nu îl mai văzusem. Emoţionantă vacanţă, nu?
După o noapte în care am stat la poveşti, a doua zi, am pornit să vizităm oraşul. A fost minunat, un factor decisiv l-a avut şi vremea însorită, care ne-a permis să facem vizita la pas. Zurich-ul nu este spectaculos că Parisul sau ca Londra, nu are nici farmecul şi parfumul Barcelonei, dar impresionează prin curăţenie şi rigurozitate. Nu ştiu cum să descriu, dar pe stradă se simte puterea banilor. Oraşul bancherilor impresionează prin disciplină şi lucru bine făcut. Merită vizitat. Şi încă ceva. Au un sistem, întâlnit de altfel în toate marile oraşe europene, prin care, dacă îţi cumperi un bilet pentru un mijloc de transport în comun, îl poţi folosi pe toate celelalte, pentru o zi. Noi am mers cu trenul şi cu vaporul, dar puteam să-l folosim şi la tramvai sau autobus.

După încă o noapte de stat la poveşti, am plecat înapoi spre Edinburgh. Drumul la întoarcere ni s-a părut mai lung şi mai plictisitor. Un pic eram trişti, pentru că încă o vacanţa se terminase. Ne gândeam la cei lăsaţi în urmă, sperând să îi putem revedea curând. Ne uitam la locuri, pe unde nu se ştie dacă vom mai ajunge vreodată. Încercam să ne punem ordine în gânduri şi să ne pregătim să ne întoarcem la rutina zilnică. În minte începuse să încolţească planuri pentru vacanţe viitoare. Dar… până la o nouă vacanţă, aceasta de abia se încheiase şi cât mai sunt încă proaspete amintirile în minte, ne mai putem bucura de ea.

This slideshow requires JavaScript.

Prima dragoste – Muntele

 

Se întâmpla să fie în vara anului 1986. Ştiu asta, pentru că echipa de fotbal din localitate, promova pentru prima dată în divizia A şi aşteptam cu nerăbdare să înceapă campionatul în septembrie. Taică-meu, era pe vremea aceea administratorul taberei de pionieri din pădurea Gârboavele, aflată cam la 14 kilometri distanţă de Galaţi. Eu, împreună cu soră-mea, imediat după ce am luat vacanţă ne-am mutat acolo. A fost una din cele mai frumoase vacanţe de vară pe care le-am avut în copilărie. Nu prea eram supravegheaţi ca acasă şi toată ziua colindam pădurea sau ne căutăm de treabă prin tabără. Ne-am făcut prieteni noi din toate colţurile ţării. La fiecare două săptămâni se schimbau seriile, adică plecau unii şi veneau alţii. Întotdeauna câte două grupuri din două judeţe diferite. Ţin minte şi acum, Argeş cu Neamţ, Botoşani cu Dâmboviţa, Ialomiţa cu Braşov… Ce mai la deal la vale, a fost o vară de vis. Ajunsesem la un moment dat să fim aşa, un fel de guru ai taberei. Nu ştiu cine le spunea la copiii care veneau în tabăra de noi, dar cum soseau, începeau să vină să ne întrebe diverse treburi, dorind să afle lucruri. Soră-mea fiind mai mică, mă lăsase pe mine la conducere. Ce mândru şi important mă credeam. Dar să nu credeţi că eram singurul care îşi petrecea vacanţa de vară în pădurea Gârboavele. La fel ca noi, mai erau şi cei trei copii ai directorului de la grădina zoologică, care, de altfel, erau şi verişori cu noi, de-al doilea, pentru că tatăl lor era văr primar cu taică-meu. Pe lângă aceştia, mai era şi băiatul şefului de la staţia de pompat apă, care era mai mare decât noi toţi şi se credea superior datorită vârstei. Oricum, formam o gaşcă de milioane. Dar, în tabără eu eram şef. Câte aventuri şi peripeţii am avut în vara aceea, ar încăpea într-o carte. Dar acum o să mă opresc numai la una din ele, care a fost aşa, un fel de bomboană de pe tort.

Într-o zi, Toni, şeful de la pompa de apă, vine la taică-meu şi îi propune să mă lase într-o excursie la munte, împreună cu băiatul său. Această excursie era organizată de ginerele său, adică bărbatul fiicei sale. Pe lângă mine şi Gioni, aşa îl chema pe băiatul său, mai urma să meargă sora lui cu bărbatu-său şi încă în cuplu. Din păcate nu mai ştiu numele celorlalte persoane, au trecut aproape treizeci de ani de atunci, dar pe Gioni şi pe tatăl său Toni, mi-i amintesc perfect. Taică-meu ce să zică? Mai că câr, mai că mâr, stai să vorbesc şi cu nevastă-mea… chestii din astea. Eu, întărâtat şi de Gioni, numai tumbe nu făceam ca să-l înduplec. Ştiam că mai era un hop de trecut, maică-mea, dar… dacă el era de acord, treaba era pe jumătate rezolvată. Până la urmă, l-am convins de necesitatea acestei excursii. A promis pe deasupra, că rezolvă el treaba cu maică-mea. Eu eram în al nouălea cer. După ce ai mei şi-au dat acordul, a trebuit să merg să mă întâlnesc cu organizatorul acestei excursii. Cumnatul lui Gioni. El trebuia să îşi dea acordul final. Atunci nu înţelegeam de ce, dar acum… Vă daţi seama, aveam numai 12 ani. Eram minor şi cineva, străin de familie trebuia să-şi ia responsabilitatea de a avea grijă de mine. Şi aşa, cu maică-mea de mână, am ajuns la Toni acasă, unde ne aştepta ginerele său. Aveam inima cât un purice. După ce m-a măsurat din cap până în picioare, acesta a mormăit ceva în barbă, neinteligibil pentru mine şi ne-a poftit să intrăm în sufragerie. A servit-o pe maică-mea cu o cafea şi a întrebat-o dacă ştie unde o să mergem, pentru că din partea lui nu e nici o problemă să mă ia, zicând că sunt voinic şi o să fac faţă la o asemenea excursie. Maică-mea săraca, i-a răspuns că la Sinaia înţelesese că mergem. În acel moment, s-a lăsat o linişte de mormânt. Omul, s-a foit nervos pe scaun şi-a dres glasul, apoi a scos o carte pe care i-a dat-o maică-mii, zicând:
– Acolo o să mergem. Şi nu are nici o legătură cu Sinaia. Nu ştiu de unde aţi auzit că mergem la Sinaia.
Maică-mea a luat cartea, a citit ce scrie pe ea, a deschis-o puţin şi a răsfoit câteva pagini. Apoi s-a uitat la mine şi l-a întrebat pe cumnatul lui Gioni:
– Şi sunteţi sigur că fiul meu o să facă faţă acestei provocări?
– Da. Mai mult ca sigur.
– Cum aşa?
– Noi am mai fost, avem experienţă. Aşa că nu vă faceţi griji. O să fie în deplină siguranţă.

Eu nu ştiam ce să înţeleg din toată discuţia aceasta. Am întins mâna şi am luat cartea de pe masă. Pe copertă am citit: Ghid turistic – Munţii Piatra Craiului. Nu auzisem în viaţa mea de aceşti munţi. Oare unde erau? Şi ce o să facem acolo? O groază de întrebări îmi răsunau în minte, dar eram prea emoţionat că să le pot spune cu voce tare. Între timp, discuţia continuă pe marginea acestui subiect. Organizatorul excursiei se dovedea a fi un tip foarte meticulos. Avea deja o listă cu ceea ce îmi trebuia. Adică, rucsac, sac de dormit, gamelă, tacâmuri, conserve, bocanci, lanternă, briceag, etc. Ce mai la deal la vale, îmi trebuiau o groază de lucruri şi eu nu aveam nimic de pe listă. Acum, aşteptam şi răspunsul maică-mii referitor la plecare. Nu mai eram sigur că mă lasă să plec undeva pe munte, cu nişte oameni străini până la urmă.
– Şi… unde o să dormiţi?
– La Şpârla.
Ochii mamei se măriră instantaneu.
– Adică?
– Adică un refugiu de alpinişti. E o mică cab…
– O să faceţi şi alpinism?
– Nu. Doar o să stăm acolo. Este o mică cabană de lemn, unde fiecare este binevenit să înnopteze. Şi cel mai important lucru, este gratis.
– Mmm… sigur nu faceţi alpinism.
– Garantat nu.

După alte câteva schimburi de replici, prin care maică-mea încerca să se asigure că toată această aventură este sigură pentru mine şi-a dat în sfârşit acceptul. Bucuria mea a fost fără margini. Cumnatul lui Gioni mi-a dat ghidul acasă să-l citesc.

Toate bune şi frumoase, dar până la plecare mai era o săptămână şi eu nu aveam de nici unele. Nu vă spun ce chin şi alergătura pe toată familia. Până la urmă am făcut rost de tot ce era pe listă şi iată-mă cu rucsac în spate şi echipat ca un pui de tirolez pe peronul gării din Galaţi, gata de plecare. Ţin minte şi acum rucsacul acela verde-kaki, fără cadru, cu bretelele de piele şi catarame mari argintii. Cât am iubit eu acel rucsac. Şi ce tovarăş bun mi-a fost în toate călătoriile unde m-a însoţit.

Excursia în Piatra Craiului a fost ceva de vis şi indiferent de câte ori după aceea am mai colindat munţii ţării, bătându-i cu piciorul în lung şi-n lat, nimic nu se poate compara cu primul contact pe care l-am avut cu muntele. Iar Piatra Craiului rămâne pentru mine regele incontestabil al tuturor munţilor. Cu Refugiul Şpârla, Marele Grohotiş, Ceardacul Stanciului, Traseul „La Lanţuri”, Umerii Pietrei Craiului şi toate celelalte atracţii ale sale, această culme calcaroasă, va fi totdeauna un loc la care să mă gândesc şi unde să vreau să mă întorc cu drag. Şi uite aşa, la 12 ani, a început o dragoste mare, între mine şi munte. Dragoste care nu m-a părăsit nici acum, cu toate că nu mai merg aşa de des să mă întâlnesc cu el. Dragoste care m-a făcut să urmez cursurile facultăţii de Geografie a Turismului. De dragul muntelui, am fost hotărât să studiez, ca să-l pot înţelege în cele mai mici amănunte.

Vacanţa 2014 … (IV) – Dunărea, Casa bunicii şi plecarea din România.

 

Încet încet vacanţa mea intră în cea de-a doua jumătate. Timpul trecuse cu repeziciune, iar eu deja începusem să sortez în albumul amintirilor imagini şi momente din această vacanţă, făcându-i loc în acelaşi ungher special al sufletului unde se aflau frumos aliniate albumele cu amintiri din vacanţele precedente. Dar încă rămăseseră destule pagini libere şi nescrise în acest album, care trebuiau umplute. Aşa că… am pornit din nou la drum.

Direct de la mare am plecat spre Galaţi traversând toată Dobrogea, de la sud spre nord. Era o zi însorită şi frumoasă, numai bună pentru călătorii. Şoseaua era aproape liberă, ceea ce îmi dădea posibilitatea să admir peisajul. De o parte şi de alta a drumului, lanuri întinse de Floarea Soarelui şi grâu. Drumul era vălurat, urcând şi coborând, unduindu-se ca o pamblică bătută de vânt. În depărtare se zăreau multe, multe eoliene. Arătau ca nişte lanuri albe plantate cu morişti uriaşe. Cu cât înaintam înspre nord, atmosfera devenea din ce în ce mai familiară. Nu ştiu exact ce făcea ca sentimentul de… acasă să fie aşa de pregnant, dar cert este că o senzaţie ciudată de bine şi relaxare mă cuprinsese. Aş vrea să am talentul şi priceperea să pot descrie în cuvinte, dar din păcate posibilităţile mele sunt limitate.

Şi tot mergând şi încercând să desluşesc ce se întâmplă în sufletul meu am trecut de Tulcea intrând pe şoseaua ce merge spre Galaţi. Aici, de pe un deal am zărit din nou Dunărea iar un sentimentul de linişte şi siguranţă care mă învăluia, parcă explodă în dimensiune. În drumul meu prin Europa, începând din Germania, în apropiere de Regesburgh şi terminând cu Cernavodă sau chiar Agigea (prin Canalul Dunare – Marea Neagră), am mers pe valea Dunării mulţi kilometri, apropiindu-mă şi depărtându-mă de bătrânul fluviu cu o constantă şi ritmicitate asemănătoare cu cea a fluturilor de noapte atraşi de lumina unui felinar. Deseori, chiar l-am traversat pe poduri, vechi sau mai noi, cu arhitectură aparte şi specifică locurilor. Peste tot întindeam gâtul să zăresc din goana maşinii, un strop din apa care mi-a legănat copilăria şi mi-a înfrumuseţat tinereţea, adăugând un strop de romantism şi un pic de linişte cotidianului dur şi zbuciumat. Dar degeaba căutam să regăsesc fiorul pe care îl simţeam altă dată când mă aflam în preajma Dunării, căci acesta dispăruse. M-am gândit că din cauza vârstei şi trăind departe de ţară, sufletul meu s-a schimbat. Dar când am ajuns aici, în nordul Dobrogei şi am văzut-o din nou am înţeles misterul. Nicăieri în Europa nu mă întâlnisem cu Dunărea Mea! Peste tot era doar un râu străin, frumos conturat în peisaj, dar al altcuiva. Nu era apa lină şi mare, care se scurge parcă ostenită spre mare, după un drum lung şi anevoios, printre atâtea culturi şi tradiţii europene. Nu era acea Dunăre bătrână şi parcă înţeleaptă, care care poartă în apele sale toate învăţămintele ţărilor pe care le străbate. Peste tot până aici, am întâlnit o Dunăre tânără, năvalnică, dornică de cunoaştere şi grăbită parcă să ajungă mai repede la mare. Asta de aici era Dunărea Mea, după care sufletul meu tânjise în taină. Cu apa tulbure ce adapă lunca largă şi verde, ornată cu pâlcuri de sălcii şi plopi, iar din loc în loc câteva vite ale sătenilor lăsate liber la păscut.

Cu un alt tonus, dat de dezlegarea enigmei, drumul de la Tulcea la Galaţi a zburat fără să-mi dau seama. Însă, ca să nu uităm că vacanţa aceasta se afla sub semnul ploii, ne-am întâlnit din nou cu ea. Când mai aveam vreo zece kilometri până la Trecerea Bac spre Galaţi, undeva deasupra Dunării, cam pe la Cotu’ Pisicii, am văzut cum se formează de nicăieri o furtună. Pe drumul nostru, era soare şi frumos, dar acolo cerul era negru parcă se unea cu pământul şi se vedea că bate vântul. Pe măsură ce ne apropiam de punctul de trecere a Dunării, am realizat că acea furtună (arăta ca o tornadă), se îndreaptă spre acelaşi loc cu noi. Când am coborât din maşina să cumpăr bilete pentru bac, începuse deja ploaia şi vântul, iar când ne-am îmbarcat, furtuna era chiar deasupra noastră. Soţia şi fiul meu erau un pic speriaţi. Şi eu, dar trebuia să mă ţin tare. Bine că trecerea a fost lină, iar timp de aproape un sfert de oră cât a durat să trecem de pe un mal pe celălalt, în afară de câteva valuri mai puternice şi câteva fulgere şi tunete, nu au fost alte evenimente.

Şi aşa, pe ploaie şi pe vânt m-am reîntâlnit după patru ani cu Galaţiul meu natal. Parcă vroia să mă certe pentru că plecasem departe şi îl părăsisem. Ce să-i faci? Toană de oraş bătrân şi morocănos. Ploaia se oprise, dar multe străzi erau semi inundate, datorită sistemului de canalizare care nu a făcut faţă cantităţii mari de apă căzută din cer într-un timp aşa de scurt. Era aproape neschimbat. Fiul meu m-a întrebat de ce nu pun navigatorul. Nu înţelegea cum de ştiu drumul într-un oraş necunoscut. Am zâmbit. Nu înţelegea şi nici nu mai ţinea minte că pe aceste străzi îl purtasem şi pe el în primii ani de viaţă. Am vrut să-i explic că şi pentru el, Galaţiul va fi întotdeauna acel loc special din lume unde a văzut lumina zilei, dar nu am mai avut timp. Pe nesimţite, ajunsesem la bunica acasă. Ne aştepta. Mică şi albă, parcă mai îmbătrânită, cu mâinile tremurânde şi lacrimi în ochi ne-a pupat şi îmbrăţişat pe toţi. La cei peste optzeci de ani ai săi, arăta destul de bine. În casă, aceiaşi atmosferă pe care o ştiam de când eram copil, cu multe lucruri adunate într-o viaţă de om, puse într-o ordine desăvârşită toate la locul lor. Nimic nu se schimbase în casa bunicii. Excepţie făceau câteva fotografii mai recente cu nepoţi şi strănepoţi, aşezate la vedere pe mobile. Am închis ochii şi m-am întors în timp în vremea când eram copil. Şi eram cu toţii acolo, mama, tata, Tanti Rodica, Nenea Fane, verişoarele mele, sora mea. Toţi, dar absolut toţi. Ca la o masă de Revelion de pe timpul comuniştilor. Era veselie şi bunădispoziţie. Chiar şi la televizor era un scheci cu Toma Caragiu. Din păcate azi nu mai suntem cu toţii. Unii au plecat dintre noi, alţii au plecat în lume. Cu un oftat m-am întors în prezent. Bunica făcuse ceva de mâncare. Un borş şi o friptură cu cartofi prăjiţi. Parcă şi mâncarea avea alt gust. Unul cu care nu te întâlneşti nicăieri în lume. Între timp veniseră mătuşa mea şi vară-mea. Ne-am bucurat de revedere. Erau aceleaşi dar parcă mai triste. O tristeţe ca o pată care nu se iese la spălat. Indiferent cât de tare ne-am bucurat şi indiferent despre ce vorbeam, acea tristeţe rămânea întipărită în ochii lor. Viaţa în România şi amprenta ei inconfundabilă. Cred că aceasta este mai nou caracteristica poporului român. Tristeţea din fundalul sufletelor noastre. Mi-a părut rău că a trebuit să le las acolo. Dacă aş fi putut le-aş fi luat pe toate trei cu mine, să le smulg din malaxorul de suflete care a ajuns ţara mea natală.

După ce am plecat de la Galaţi, am mai stat câteva zile acasă şi apoi am plecat să ne continuăm vacanţă în Europa. După o scurtă vizită la Sibiu, la finii noştrii, am plecat spre Elveţia, via Castelul Neuschwanstein din Germania. Dar asta e o poveste viitoare.

Va urma.

Vacanţa 2014 (III) – Venus… Litoral… România…

 

E încă dimineaţă. Mirosul de cafea proaspătă se împrăştie în toată casa şi îmi răsfaţă simţurile. Mă uit pe geam cu speranţa că poate plafonul norilor grei dă un semn să se spargă. Dezamăgire. Gri-ul din cer se revarsă pe pământ sub formă de ploaie. Picuri mari de ploaie se izbesc de sticla ferestrei şi se preling lăsând în urma lor dâre lungi şi şerpuite. Parcă ar fi nişte lacrimi pe obrazul ferestrei. Şi chiar sunt. Sunt lacrimile Domniţei Vară, care plânge şi boceşte că nu îşi poate etala frumuseţea şi pe aceste meleaguri. Este răcoare. Gândul îmi zboară la vacantă ce am avut-o. Amintirea zilelor însorite îmi aduce un zâmbet pe faţă. Ce bine a fost la mare. Cald dar nu arşiţă, un pic de vântuleţ care să facă nişte valuri, apa mării perfectă, nici caldă nici rece, nisipul alb şi fin, încălzit atât cât să nu te ardă la tălpi, şezlonguri, umbreluţe şi bineînţeles un vânzător ambulant cu porumb fiert. Ce mai, aproape perfect. Însă…

Bucuria plecării la mare a fost umbrită de o furtună năpraznică, chiar în noaptea de dinainte. Adică de ziua mea, atunci când am împlinit 40 de ani. După o mică petrecere, am spart gaşca ca să ne odihnim. De comun acord, am hotărât să plecăm cât mai dimineaţă, ca să evităm canicula şi aglomeraţia. Însă peste noapte, nu ştiu de unde, s-a stanit o vijelie şi o furtună cum rar se poate vedea. Vântul a fost atât de puternic încât a reuşit să smulgă câteva acoperişuri ale unor blocuri învecinate. Acum, ori vântul a fost prea tare ori treaba a fost prost făcută. Ploaia şi furtuna pe care le lăsasem la Budapesta ne găsiseră şi aici. Bine că nu a durat mult, cam o oră, o oră şi jumătate. După, calm şi linişte ca şi cum nimic nu se întâmplase. Parcă natura voia să ne amintească că ea este stăpâna absolută a tot şi toate şi numai datorită incomensurabilei ei bunătăţi putem să avem parte de o vacanţă frumoasă.

Şi am plecat… şi-am ajuns… mult mai repede decât se parcurge acesta distanţă pe orice alt traseu rutier din România. Aproape la fel de repede ca în orice altă ţară civilizată din vestul Europei. Din cei aproape 300 de km pe care i-am parcurs cam 270 au fost pe… autostradă. Uimitor nu? Iar cea mai frumoasă parte mi s-a părut cea din Dobrogea. Atât de frumos şerpuia strada printre dealurile însorite încărcate cu viţa de vie, încât gândul m-a dus spre o ţară mediteraneană. Am revăzut şi podul de la Cernavodă a lui Anghel Saligny. Frumos… deosebit… închis traficului şi… trist. Nu ştiu dacă se află în conservare sau nu, dar acest „bătrân” al ţării parcă stă şi îşi plânge soarta învăluit în negura uitării care îl înconjoară. Dunărea, ca o amantă statornică, este singura care nu l-a părăsit şi încă îl învăluie cu o dragoste neegalată încă de nici o fiinţă muritoare. Atât de drăgăstos îl mângâie şi îl dezmiardă, încât mi-e teamă că într-o zi, bătrânul pod să nu se hotărască să se culce ostenit pe braţele iubitei sale.

Cum spuneam am ajuns la Venus. Acum, din confortul fotoliului meu din sufragerie stau şi mă uit în urmă la sejurul de pe litoralul românesc şi pun în balanţă lucrurile pozitive şi negative care s-au petrecut la mare. Iar dacă trag linie, cele pozitive înclină fără nici un fel de dubiu balanţa în favoarea lor. Cele negative au fost atât de puţine, încât nu au reuşit să umbrească nici măcar o clipă bucuria de a mă reîntâlnii cu marea. Sigur, sunt importante la un nivel macro al turismului românesc, dar la nivel micro, de turist individual nu m-au afectat chiar deloc. Iată că am început să vorbesc în termeni tehnici şi nu intenţionam. Şi pentru că sunt aşa de puţine, pot să le enumăr în două vorbe. În primul rând aspectul general al staţiunii este de ruină, cu clădiri nefuncţionale în stadii diferite de degradare, ce se învecinează cu hotelurile şi restaurantele încă deschise. Iar în al doilea rând, un fapt mai mult amuzant decât negativ, este lipsa vederilor (cărţi poştale) cu Venus sau cu litoralul. Chiar am întrebat un vânzător de la un magazin de unde pot să cumpăr, iar răspunsul lui a fost că în ziua de azi nu se mai trimit vederi clasice, ci se folosesc numai cele în format electronic pe internet. Dacă eram în altă ţară putem crede că nu înţeleg suficient de bine limba vânzătorului. Dar aşa… am înţeles tot şi am putut să am o replică pe moment: Bunica mea nu are internet. În rest numai de bine. Începând cu hotelul în care am stat şi terminând cu restaurantele unde am mâncat prin staţiune, numai cuvinte de laudă. Condiţiile din hotel exact aşa cum au fost prezentate la achiziţionarea biletelor, adică fără cusur, personalul foarte amabil şi profesionist, ospătarii puţin cu capul în nori dar struniţi de nişte şefi de sală profesionişti, camerele mari, foarte curate, piscina îngrijită şi cochetă. Pot să zic că acest hotel a fost în multe privinţe peste unele hoteluri din Spania şi Grecia, superioare ca şi clasificare, unde am stat în anii precedenţi. Plaja staţiunii foarte curată, cu şezlonguri şi umbreluţe, fără fiţe şi vânzători ambulanţi. Excepţie făcea un băiat cu porumb fiert, dar care era angajatul unei terase din apropiere. Referitor la restaurante, erau pentru toate gusturile şi pentru toate buzunarele. Mâncare bună, multă şi cu preţuri mai mult decât normale. A, era să uit, aveau şi muzică „live” produsă de câte o mică formaţie care cânta de toate. Adică genul acela de muzică care se cântă la grădinile de vară. Iar cel mai important, nu cântau manele. Chiar nu am auzit manele nicăieri în România cât am stat. Să fie oare o schimbare sau am stat eu prea puţin? Şi încă ceva mi-a plăcut aici. Nu am văzut câini vagabonzi. Cu excepţia unuia mic, cred că era pui, la o terasă. Despre acesta mi s-a explicat că nu este un câine oarecare, ci că este Însuşi Paznicul Firelor de Iarbă, pe care le păzeşte să nu plece în apă. Amuzant, nu?

Sunt conştient că acesta atmosferă pozitivă a fost creată şi de faptul că nu am fost singuri. Am avut companie şi asta a făcut să treacă timpul altfel şi nu am fost tentaţi să căutăm nod în papură la orice, aşa din plictiseală. Dar totuşi au fost patru întâmplări care au înclinat definitiv balanţa spre un sejur reuşit. Trei dintre ele au fost făcute de oameni iar al patrulea de noroc. Prima dată, la un restaurant din cauza aglomeraţiei, au întârziat foarte mult cu mâncarea. Ca să îşi ceară într-un fel scuze, au adus la toţi copii de la masă câte o prăjitură din partea casei. Frumos din partea lor, mi-am zis în gând. A doua oară, la o altă terasă, am primit un rând de băutură din partea casei, pentru că au aflat că sărbătoream ceva. Nemaipomenit, mi-am zis iar în gând. A treia oară, tot la o terasă, mi-am uitat aparatul foto. L-am recuperat a doua zi. Extraordinar, am zis de data asta cu voce tare, mulţumind ospătarilor. Iar a patra întâmplare, cea în care norocul a fost singurul arbitru, s-a întâmplat chiar în parcarea hotelului. Cum nu puteam scăpa de ploaie şi furtună, care devenise aşa caun fel de laitmotive al vacanţei noastre, am avut parte de ea şi la mare. Chiar în prima seară când am ajuns, a avut loc o furtună de jumătate de oră. Vântul a fost aşa de puternic, că a rupt o mulţime de copaci. Unul dintre ei a căzut pe maşina parcată în stânga noastră în parcarea hotelului, pe care a distrus-o. Pe maşina noastră nu a căzut nici măcar o creangă, numai nişte frunze aduse de vânt. Ăsta da noroc, nu?

Va urma.

Vacanţa 2014… (II) – 3 minuni într-o zi

 

Spuneam că după ce am ajuns în Franţa, la Dunkirk, a început ploaia. O ploaie haină şi în rafale, cu stropi mici şi mulţi care se repezeau spre maşină cu putere şi înverşunare. Am crezut că o să se oprească cumva sau că deplasându-mă o să las norii în spate şi o să întâlnesc şi vreme mai bună. M-am înşelat amarnic. Nu ştiu dacă a plouat în toată Europa continuu sau am mers eu cu norul deasupra capului, cert este că timp de aproape 17 ore, a plouat de a rupt pământul. Parcă toate zăgazurile cerului se deschiseseră lăsând toată apa să curgă înspre noi. Iar pe lângă apa ce cădea din cer, mai era şi cea aruncată de roţile şi prelatele TIR-urilor pe lângă care treceam. Ce mai la deal – la vale, potop nu alta. Ştergătoarele mergeau la viteză maximă, iar pe mine începuseră să mă ameţească. Când treceam pe sub un pod mă bucuram că nu mai cădea apă pe parbriz. Nici la popasuri nu prea ne-am oprit, decât în extremă urgenţă, pentru că ne uda fleaşcă.
Şi noi care ne propusesem să ne oprim puţin să vizităm Bruges sau Viena. S-a dus planul nostru. Aşa că am băgat capul între umeri şi am continuat să conducem spre România, puţin mai posaci decât ne propusesem. Şi aşa, încet încet, am ajuns pe undeva pe lângă Budapesta, unde am făcut popasul pentru somnul de seară. Mă gândeam cu groază că dacă ploaia continuă şi a doua zi, când trebuia să intrăm în România, o să fie mult mai greu de condus din cauza lipsei drumurilor cu două benzi.
A doua zi dimineaţă, am deschis ochii cu îngrijorare, m-am uitat pe geam şi am avut o surpriză fantastică. Soarele era stăpânul absolut al cerului, fiind cocoţat pe boltă ca un cocoş fălos. Un cer senin şi fără nici o urmă de nori, ne învăluia şi ne îndemnă să ne bucurăm din plin de vacanţă, făcându-ne să ne dorim să ajungem mai repede la mare. Parcă ziua de ieri nici nu fusese. Bucuroşi, am servit micul dejun. Deja aveam alt tonus. Era o zi de vară la fel cu cele pe care le ştiam de pe vremea când locuiam în România. Ziua începuse perfect. Cu o minune de vreme. Ne-am urcat în maşină şi am pornit spre Szeged. Pusta maghiară, mângâiată de razele soarelui de dimineaţă, avea ceva din stepa Galaţiului natal. Deja mă cuprinsese dorul de locurile natale, iar nostalgia copilăriei îmi crea o stare aparte. După ziua precedentă, vremea şi soarele de azi mi se păreau o minune.
Într-o oră şi ceva am ajuns în graniţă. Acum ne aştepta alt hop. Vameşii români şi maghiari, care… Ce să zic. Aveam inima cât un purice. Nu pentru că aş fi avut ceva de ascuns sau nu aş fi avut actele în regulă. Ci pentru că nu vroiam ca ziua începută atât de bine, să fie stricată de toana cuiva din vamă. Acum cred că toată lumea ştie de ce sunt în stare vameşii atunci când vor. Îţi găsesc nod în papură imediat. Deja ne înarmasem cu răbdare şi toată bunăvoinţa de care eram în stare. Dar surpriză! Am trecut prin vama de la Nădlac la fel de uşor ca şi prin cea de la Dover. Adică chiar să fie adevărat. Chiar l-am întrebat pe vameş de două ori dacă nu vrea şi altceva în afară de paşapoarte. Nu a vrut nimic şi chiar ne-a urat drum bun. Deja era nesperat de bine ce se întâmpla. Cu minunea asta nu te întâlneşti în fiecare zi. Aşa că am zis un Doamne ajută în gând şi am pornit spre Bucureşti. Cinci sute şi un pic de kilometri. M-am gândit că îi fac în 12 ore ca şi altă dată. Dar altă surpriză. Am făcut numai 8 ore. Deci cu patru ore mai puţin. Şi toate astea datorită porţiunii de autostradă dintre Deva şi Sibiu. Extraordinar nu? Cât înseamnă 80-90 de km de autostradă. Şi asta era cea de-a treia minune din a doua zi de vacanţă.
Spre după amiază am ajuns acasă. Adică la casa din ţară, pentru că acasă pentru noi înseamnă de mult UK. Dar în fine, asta e altă poveste. Prima dată am tras la cumnată-mea, sora soţiei, care ne aştepta cu masă întinsă şi plină de fel de fel de bunătăţi. Erau cu toţi acolo. Şi cumnatul şi nepotul. Toată lumea s-a bucurat de revedere. Ne-am pupat, ne-am îmbrăţişat şi după ce ne-am mai liniştit puţin, am avut timp să ne uităm mai bine unii la alţii. Eram tot noi, cei care ne ştiam de atâta timp, neschimbaţi dar parcă diferiţi. Poate un rid în plus, mai mult alb la tâmple, cu umerii mai lăsaţi şi spatele mai încovoiat de povara anilor care s-au strâns, cu vorba mai înţeleaptă şi gândirea mai matură. Ce trece timpul şi ce urme lasă… Apoi am ajuns acasă. Totul era încremenit aşa cum lăsasem atunci când am plecat. Pe un perete era un calendar pe care nimeni nu îl mai schimbase de când plecasem. Era din 200… Nu mai contează. O nostalgie grea şi sufocantă m-a cuprins. Am dat reflex din mână, ca şi atunci când vrei să te aperi de o insectă. Nu puteam să mă las copleşit de asemenea gânduri. Eram în vacanţă şi plus de asta a doua zi era ziua mea. Împlineam 40 de ani. O sumă rotundă, schimbam prefixul. Iar apoi după încă o zi, plecăm la mare, la Venus. De abia aşteptam să mai văd odată marea noastră. Aveam puţin inima strânsă, ştiind condiţiile de pe litoralul nostru, dar… asta este. Ai intrat în horă, trebuie să joci, mi-am zis în gând. Iar până poimâine, când avem intrare la hotel, e întâi mâine, iar până mâine e întâi azi. E vacanţă şi nu putem pierde nici măcar un minut din ea. Aşa că am început să facem planuri ce facem de ziua mea. Pentru că nu poţi face planuri singur, ne-am întors la sora neveste-mii, iar acolo cu o “trataţie” ne-am întins până mai târziu. Că aşa şade bine la cei care nu s-au văzut de mult şi ţin unii la alţii.
Şi aşa a venit şi ziua mea…

Va urma.

 

Vacanţa din 2014 … (I)

 

Am fost în vacanţă. M-am întors la realitate şi încerc să mă readaptez la rutina cotidiană. Gândul îmi este departe, pe drumurile Europei şi poposeşte pe străzile mai noi şi mai vechi pe unde am umblat în această vară. Se aşează tacticos la o cafenea pe o străduţă încărcată cu istorie dintr-un burg medieval, se adăposteşte de căldură la umbra pădurilor de molid din Bavaria sau se scaldă în apele Mării Negre. Iar în tot acest timp născoceşte şi visează la noi destinaţii pentru vara ce o să vină. Pentru că trebuie să găsim locuri de vizitat şi pentru anul care vine, aşa cum găsim de vreo câţiva ani încoace, de când ne-am hotărât să ne petrecem vacanţele de vară în multiple destinaţii. Adică ne alegem o destinaţie cu soare şi plajă, unde să ne încărcăm de căldură şi vitamina D, după care, pentru a orna acest sejur, îl decorăm cu încă două-trei destinaţii, unde să ne completăm bagajul cultural şi peisagistic. E drept că pentru a realiza aceste lucruri, trebuie să călătorim cu maşina. Dar nu este un impediment, ba din contră. Aşa că, pe la începutul lunii iulie, am urcat bagajele în maşină şi pe aici ţi-e drumul. Am pornit spre locurile spre care visăm încă din ianuarie când am definitivat itinerariul şi finalizat toate rezervările la hoteluri şi celelalte obiective de pe traseu.

Anul acesta itinerarul a fost compus din trei destinaţii majore (patru dacă punem la socoteală şi şederea la reşedinţa noastră din România): Venus, Castelul Neuschwanstein, Zurich. Printre aceste obiective majore, vacanţa a fost pigmentată şi cu alte opriri şi vizite scurte, gen Galaţi, Piteşti, Sibiu, Adliswil – Elveţia şi chiar Strasbourg dacă ţinem cont că am traversat de la vest la est această metropolă care găzduieşte Parlamentul Europei. Surprinzător a fost faptul că am făcut cunoştinţă cu acest oraş brusc şi fără nici un avertisment prealabil. Mă aflam în orăşelul german Kehl, cu un ochi la navigatorul din bordul maşinii iar cu celălalt la trafic când deodată am zărit indicatoarele care mă avertizau că mă apropii de vamă, apoi un indicator cum că intrăm în Franţa iar imediat după, semnul că ne aflăm în Strasbourg. Şi toate acestea în timp ce traversăm un pod peste Rin – marele fluviu al Europei de Vest. Fără nici o bucăţică de câmp între cele două oraşe, fără nici o pauză urbanistică, ca şi când ar fi fost doar un singur mare oraş despărţit în două de o graniţă pusă arbitrar pe un fluviu. Nu cunosc în profunzime istoria acestor meleaguri, dar ştiu că s-au purtat câteva războaie între Franţa şi Germania datorită celor două provincii germanice din estul Franţei sau depinzând de perioada istorică unde ne uităm, cele două provincii francofone din vestul Germaniei. Alsacia şi Lorena, căci despre ele este vorba, au un farmec aparte, care îmbina fericit rigurozitatea germană cu poezia franceză. Iar Strasbourg, este poate cel mai elocvent exemplu al acestei împletiri fericite dintre două mari culturi europene. Păcat că în itinerarul stabilit iniţial nu am organizat şi o pauză de o zi în acest oraş. Cu ochii pe ceas şi cu gândul la ferry-boat-ul de la Dunkirk, am trecut în garbă, fără să oprim, limitându-ne să admirăm prin geamul maşinii arhitectura clădirilor istorice.

Dar să mă întorc mai la începutul vacanţei care a început cu mici peripeţii ca mai fiecare vacanţă. Acum sunt amintiri, sarea şi piperul vacanţei, dar atunci pe moment crează un pic de disconfort. Oricum, totul e bine când se termină cu bine. Aşa cum spuneam, am plecat cu maşina. Prima destinaţie fiind România. Un drum lung, de pete 3000 km. Nu mă grăbesc. Indiferent cât de repede merg sau cât de încet acest drum durează cam 48 de ore incluzând şi două opriri pentru somn. Singurul loc pentru care trebuie să fiu la timp este Dover, acolo unde ferry-boat-ul nu te aşteaptă. Ca un om cu experienţă în acest tip de călătorii am achiziţionat biletele din timp, ca să evit surprizele de orice fel. Făcând drumul acesta, Edinburgh – Dover de nenumărate ori (aproximativ 900 km), mi-am calculat cu atenţie timpii de mers, neintentionand să stau foarte mult la Dover în port înainte de îmbarcare. Numai că socoteală de acasă nu se potriveşte cu cea din târg. În această vară, am avut ghinionul să dau peste foarte multe lucrări în trafic. Indiferent cum mă devia navigatorul ca să le evit, dădeam peste altele. Şi colac peste pupăză, pe undeva pe drum, am dat peste un drum închis. Tot traficul era deviat pe nişte drumuri naţionale cu un singur „fir” care treceau prin localităţi. Eram contra timp. Am setat din nou navigatorul să ne scoată mai repede de pe acest drum, pentru că era aglomerat de camioane şi deja eram în foarte mare întârziere. Nu ştiu cum să numesc ce a urmat. A… am uitat să vă spun că era trecut de miezul nopţii când se întâmplau aceste lucruri. Am intrat pe nişte drumeaguri unde nu avea loc decât o maşină, în stânga ferme, în dreapta păduri, în spate beznă, în faţă o potecă spre necunoscut. Bine că erau asfaltate ca în palmă. Nemarcate, întunecoase, fără nici o altă maşină pe acolo. Nu era nici ţipenie, iar eu goneam ca apucatul cu mulţi kilometri peste limita legală pentru acest tip de drum. Mă simţeam ca în raliul Paris-Dakar, dar legat la ochi. Deja soţia şi copilul intraseră în panică. Şi eu, dar mă ţineam tare să nu îi sperii. După vreo douăzeci de minute de raliu pe drumuri de ţară britanice, am reuşit să ieşim la un drum naţional cu două benzi, iar de acolo nu peste mult timp ne-am întors pe autostradă. Eu acum eram triumfător şi îmi venea să pup navigatorul pe care nu cu puţin timp în urmă jurasem să îl arunc la gunoi cu prima ocazie. Am ajuns la Dover exact cu cinci minute înainte de a se închide check-in-ul pentru cursa noastră. Îmi trebuia o cafea. Am avut noroc. Vameşii au oprit două maşini în faţa noastră să le verifice bagajele. Pe noi ne-au lăsat să trecem. Probabil că se vedea pe faţa noastră disperarea de a nu pierde vaporul. Era aproape două dimineaţa.

Ferry-ul nostru nu merge la Calais ci la Dunkirk. Mai bine. Salvăm vreo 50 de km din drumul pe continent. La oră aceea din noapte nu era aşa de aglomerat. Ne-am găsit nişte locuri la o cafenea, pe nişte canapele, unde timp de 2 ore cât durează trecerea să putem moţăii dacă este cazul. Nu am putut. Ne aşezasem chiar lângă un loc de joacă pentru copii. Nu ştiu de unde au apărut şi de ce nu dormeau la ora aia, dar… erau mulţi şi cu atâta energie ţipau şi se alergau pe acolo de parcă era miezul zilei. Văzând că nu e rost de somn, am plecat să colindăm prin magazine. Duty-free… dar mai scumpe ca magazinele de pe „high street”. Totuşi am luat câte ceva, suveniruri, ca să treacă timpul. Două ore trec repede mai ales când ai ce face.

La ora 5 am, ora Europei Centrale am acostat în Franţa. Iar de aici am plecat spre Belgia, în direcţia Bruges – Bruxelles. Şi tot acum a început ploaia. O ploaie torenţială care ne-a urmărit până la Budapesta. Aici am dormit. Drumul a fost infernal. După Budapesta însă…

Va urma.