Category Archives: Idei si vorbe

Întoarcerea la scris

Nu am mai scris demult însă asta nu înseamnă că nu am fost prezent aici. Am citit ce aţi scris, am apreciat sau nu, dar eu nu am mai postat. Din două motive. În primul rând pentru că mintea mi-a fost ocupată cu lansarea cărţii mele, aici în Edinburgh. Un eveniment important pentru mine, nu credeţi?
Iar al doilea motiv, cred că mult mai profund ca primul, este că… nu mai pot scrie! Adică, nu că sunt în pană de idei, ba dimpotrivă. Dar, de când am publicat şi a început să se facă puţină agitaţie în jurul cărţii mele, a intervenit o anume… autocenzură. Nu ştiu dacă e termenul potrivit, dar aşa funcţionează. Orice idee pe care o am, o pun pe hârtie până la jumătate, iar apoi intervine această frământate lăuntrică. E bine ce scriu? Se ridică la un anumit nivel? Sunt actual în scriere, sau scriu bazaconii cu iz de secol 19? Şi atunci, iau ideea de la început, o disec, o împletesc şi despletesc de zeci de ori, o reaşez în pagină, caut alte metafore, până când nu mai înţeleg nimic din ea. Nici de unde am plecat şi nici unde am vrut să ajung. Îmi este dor de zilele când scriam efectiv ce simţeam, punând pe hârtie idei simple care se transformau şi maturau odată cu trecerea peniţei peste ele. Unde s-au dus toate acestea? Unde s-a dus plăcerea mea de-a scrie, eliberându-mă de stresul cotidian, prin mâzgălirea cuvintelor pe foia albă de caiet? De ce acum când încerc să scriu mă încarc cu atâta emoţie şi frământare, în loc să mă eliberez de ea? Dacă eram electrician, puteam spune că cineva mi-a schimbat polaritatea.

Uneori regret acele clipe…

Apropos, cineva mi-a zis că poezia scrisă de mine, are influenţe clare de Topârceanu şi Coşbuc. Nu că ar fi un lucru rău, dar că folosesc metaforă ca pe vremea iluştrilor poeţi citaţi, iar poezia a evoluat de atunci. Bun, înţeleg, dar… ce vină am eu că aşa îmi vin mie metaforele în cap? Nu transmit emoţie poetică? Sunt slabe? Sau trebuie neapărat să scriu cu vers alb, iar metafora trebuie să fie ascunsă în cuvinte pe care să le cauţi în dicţionar ca să le desluşeşti rostul şi sensul. Nu am zis niciodată că sunt un inovator în ale poeziei. Nu sunt un avangardist. Sunt doar un om, ce a gândit în versuri o emoţie, un vis, o stare. Nu mă deranjează critica, o accept ca pe o parte firească a creaţiei artistice. Fără critică nu ar exista progres. Şi încerc să progresez şi eu, să folosesc în alt mod metafora, să-mi învălui ideile cu altă textură poetică şi artistică. Iar rezultatul se vede: nu mai scriu!

Dar nu vreau să renunţ. Şi ştiţi de ce? Pentru că cineva, într-un comentariu la una din poeziile mele, mi-a zis cam aşa:
“Poezia ta place pentru că este uşor de înţeles, iar toată lumea care o citeşte poate simţi fiorul poetic din ea. Citind-o am avut revelaţia motivului pentru care oamenii s-au îndepărtat de poezie, lăsând-o exclusiv pe mâna acelora, care cu ideile lor reformatoare, aflaţi în căutarea continuă a îmbunătăţirii modului de exprimare poetic, au făcut-o atât de abstractă, încât nici măcar ei nu o mai înţeleg.”

Nu pot să cred în totalitate ce scrie în acest comentariu, dar mă gândesc că există un sâmbure de adevăr.

Nu ştiu…

Vă las pe voi să decideţi şi să îmi ziceţi ce părere aveţi.

Advertisements

O carte…

 

Salutare la toţi cei care citiţi acest blog,

Am scris un volum de versuri. Mai bine zis am pus între coperţi de carton, o parte din ceea ce am scris pe acest blog, timp de mai bine de un an. Nu ştiu câtă valoare literară are şi nici nu-mi fac speranţe că o să apară poeziile în manualele şcolare, dar pentru mine, reprezintă finalizarea unui proiect, la care nici nu îndrăzneam să mă gândesc vreodată. Este un vis, la care nu am visat niciodată. Dacă vreţi, un fel de bonus, primit de la viaţă, care m-a uimit şi m-a bucurat în acelaşi timp. Nu ştiu să zic, ce a declanşat în mine, această pornire de a scrie. Nu am nici cea mai vagă idee de unde vin toate aceste cuvinte, aşezate frumos în versuri, care se termină cu câte o rimă. Câteodată, parcă întreaga poezie este scrisă de altcineva, aşezată tainic în gândurile mele, iar eu nu am altă îndatorire decât să o scot de acolo şi s-o aştern delicat pe hârtie. Ceea ce ştiu însă, este ce m-a făcut să scriu în continuare. Aprecierile pe care le-am primit aici, pe acest blog, de la voi, cei care aţi binevoit să-mi citiţi scrierile, hotărându-vă să-mi împărtăşiţi şi părerile voastre despre ele, m-au făcut să-mi doresc să continui să scriu. Au contat mult, pentru că sunt aprecieri obiective. Şi de la familie şi prieteni am primit multe cuvinte laudative, dar părerile lor au fost de multe ori pline de subiectivism, sau poate nu… nu stiu sigur. Oricum, pentru toate acestea, nu pot decât să vă mulţumesc.

O să-mi ziceţi acum, că o apreciere sau două, sunt prea puţine motive, pentru a tipări o carte. Aveţi cea mai mare dreptate, dar… Poate că m-am lăsat dus de val, poate că am hotărât să las ceva în urmă, cert este că am făcut-o şi nu mai pot da înapoi.

Încă nu a ieşit de sub tipar. Sper ca săptămâna viitoare să fie gata. Editura o să scoată cartea la vânzare în câteva librării on-line. Nu am vrut să scot un tiraj mare, ca să apară şi în librăriile de pe stradă, pentru că nu mă gândesc că or să se vândă. Nici măcar vreun exemplar. Dacă nu era o cerinţă a editurii, nici nu o puneam la vânzare.

Sunt atât de nerăbdător…

Haide să vă arăt coperta. Nu aşa că-i reuşită?

 

 

Coperta_noua

August în Scoţia

 

Plouă, plouă, plouă… atmosferă de noiembrie… şi nici măcar nu am trecut de jumătatea lui august. Deprimant şi apăsător. Norii parcă vor să se contopească cu pământul, dar nu au loc de vârfurile copacilor. Vântul le sare norilor în ajutor. A început să sufle cu putere, îndoind şi contorsionând tulpini şi ramuri în încercarea sa de a îngenunchia mândrii apărători ai Pământului. Azi am citit că a murit actorul Robin Williams. Dumnezeu să-l odihnească, mare actor. Cică s-ar fi sinucis din cauză depresiei. Şi el locuia în California. Unde este cald şi soare tot timpul.
Aş vrea să fie soare şi cald. Să fie o zi luminoasă care să îmi bucure sufletul şi mintea. Urăsc facebook-ul. Prea multe poze. Cei din lista mea de prieteni îşi pun fotografii din locuri unde soarele încă este stăpân absolut. Nu îmi vine să cred că altundeva, la doar câteva sute de kilometri poate să fie atâta soare. Am şi uitat că luna august este o lună de vară. Închid ochii şi mă gândesc la copilărie. În august era încă vacanţa mare. Prin pieţe începeau să apară fructele de sfârşit de vară început de toamnă. Arşiţa lui iulie se mai domolea un pic, dar soarele ardea destul de tare ca să putem face plajă. Când avea bani de buzunar, mergea la bazin, când nu aveam, mergeam la Dunăre. Plecam dimineaţa şi ne mai întorceam… exact înainte de a veni părinţii acasă de la servici. Uneori nu ne potriveam aşa bine paşii şi ajungeam după ei. Atunci sigur luam o „chelfăneală” bună. Dar era frumos. A doua zi mergeam iarăşi. Ştiam sigur că o să fie soare. Cine mai pomenise ploaie vara. Doar aşa o „răpăială” scurtă, să ne mai răcorim niţel, iar apoi ieşea soarele din nou, usca totul ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat.
Plouă… plouă… plouă… cu stropi mici şi deşi, cu înverşunare şi amărăciune. Marea Nordului se zbate şi se agită, parcă speriată de gândul că ar putea fi puţină căldură şi lumină pe aceste meleaguri. Nu o văd din cauză norilor, dar o simt şi o aud. Miroase a alge şi a apă sărată. Când rafalele de vânt se agită nervoase dinspre mare, nici nu mai ştii dacă aduc apă de ploaie sau spumă de valuri. Cred că dacă Bacovia ar fi trăit aici ar fi fost de zece ori mai prolific, iar opera sa ar fi căpătat dimensiuni epice.
Nişte cunoscuţi, care încă locuiesc în România, mi-au trimis o invitaţie la o bere rece (printr-o poză postată pe net). Eu am făcut brrrrr… în gând şi am vrut să-mi fac o ţuică fiartă. Să tai şi o bucată de slănină lângă un căţel de usturoi. Iar în nări parcă am început să simt mirosul acela specific de preparare a murăturilor făcute în casă. Şi a conservelor pentru iarnă. Numai că acum nu mai facem. Nu mai avem timp, nu mai mâncăm ca altă dată sau pur şi simplu se găsesc de cumpărat la supermarket. Când m-am mutat prima dată aici, în nordul UK-ului, adică Scoţia, nu am înţeles de ce în marile magazine încep promoţiile pentru Crăciun în septembrie. Acuma ştiu. Din cauză vremii care te duce cu gândul mai degrabă la începutul iernii nu la sfârşitul verii. Noroc că s-a inventat Halloween-ul, care a devenit aşa… un mini Crăciun. Cu decoraţii, luminiţe şi cadouri.
Ce să mai zic, cei care au parte de soare să se bucure de el şi să nu mai ofteze după vreme rece pentru că nu au de ce.

Răvaş de “La mulţi ani”

 

Azi e ziua mea. Adică nu a mea personală ci a blog-ului meu. Adică tot a mea, dacă mă gândesc că blog-ul acesta este o parte din mine, o extensie scrisă a sufletului meu. Şi dacă tot este o zi specială, m-am apucat să îl “răsfoiesc”. Am început să citesc şi am rămas surprins de toate textele pe care le-am scris. Unele naive, altele cu “miez”, unele triste, altele mai puţin triste, unele despre natură, altele despre simţire, scrise de-a valma, amestecate şi întortocheate, întocmai ca şi stările sufleteşti pe care le-am avut când le-am aşternut pe… calculator. Dar, ca un paradox, toate au făcut să-mi înflorească o urmă de zâmbet pe faţă. Pentru că acolo m-am regăsit pe mine, nu cel de acum ci acela care am fost pe tot parcursul unui an. Degeaba mă uit în poze, nu e nici o deosebire între iunie de acum şi iunie sau decembrie de acum un an. Fizic sunt la fel. Dar citind blog-ul mi-am dat seama cum m-am schimbat, de la o lună la alta. Am realizat că sufletul meu a avut un traseu sinuos, cu loopinguri şi sărituri cu coarda elastică, fiind rare momentele când a mers la pas, ca într-o plimbare pe bulevard după o ploaie de vară. Şi culmea, în clipele de relaş, s-a mulţumit să tacă şi să păstreze în interior calmul şi liniştea. Numai în momentele de zbucium şi furtună, a ieşit din carapace şi a considerat imperios necesar să se salveze pe calculator sau în virtual dacă vreţi. Cu litere de-o şchioapă, frumos aliniate şi ordonate, iţele încurcate ale sufletului meu au găsit de cuviinţă să iasă afară din furtună interioară şi să se îmbarce pe această corabie salvatoare, numită simplu: blog. Adică… Blog-ul Meu. Acum această sintagmă, aceste două cuvinte alăturate îmi par ceva firesc, dar acum mai bine de un an reprezentau ceva irealizabil. Nu ştiu ce s-a întâmplat şi nici ce imbold a făcut ca sufletu-mi să iasă din carapace şi să se etaleze în virtual. De unde atâta “nimfomanie”? De unde atâta exhibiţionism? Am crezut tot timpul că această expunere te face slab, lăsându-ţi la vedere toate punctele nevralgice. Acum, după un an de scris, îmi dau seama cât de tare mă înşelam. Descoperindu-mi punctele sensibile nu am făcut decât să le întăresc şi să nu îmi mai fie teamă de ele.
Nu ştiu ce să mai zic, mi-e teamă că m-am lăsat dus de val şi narcisismul a ieşit la iveală. Dar… e ziua mea şi cred că se poate scuza bruma de euforie care m-a cuprins.
Trebuie însă să recunosc, că în această călătorie a mea prin blogosfera, pe tot decursul anului care a trecut, a fost frumos ornată şi de toţi acei care au avut răbdarea să citească aiurelile mele şi mai mult, au găsit de cuviinţă să îmi împărtăşească impresiile lor referitoare la trecerea efemeră a gândurilor mele prin tastele calculatorului. Ţin să vă mulţumesc din suflet.
În încheiere nu pot decât să zic: La mulţi ani Blogule, la mulţi ani Sufletule! Să creşti şi să ne vedem la aniversarea următoare!

Jazz, şofat şi nostalgia vremurilor apuse

 

E noapte. Conduc. Strada e pustie. Afară e răcoare. Luminile portocalii ale bordului îmi creează o stare de linişte. Dau drumul la radio. Nimic interesant. Schimb pe Cd player. Ascult câteva secunde, dar realizez că nu am dispoziţia necesară pentru muzica de pe discul care e înăuntru. Borseta cu celelalte CD-uri este în torpedo, iar mie îmi este silă să opresc maşina ca să caut alt disc. Aşa că mă întorc la radio şi îi dau o căutare automată. Din întâmplare nimeresc pe BBC Radio 2. Este o emisiune dedicată jazz-ului şi blues-ului. Un fel de “nocturnă” muzicală. Nu ştiu cine cântă, dar ritmul alert de Dixieland îmi crează o stare de bună dispoziţie. Melodia se termină iar realizatorul emisiunii, cu o voce caldă şi gravă, pe un fond muzical în surdină, începe să depene o povestioară interesantă despre Ella Fitzgerald şi despre cariera muzicală a acesteia. Accentul britanic, intonaţia vocii, întunericul de afară, luminile bordului sau nu ştiu ce altceva au creat o stare familială deosebită, pe care nu o mai simţisem de mult timp. Este ceva ce a apărut pe neaşteptate şi m-a izbit cu o forţă necunoscută. Pe nebăgate de seamă, când încă nu terminase de vorbit, încep acordurile lente ale melodiei Summertime. La trompetă interpreta Luis Amstrong. Mă las vrăjit de acordurile liniştitoare şi domoale ale acestei melodii. Stradă e pustie. Lumina felinarelor stradale este estompată de o ceaţă uşoară. În maşină cald şi miroase a vanilie. Gândurile îmi zboară în trecut, la copilărie. La acele nopţi când ascultăm radioul, cu lumina stinsă, târziu în noapte, după ora 10 când se termina programul tv. De cele mai multe ori adormeam legănat de acordurile nu ştiu cărei melodii difuzată la postul naţional de radio. O nostalgie ciudată mă cuprinde, trezind în mine sentimente ciudate, de întoarcere în timp. Dintr-o dată îmi doresc să fi trăit în vremurile în care jazz-ul era în floare. Nu ştiu de ce îmi închipui că atunci era mai bine, mai boem şi mai relaxant. Şi iar îmi aduc aminte de copilărie, atunci când la televiziunea naţională se difuzau cu o perseverenţă uimitoare acele muzical-uri americane, cu Fred Astaire, Ginger Rogers, Gene Kelly şi alţii ca ei, de multă vreme am crezut că în SUA toată lumea este îmbrăcată în frac şi în rochii de bal, iar atunci când au ceva important de zis, americanii cântă şi dansează pe unde le vine.
Emisiunea de la radio continua, iar eu fără să-mi dau seama încep să conduc mai încet. Vreau să întârzii cât pot de mult această călătorie cu maşina, ca să nu destram vraja care m-a cuprins. Dar indiferent cât de încet merg, destinaţia mea se iveşte. Opresc maşina, mai întârzii careva secunde până să opresc motorul, vrând ca vraja să nu se destrame. Trebuie să cobor, oftez şi îmi fac curaj, reîntorcându-mă la lumea reală.
Afară din maşină e răcoare şi bate vântul. Unul rece din nord. Mă uit la ceas ca să reţin ora când se difuzează această emisiune pe BBC Radio 2. Mă rog să nu uit ziua săptămânii şi îmi promit în gând că săptămâna viitoare să plec la o plimbare cu maşina cam pe la aceeaşi oră. Poate nu uit…

Revenire

 

 

Hristos a înviat!

Ştiu că Paştele a trecut, dar… mai bine mai târziu decât niciodată. Nu?

Nu am mai trecut pe aici de mult, cred că am mai bine de o lună. Nu mă întrebaţi de ce, pentru că nu ştiu să vă zic. Mă ascund în spatele eternei scuze:” nu am avut timp…”. Poate e adevărat sau poate nu, dar… ce a fost a fost. Dar altceva vroiam să vă spun. Aseară am ieşit puţin din casă, pe jos, fără maşină. Ploaia de abia stătuse iar un vânticel slab şi călduţ începuse să usuce bălţile de pe jos. În aer se simţea mirosul acela specific de după ploaie. Nu ştiu cum să-l descriu mai bine, dar mie îmi place foarte mult. Mirosul acela de proaspăt, de pământ reavăn, de ud. Problema este că îl cam uitasem. Nu pentru că nu plouă în ţara asta, ci pentru că sunt prea ocupat să-i mai dau atenţie. Dar aseară nu ştiu ce s-a întâmplat şi l-am simţit din nou. Cu o forţă care m-a izbit până în adâncul sufletului, răscolind cele mai ciudate sentimente şi amintiri. M-am aşezat pe o bancă, am închis ochii şi am tras în piept aerul acela încărcat de viaţă. Apoi i-am deschis şi am văzut copacii înfrunziţi, cu frunze crude şi mici, de un verde ireal. Şi am mai văzut şi nişte tufe înflorite, pline de flori albe şi mici. Totul mirosea a crud şi proaspăt. La un moment dat, în aer a început să se simtă mirosul sărat de apă de mare. Toate simţurile mele trăiau o desfătare de care nu am mai avut parte de mult.

Iar atunci am simţit din nou nevoia de a scrie, de a pune sufletul pe hârtie, de a nu lăsa sa se piardă aceste simţăminte şi simţiri. De aceea acum sunt din nou aici, încercând să imortalizez crâmpeie din suflet, pentru a le găsi atunci când am nevoie. E dacă vreţi un fel de bancă de sentimente, pe care încerc să o creez pentru mai târziu. Un fel de “bani albi pentru zile negre”. Poate e o prostie, dar la mine merge. Un suflet pus într-un “caiet”, să fie azimut pentru furtunile ce au să vină.

Ciudat sau nu, ăsta sunt. Trebuie să avem grijă de singurul lucru de care nu ne despărţim niciodată. Sufletul nostru.

Încă odată vă spun: “Hristos a înviat”

 

Insomnie …

 

Nu pot sa dorm! M-am trezit in miez de noapte framantat de ceva ce nu pot intelege. Dar poate doar am visat urat sau vreo amintire din subconstient a facut sa-mi zboare somnul, si sa ma faca sa stau treaz la acesta ora tarzie din noapte.

Ma uit pe geam. O ceata deasa si laptoasa acopera casele din jur, iar lumina becurilor de pe stalpii de iluminat, este difuza si galbena. Este liniste. Nimic nu se misca. Timpul pare ca sta in loc. Nu stiu de ce, imi aduc aminte de copilarie. In nari am miros de cozonac cald si sarmale. Astept sa aud undeva in departare colindatori, iar daca ma intorc cu fata spre camera sa vad bradul de Craciun. Imi dau seama ca e doar sfarsitul lui August si ma dezmeticesc din aceasta fantasma.

Undeva, la o fereastra s-a aprins o lumina. Incerc sa-mi inchipui de ce? Oare ce l-a facut pe acel om sa se trezeasca cu noaptea in cap? Poate se duce la servici. Sau poate ii este foame. Sau nu poate sa doarma, exact ca si mine. Cine stie?

Ceata e la fel de deasa. Iar ma gandesc la copilarie. La inceputul anului scolar. Imi placea mirosul de rechizite noi si carti necitite. Oare de ce ma gandesc la toate astea? Poate din cauza cetii, care ma face nostalgic. Sau melancolic. Sau poate putin din amandoua. Nu stiu!

Nu imi este somn! M-as duce sa beau o cafea, dar e inca noapte si nu vreau sa fac galagie, sa trezesc pe toata lumea. Mai bine ma uit pe geam.

Parca incepe sa se lumineze. O noua zi. Nu stiu ce sa fac. Parca mi-a venit somnul. Ma duc sa ma mai culc putin.

Noapte buna!

Despre tacere, vorbe si idei …

 

Ce faci atunci cand trebuie sa taci? Cand simti ca trebuie sa zici, sa zbieri, sa scoti cuvintele din tine asemeni unor pasari pline de libertatea zborului, care trebuie sa se inalte pline de putere lasandu-ti gandurile si trairile sa fie cunoscute de toata lumea, si sa spuna lumii care te inconjoara, ca existi, ca ai suflet si ca traiesti cu intensitate fiecare clipa a vietii, si iti pasa de ce se intampla, si nu esti indiferent la nimicia si in acelasi timp la maretia lumii in care traim. Dar tu trebuie sa taci, sa arati celor din jur ca nu esti cu nimic deosebit fata de ei, ca esti plat si inert ca marea masa a celor care te inconjoara, ca nu ai opinii si nici pareri personale, ca te supui unor lideri de opinie, si ca nu ai nici o parere si idee despre ce se intampla in jurul tau, aratand ca totul merge bine, conform unui plan dinainte stabilit, care nu are nimic de-a face cu tine si cu viata ta. Dar vine un moment cand simti ca te sufoci de atatea idei care se ingramadesc sa iasa, de-a valma unele peste altele, fara o noima sau o randiuala aparenta, cu un tumult si o efervescenta care te sperie, pe care nu o stiai. Si atunci ce faci? Te inchizi in propria cochilie, si … TACI! Neputand sa treci de bariera conventionalului si fara sa ai incredere in puterea cuvantului, taci in continuare, cuprins de frica unei eventuale schimbari cauzate de cuvintele tale.

Ai invatat inca de mic un proverb: Tacerea e de aur! Si te ghidezi dupa acest proverb toata viata. Dar daca stai sa te gandesti un pic, incepi sa iti pui intrebarea: Aur, aur, dar … pentru cine? Pentru tine sau pentru celalalt, pentru cel care vorbeste, facand aur din tacerea ta? Cei care vorbesc sunt putini, fiind sunt considerati deosebiti, tocmai pentru ca ideile lor sunt auzite de toata lumea. Dar de ce sunt auzite? Tocmai pentru ca este liniste in jur, liniste facuta de noi toti cei care TACEM! Si atunci de ce nu incepem toti sa vorbim? Sa zicem cate ceva, sa nu mai fie atata liniste, sa ne auda si pe noi lumea. Dar, daca o sa vorbim cu totii, cine o sa mai taca? Cine o sa mai asculte, considerand ca ideile noastre sunt deosebite? Cine o sa ne mai dea aur prin tacere? Cine o sa fie putin altfel decat ceilalti?

Cel ce o sa TACA!

O sa poti auzi afirmatii de genul: “Il vezi cum tace? inseamna ca stie el ceva” sau “Tace cu subinteles” sau “Baiat destept, ai vazut cum a tacut?”. Si in acest fel, cel ce va tace, o sa ajunga prin tacerea sa, un lider al celor din jur, dand nastere la polemici aprinse tocmai prin faptul ca nuzice nimic. Iar de aici pana la a deveni un lider al comunitatii, nu e decat un pas. Si astfel, cel care o sa taca, care nu are nimic de zis, ajunge sa conduca o comunitate. Vom avea astfel lideri care nu au nimic de zis, care o sa taca permanent, speculand la maxim ideile si vorbele zise de cei din jur. Dar asta cred ca se intampla deja! Sau nu!

Mai bine TAC!

In loc de bun gasit ….

 

Salutare,
Nici nu stiu cum sa incep, tinand cont ca este pentru prima data cand scriu ceva pe un blog. Cred ca portivit ar fi sa ma prezint mai intai. Numele meu e Sebastian, si sunt unul dintre romanii care au ales sa traiasca departe de tara. Am creat acest blog din dorinta de a-mi pune pe “hartie”  gandurile si impresiile, precum si realitatea referitoare la viata unui roman din diaspora, cu toate bucuriile si greutatile pe care le intampina, cu implinirile si frustrarile date de faptul ca esti din Romania.
Totodata as dori sa scriu despre locurile pe unde am umblat si sa impartasesc celor care citesc acest blog, putin din experienta mea personala.

Image