Category Archives: Povestiri scurte

Povestiri din ’88 – Practica agricolă

 

Capitolul I – Plecarea

 
Într-o dimineaţă de septembrie, pe la orele cinci dimineaţa, sala mare din bătrâna clădire a gării feroviare de călători, era plină la refuz. Grupuri, grupuri, de adolescenţi, invadaseră pur şi simplu acest spaţiu relativ mare şi de regulă destul de pustiu pentru acesta oră a dimineţii. Nici un tren Accelerat sau Rapid nu avea plecare sau sosire în această perioadă a zilei. Doar un tren Personal, cu destinaţia în nordul judeţului, trebuia să plece cam în trei sferturi de oră. Cei câţiva pasageri obişnuiţi ai acestuia, se uitau uimiţi la mulţimea acea de adolescenţi, unii mai gălăgioşi, alţii mai tăcuţi şi cu ochii cârpiţi de somn, care stăteau fie pe bagaje, fie în picioare, ocupând tot spaţiul liber din gară. Răzleţii pasageri, care se aflau în acel moment acolo, se întrebau ce era cu ei şi care era destinaţia acestui grup.
Undeva, în faţa unei uşi, pe care era scris cu litere de-o şchioapă Şef de Gară, un grup de adulţi, cu nişte hârtii în mână, discutau aprins cu un reprezentant al Căilor Ferate. Discuţia era destul de aprinsă şi se putea observa că acesta era destul de încolţit de interlocutori. Aceştia, gesticulau într-un mod alarmant de rapid, înconjurândul pe bietul om din toate părţile. Din când în când, frânturi din conversaţie, puteau fi auzite în imediata vecinătate.
– Nu se poate tovarăşe, nu este admisibil… spuse unul dintre adulţii care vociferau
– Îmi pare rău, dar noi, la gară, nu am primit nimic, ripostă şeful de gară.
– Cum să nu primiţi nimic, doar personal am pus la poştă înştiinţarea către Regională, spuse alt adult, înalt şi uscăţiv.
– Se poate, dar… nu ne-au anunţat.
– Nu se poate, trebuie să fie o greşeală la mijloc, intervenii şi al treilea în discuţie
– Eu vă cred, dar… Regionala nu a trimis nimic.
– Las’ c-o să vină tovarăşu’ secretar Buruiană şi o să clarifice totul, spuse împăciuitor cel mai în vârstă dintre revoltaţi.
– Nu este posibil aşa ceva, în anul 1988 să nu existe comunicare. Şi pe timpul războiului comunicau oamenii mai bine, chiar şi Ştefan cel Mare, când avea ceva de zis, punea foc în vârful dealurilor şi tot comunica mai rapid ca voi, interveni din nou, cel care trimisese înştiinţarea la Regională.
– Vă rog să fiţi respectuos. Eu nu am nici o vină. Tovarăşul Manolache de la Regională, trebuia să îmi comunice că veţi veni cu un grup aşa de mare de elevi. Înţelegeţi că nu pot să bag în trei vagoane peste cinci sute de elevi. Nu e loc. Şi başca, vreţi să mergeţi şi fără bilet, pe baza unei înţelegeri cu Regionala de care eu nu ştiu nimic.
– Tovarăşe…, domnule…, prietene…, cum vrei să-ţi zic ca să înţelegi? Am în gară la dumneata peste cinci sute de elevi, treziţi cu noaptea-n cap, care trebuie să ajungă astăzi la fermă, la Umbrăreşti, ca să înceapă practica agricolă. Înţelegi că trebuie să mă prezint acolo azi? Altfel, ăia de la Judeţ or să-mi pună pielea pe băţ!

Deodată, în biroul din spatele Şefului de gară, un telefon începu să sune. Angajatul CFR, se întoarse pe călcâie şi dispăru atât de repede înăuntru, încât până şi un neavenit, ar fi putut să-şi dea seama, cât de mult se bucură pentru această portiţă de scăpare, din menghina conversaţiei pe care tocmai o avea.

Într-un alt colţ al gării, un bărbat cu o servietă în mână şi un trenci destul de ponosit, intră în vorbă cu un grup 4-5 adolescenţi care stăteau pe jos, sprijiniţi de nişte rucsaci.
– Unde aţi plecat aşa de dimineaţă?
Tinerii, îl măsurară din cap până în picioare, necatadicsind să-i răspundă. Omul continuă:
– Eu mă duc la Tecuci. În inspecţie. La fabrica de conserve. Voi?

Tinerii se uitară din nou la inopinatul interlocutor, iar unul din ei, îi răspunse aşa, într-o doară.
– În practică.
– Da? Unde?
– Nu ştiu. Undeva cu trenul.
Ceilalţi chicotiră la auzul răspunsului pe care colegul lor l-a gândit.
– Dar, de la ce liceu sunteţi?
– Le.. me… ca… zise un altul, tărăgănat şi plictisit.
– Ăăă… Adică? întrebă omul nedumerit.
– Adică Kogălniceanu…, Mihail Kogălniceanu.
– Ăăă… înţeleg. Ăla din Ţiglina?
– Îhî…
– Parcă era matematică–fizică, nu?
– Acum e industrial… numărul 11.
– Când l-or fi schimbat? întrebă ca pentru el inspectorul.
– Nu ştim, că noi suntem a IX-a, răspunseră aproape în cor elevii.
– Boboci, nu?
– Îhî…
– Dar nu sunteţi cam mulţi pentru clasa IX-a?
– Păi sunt şi cei de-a X-a şi cei de-a XI-a. Cei de-a XII-a nu merg, că au BAC-ul anu’ ăsta, replică un altul, evident plictisit de întrebările bărbatului.
– Şi chiar nu ştiţi unde vă duce?
– Am auzit că la struguri. O să stăm două săptămâni.
– Daaa…, frumos…, aşa o să vedeţi şi voi cum e munca câmpului. Dacă vă duce la struguri, înseamnă că mergeţi la Iveşti sau Nicoreşti. Nu are unde să vă ducă în altă parte, declară omul atotştiutor.
– Cred că ne-a zis directoru’, dar am uitat, spuse unul din tineri.
– Florine, unde mergem noi în practică? strigă altul spre un alt grup de elevi, aflat în apropiere.
– La Umbrăreşti, se auzi un glas din mulţime.
– La Umbrăreşti, repetară în cor tinerii.
– Ăăă… la asta nu m-am gândit, zise omul ruşinat parcă

Între timp, în faţa biroului şefului gării, adulţii îl aşteptau pe reprezentantul CFR, să-şi termine conversaţia telefonică. Erau într-o dilemă foarte mare şi nu ştiau cum să o rezolve. Aveau peste cinci sute de elevi de liceu, pe care trebuiau să-i îmbarce în trenul Personal care mergea spre Umbrăreşti. Problema era că nu aveau loc în vagoane şi nici nu puteau plăti biletele. Regionala CFR, le promisese că vor suplimenta numărul de vagoane al acestui tren şi că vor călători gratis până la Umbrăreşti. Doar era o acţiune patriotică. Dar ceva se întâmplase, iar gara nu fusese înştiinţată. Iar tovarăşul Buruiană, secretarul de partid al liceului, întârzia. De ar veni odată, ca să ia de pe umerii lor această responsabilitate. Ei erau doar nişte maiştri şcolari, care nu aveau nevoie de complicaţii. Nu erau nici măcar profesori. Ei ştiau lăcătuşerie, strungărie nu să rezolve probleme din astea, în care erau implicate hârtii şi adrese între instituţii. Deodată, uşa biroului se deschise. În prag apăru întâi un zâmbet larg, cel mai mare zâmbet pe care oamenii aceştia în văzuseră vreodată. Apoi apăru şi chipul reprezentantului CFR.
– Gata, s-a rezolvat!
– Cum aşa? întrebară în cor maistrii.
– M-au sunat de la triaj. Trenul are ataşate vagoanele suplimentare.
– Păi şi mata de ce nu ştiai? De ne-ai făcut să fierbem la foc mărunt?
– Pentru că cei de la Regională, au înştiinţat numai triajul. Iar cei de la triaj, au sunat doar acum.
– Şi cu biletele? Cum rămâne?
La auzul acestei întrebări, ochii omului în uniforma statului, se măriră instantaneu, gura i se căscă să zică ceva, dar nu ieşi de acolo nici un sunet. Cu o mână îşi dădu cascheta pe ceafă, iar cu degetele aceleiaşi mâini se scărpină în cap. Oftă din tot sufletul, de ar fi putut stoarce lacrimi şi de la pietre şi se întoarse în birou, fără să zică un cuvânt. Maiştrii, rămaseră cu vorbele-n gură, neştiind ce să mai înţeleagă. În liniştea creată, se auzi un zgomot de cheie în broască. Omul de la CFR, se închise în birou, pe dinăuntru. Prin uşa închisă, se putea auzi zgomotul înfundat al unor trântituri şi bufnituri, însoţite de nişte înjurături, referitoare la sfinţi, partid, mame şi alte chestii mult mai intime.

La un moment dat, în mijlocul acestor momente tragicomice, în faţa biroului pe care era scris Şef de Gară, apăru de nicăieri, o femeie bondoacă, cu aer de gospodină, care, dacă nu purta uniforma lucrătorilor CFR, putea fi confundată foarte uşor cu navetistele că veneau zilnic din satele dimprejur, ca să vândă zarzavaturi în piaţă. Aceasta, aruncă o privire acuzatoare către maistrii liceului şi apoi, lipindu-şi urechea de uşă, ciocăni uşor. Zgomotele din interior şi tirada înjurăturilor se opri pentru o clipă. Femeia, profitând de răgaz, spuse pe o voce înceată şi evident timorată:
– Şefuu… sunteţi acolo? Alo, şefuu, mă auziţi?
– E acolo, cucoană. Nu-l auzi ce tămbălău face? zise cu o voce exasperată Nea Trifan, unul dintre maiştri.
Femeia îi aruncă o privire răutăcioasă, şi-l ignoră.
– Şefuu… sunt eu, Maricica.
– Care Maricica? se auzi de după uşă.
– Maricica, şefu. Contabila.
– Ce vrei?
– Să vă zic ceva.
– Au plecat ăia din faţa uşii?
Maricica se uită către bărbaţii care stăteau ciucure în faţa uşii, vrând parcă să se asigure că aceştia nu aud conversaţia, iar apoi spuse aproape în şoaptă:
– Nu. Sunt încă aici şi aud tot ce ziceţi.
– Zi-le să plece. Nu am nici un răspuns. Când o să ştiu ceva, o să le comunic.

Maricica se întoarse spre grupul de ascultători şi începu să le repete, cuvânt cu cuvânt, spusele şefului:
– A zis şefu’ să…
– Am auzit şi noi, că nu suntem surzi, spuse nea Teleagă.
– Fir-ar a dracului de treabă, mormăi în barbă nea Balmuş.
– Unde o fi şi Buruiană ăsta, de nu mai vine, comentă şi nea Dumitru
– Păi el e boier. Ce, se putea trezi şi el la trei ca să fie aici la patru? Nu, el vine cu cinci minute înainte să plece trenul. O să aibă o surpriză. Căci se pare că nu o să mai plecăm azi, completă şi nea Trifan
Bombănind şi bodogănind, oamenii se îndepărtară de uşă, dar totuşi se poziţionară în aşa fel, încât să nu o piardă din ochi. După ce s-a asigurat că oamenii se aflau la o distanţă suficient de mare de uşă, Maricica, ciocăni din nou şi zise:
– Şefuu, au plecat!
– Foarte bine. Uite-a dracului belea pe capul meu de dimineaţă. Şi este doar luni. Asta înseamnă că aşa o să-mi meargă toată săptămâna.
– Dar ce s-a întâmplat? întrebă curioasă femeia.
Uşa se deschise, numai atât încât acesta să se poată strecura înăuntru, după care se închise cu zgomot.
– Ce să se întâmple? Pe dracu’ s-a-ntâmplat! Ăştia de la liceu, trebuie să ajungă la Umbrăreşti, pentru practica agricolă, mămiţica lui a dracu’ cine a inventat şi practica asta. Şi au venit pe capu’ meu de dimineaţă, cinci sute de persoane, înţelegi?
– Îhî…
– Pe care eu, trebuie să le urc gratis în tren. De parcă ar fi trenu’ lu’ tata! Dar trenu’ ăsta are capacitate doar de 200 de persoane. Regionala, trebuia să suplimenteze cu vagoane, ceea ce au şi făcut, dar pe mine nu m-a înştiinţat nimeni. Că doar îs prostu’ satului, nu şefu’ gării! M-au sunat ăia de la triaj şi mi-au zis că e în regulă cu vagoanele, dar ce mă fac cu plata. Că ăştia nu au bani să plătească. Cică e un aranjament la nivel de partid între liceu şi Regională. Dar, cum spuneam, mie nu mi-a zis nimeni nimic.
Maricica, pe măsură ce omul îi depăna firul poveştii, se schimba la faţă, colorându-se în fel de fel de nuanţe, mai ceva ca un cameleon.
– Şefu’, ştiţi, la mine pe birou, este o adresă de la Regională. Nu am deschis-o pentru că era pentru dumneavoastră.
– Şi de ce nu mi-ai dat-o?
– Păi a venit sâmbătă, după ce aţi plecat. Nu ştiţi că aţi plecat mai repede, să ajungeţi la ţară, la cules…? Şi de atunci nu v-am mai văzut, că eu de abia am început programul.
– Eşti… eşti… aahhhh. Nu ştiu cum să-ţi zic că eşti. Adu-mi-o imediat.

Maricica, ieşi val vârtej din birou, îndreptându-se către biroul contabilităţii, care se afla în cealaltă parte a clădirii. Maistrii o urmăriră cu privirea, cum traversă in fugă sala mare a gării, miraţi că o persoană cu dimensiunile acestea, se putea mişca cu aşa viteză. Oricum, fuga femeii fu mult încetinită de mulţimea care aproape bloca sala, dar ţinând cont de circumstanţe, femeia ajunse într-un timp record în partea cealaltă a sălii. Intră pe o uşă, după care ieşi în cea mai mare grabă, ducând în mână, deasupra capului un plic alb. Cu o precizie aproape matematică, urmă acelaşi drum prin mulţime, până în dreptul biroului şefului de gară. Acesta, o aştepta în faţa uşii, îi smulse plicul din mână, îl rupse şi citi adresa din interior. Apoi, cu o voce triumfală, strigă către grupul de maiştri, care priveau uimiţi toată scena.
– E-n regulă tovarăşi, ‘tu-i paştele ei de treabă! S-a rezolvat! Mergeţi gratis azi. La fel şi la întoarcere, peste două săptămâni. Acum duceţi-vă la peronu’ cinşpe, că trebuie să vină trenul. Vă urcaţi în ultimele trei vagoane.

Nea Trifan, Nea Balmuş, Nea Teleagă, Nea Dumitru şi Nea Iftodi, cei cinci maiştri ai liceului industrial numărul 11, din Galaţi, auzind aceseta, au scos nişte fluiere din buzunare şi s-au afundat în mulţimea pestriţă a elevilor ce erau răspândiţi prin gară, începând să sufle cu putere în acele mici instrumente de făcut zgomot. După ce s-a convins că au captat atenţia tuturor elevilor, Nea Trifan, care era şi cel mai voinic dintre maiştri, a început să strige cât îl ţineau plămânii:
– Atenţie la mine! Vom pleca în aproximativ douăj’dă minute, de la peronu’ număru’ cinşpe! Aţi auzit? Mai repet o dată! Peronu’ cinşpe! Clasele a IX-a, să îi urmeze pe tovarăşii Teleagă şi Balmuş, Clasele a X-a, să îi urmeze pe tovarăşii Iftode şi Dumitru, iar cei de-a XI-a să mă urmeze pe mine. Vagoanele noastre sunt în cele de la coada trenului.

Şi uite aşa, încet, încet, acesta mulţime de elevi, a început să elibereze sala mare a gării feroviare de călători, îndreptându-se către peronul cinsprezece, unde îi aştepta deja trenul Personal, Galaţi – Tecuci, care urma să îi transporte către fermele special amenajate să îi primească, pentru a efectua stagiul de două săptămâni de practică agricolă. Sala, rămase pustie, veche şi parcă puţin tristă, după acei tineri care preţ de o oră o însufleţiseră. Câteva resturi de hârtie de ambalaj, se adunaseră prin colţuri, mişcându-se la cea mai mică adiere.
Capitolul II –Prima seară la fermă
Trenul se puse în mişcare. Erau vagoane din acelea suprapuse. Toţi îşi găsiseră un loc, în funcţie de prietenii şi afinităţi. Până la destinaţie, trenul făcea cam o oră şi jumătate.
Pentru bobocii claselor a IX-a, era o experienţă nouă. Erau curioşi să ştie ce va urma. Pentru majoritatea dintre ei, era prima întâlnire cu munca câmpului, iar pentru alţii, era prima plecare de acasă singuri, fără părinţi. Pentru cei din clasele mai mari, era o corvoadă prin care mai trecuseră. Mulţi nu erau bucuroşi cu acesta deplasare. Cei mai norocoşi, ai căror părinţi aveau ceva pile, reuşiseră să facă rost de scutiri medicale, nefiind nevoiţi să participe la această acţiune.

Va urma …

Advertisements

Iarna şi bunica – (text revizuit)

 

Acesta este un text mai vechi, pe care l-am refăcut puţin.

Sper să vă placă şi să-mi împărtăşiţi părerile voastre.

Afară se pusese de vreo câteva ceasuri bune pe o ninsoare abundentă. Noroc că nu bătea vântul, iar fulgii mari de nea se aşezau liniştit peste tot, făcând să crească stratul de zăpadă, la fel cum creşteau cozonacii bunicii puşi în tăvi. Era în jur de ora şase, dar deja era întuneric afară. În conul luminilor de pe stâlpi, se vedea cum cerul cernea fulgii de zăpadă, mari şi pufoşi. Nu era nimeni pe stradă. În depărtare, se auzeau chiote de copii, cuprinşi de frenezia zăpezii. Blocurile cu patru etaje, aliniate pe ambele părţi ale străzii, se uitau prin ochii ferestrelor luminate, la spectacolul oferit de anotimpul alb, încercând parcă să ghicească culoarea maşinilor, acoperite acum de nămeţi. Într-un bloc de pe marginea străzii acestea, la un etaj oarecare, şedeau două mogâldeţe, unul mai răsărit niţel, care încercau să se uite afară prin geamul aburit. Stăteau cu mâinile căluş la ochi, că să poată acoperi astfel lumină camerei şi să poată distinge ceva afară. Nasurile aproape că atingeau sticla rece, iar de la respiraţia lor, aceasta se tot aburea încontinuu, iar ei nu pridideau să o şteargă. Ar fi vrut să iasă şi ei afară, la săniuş, dar părinţii nu veniseră încă de la servici iar afară se făcuse noapte.

– Plecaţi de la geam şi veniţi de staţi, aici pe pat. E frig acolo şi v-am mai spus că dacă vă tot uitaţi, Gerilă nu o să vă mai facă flori de gheaţă pe fereastră. Iar fără ele… Moş Crăciun nu o să vă mai găsească.

Fără tragere de inimă, dar hotărâţi să nu cumva să facă o greşeală şi Moşul să nu mai vină, copii o zbughiră de lângă geam direct în vârful patului. Erau în bucătărie, iar patul era de fapt un colţar tapiţat. Aveau loc să stea doar pe jumătate, pentru că pe cealaltă jumătate, bunica, pusese muşamaua, strânsă de pe masă şi un lighean mare de bucătărie. Era cald, pentru că ea, bunica, se apucase să facă o plăcintă cu dovleac. Cuptorul aragazului duduia, având deja înăuntru o tavă cu plăcintă. Mirosea plăcut a vanilie şi scorţişoară, pe care bunica le pusese din belşug în plăcintă. Acum ea era ocupată să mai întindă o foaie de aluat, pregătind şi a două tavă. Copii începură să se foiască, neavând astâmpăr. Bunica se uită la ei şi un zâmbet încreţi bătrâna faţă. Apoi, nu se ştie ce gând venit de departe, trecu ca o umbră pe faţa bătrânei şi o făcu ca să se întristeze, zâmbetul să rămână îngheţat în colţul gurii iar o mică lacrimă să se ivească în ochii aceia calzi şi blânzi. Copii, în joacă lor, nu observară aceste schimbări pe faţa bunicii. Femeia, scoase un oftat şi deodată începu să le zică o poveste. Nu era o poveste cu Feţi Frumoşi şi Ilene Cosânzene, nici cu zmei sau cu balauri. Era o poveste despre o întâmplare de când era ea mică, o copiliţă neştiutoare la casa părinţilor săi. Copii se opriră, fermecaţi de glasul bunicii. Mai auziseră povestea aceasta, dar de fiecare dată când le-o spunea bunica, li se părea că este o povestire nouă. Le plăcea să audă întâmplări dintr-o lume pe care ei nu o cunoscuseră niciodată. Lumea satului, cu datini şi obiceiuri demult uitate, la care ei nu participaseră niciodată. Bunica termină povestea. Odată cu ea, termină de pus şi a doua tavă cu plăcinte la cuptor.
– Mai zi-ne una – se rugă băiatul.
– Nu mai ştiu ce să vă zic, că le ştiţi pe toate – spuse bunica.
– Păi p-aia când ai căzut din căruţă, sau… p-aialaltă, când ai omorât toţi viermii de mătase ai lu’ mamaia lu’ matale – zise băiatul.
Bunica începu să râdă.
– Păi dacă le ştiţi pe toate, de ce să le mai zic?
– Pentru că ne plac.
– Te rugăm! – intră în conversaţie şi fata.
– Lăsaţi-mă să scot plăcinta asta din tavă, iar după aia mai vedem.
– Mai bine ne-o zici p-aia când aţi plecat la colindat.
Bătrâna se duse să se ocupe de plăcintă, pe care, după ce o scoase din tavă, o puse pe un fund de lemn să îşi tragă sufletul.
– Vrem şi noi plăcintă – spuseră copii într-un glas.
– Nu pot să vă dau acum, nu pot să o tai că e fierbinte şi dacă bag cuţitul în ea, se încruzeşte.
– Adică cum?
– Adică aşa. Se face de zici că nu e coaptă.
– Dar de ce?
– De la fierul cuţitului. Mămica mea, Dumnezeu s-o odihnească acolo unde este, o tăia cu o aţă.
– Aaaaa… – ziseră copii în cor. Şi… matale de ce nu o tai cu aţa?
– Că nu am aţă.
– Păi are mama, în cutia aia din dulap.
– Aia nu e bună.
– De ce?
– Că e subţire şi se rupe.
– Aia roşie e mai groasă – zise cel mare. Am auzit-o eu pe mama când zicea aşa.
– Ce zicea? – întrebă bunica, ridicând dintr-o sprânceană
– Zicea că… ceva e cusut cu aţă albă, pentru că se cunoaşte prea tare. Şi apoi a zis că… e aşa de groasă aţa asta, că de fapt e roşie nu albă.
– Cum adică?
– Păi zicea că de aia nu se rupe, că e roşie. Cred că roşu e mai tare.
– De ce e mai tare rosu’, bunico? – întrebă mezina
– Ştiţi ceva? Nu vreţi să vă zic povestea aia despre colind şi Isus?
– Ba da – strigară copii.
Bunica răsuflă uşurată că scăpă de întrebările copiilor şi începu povestea. Copii tăcură ascultând cu sufletul la gură şirul poveştii. Deodată, băiatul, o întrebă:
– Bunico, de ce la şcoală şi la tati la servici vine Moş Gerilă iar acasă vine Moş Crăciun?
Bătrâna se opri din povestit, îl fixă cu o privire stranie pe micuţ, neştiind cum să-i explice ca să înţeleagă.
– Şi la mine la grădiniţă, tot Moş Gerilă vine – spuse şi fata. Şi la mami tot el vine. De ce bunico?
– Iar la şcoală, ne învaţă că Moş Crăciun e rău şi Moş Gerilă e bun. Poate să fie rău Moş Crăciun?
– Nu copii, nu e rău. Nici un Moş nu e rău. Numai că Moş Crăciun e bătrân, nu mai poate singur şi şi-a luat ajutor pe Moş Gerilă. Ei sunt foarte buni prieteni – zise bătrâna. Înţelegeţi acum?
– Îhî… Ca şi Moş Nicolae?
– Ce-i cu el?
– Păi şi el vine. Şi… e tot Moş.
Bunica zâmbi şi deschise gura să răspundă. Nu mai apucă, pentru că o nouă întrebare zbură în aer.
– Bunico, dar Moş Ene, e bun? – întrebă fata
– E bun – zâmbi bunica derutată
– Dar de ce nu aduce cadouri?
– Pentru că e altfel de Moş. El vine pe la gene, să adoarmă copii cuminţi – spuse bătrâna răbdătoare
– Dar ce, copii obraznici nu dorm? – zise băiatul
– Dorm şi ei, că-i cuminţeşte Moş Ene.
– Aaa… Şi de aia vine Moşul la toţi copiii?
– Da.
Bătrâna răbdătoare, făcea faţă tot mai greu la tirul întrebărilor puse de copii. Deodata, după o scurtă pauză, fetiţa întrebă:
– Moş Crăciun o să moară?
– Nu poate să moară – zise băiatul
– Păi de ce vine şi Moş Gerilă? – întrebă fetiţa.
– Pentru că Moş Crăciun se odihneşte – replică băiatul
– Păi şi bunicul s-a odihnit şi acum nu mai este.
În ochii mari şi negri ai copilei, apărură două bobiţe mici de lacrimi, ce abia se mai ţineau de gene, să nu se rostogolească pe obrajii albi.
– Eu sunt foarte sigură, că Moş Crăciun după ce-o să s-odihnească, o să-l lase pe Moş Gerilă să se ocupe doar de florile de gheaţă de pe geam – zise bătrâna, încercând să oprească lacrimile din ochii fetiţei.
Deodată, fără nici un avertisment, copii săriră ca şi arşi de pe locurile lor şi se repeziră pe hol spre uşa de la intrare. Acolo, de abia intraseră în casă, mama şi tata, plini de zăpadă şi cu ceva sacoşe în mâini. Copii scoaseră un chiot de bucurie şi se repeziră spre părinţi. Cei doi adulţi zâmbiră şi îşi deschiseră braţele să-i îmbrăţişeze pe micuţi. Aceştia nu mai pridideau să le spună părinţilor cum ninge afară şi că ar vrea să iasă şi ei la săniuş; cum bunica făcuse plăcintă şi nu vroia să o taie cu aţa; câţi Moşi există şi că toţi sunt foarte buni. Ce mai încoace încolo, le făcură părinţilor o radiografie completă a zilei care era pe cale să se încheie. Părinţii zâmbeau şi îşi încurajau copii la destăinuiri. Deodată, se auzi un ciocănit uşor în uşa de la intrare.
– Cine o fi? – întrebă tatăl.
– Nu ştiu. – spuse mama, cu un zâmbet complice pe faţă.
– Aşteptaţi pe cineva copii?
– Nu – răspunseră aceştia.
– Poate bunica?
– Nu aştept pe nimeni – spuse aceasta. Poate doar pe Moş Crăciun – mai zise bătrâna şi se întoarse spre bucătărie ca să se uite la plăcinte.
– Să ne uităm – zise băiatul.
– Să ne uităm – decretă şi fata.
Atunci tatăl deschise uşa, iar copii rămaseră muţi de uimire. În faţa uşii era pus un brad de Crăciun, stufos şi încă cu ceva urme de zăpadă pe el.
– A venit! A venit! – ţipară copii şi începură se sară în sus de bucurie.
– Cine a venit? – întrebă bunica din bucătărie.
– Moşul cu bradul! – strigară cei mici, ţopăind într-un picior.
Bunica vru să întrebe care Moş venise, dar nu mai conta. Bucuria copiilor era mai presus de toate.

O poveste despre cavaleri si domniţe (schiţă neterminată)

 

 

Am scris această povestioară, aşa într-o doară. Nu e nici terminată şi nici foarte bine conturată. M-am hotărât să o postez, pentru a vă cere părerea despre subiect, dacă are logică şi dacă se merită să-l dezvolt. Ştiu că e puţin cam lungă pentru un blog, dar dacă aveţi răbdare să citiţi până la capăt, nu ezitaţi să-mi împărtăşiţi părerile voastre. Vă mulţumesc anticipat.

Cap 1

Era o noapte călduţă de vară. Aerul cald, mirosul de iarbă şi cântatul greierilor, îl făceau să se gândească la copilărie. Amintiri de mult uitate îl năpădiră cu forţa. Un zâmbet înflori pe faţa arsă de soare a bărbatului şi o umbră de melancolie se aşternu peste chipul său. Pentru o clipă, expresia feţei sale, ca cioplită în piatră, căpătă o expresie de bunătate, pe care nu mulţi se puteau lăuda că o văzuseră vreodată. Cu un gest făcut cu mâna, acesta parcă vru să alunge amintirile, aşa cum alungi nişte insecte care te supără. Nu îi plăcea când astfel de stări sufleteşti îl cuprindeau. Îl făceau să se simtă slab şi vulnerabil. Iar el ştia că toate acestea îl puteau ucide. În ceea ce făcea, trebuia să rămână tot timpul în alertă. Nu se putea lăsa cuprins de sentimente. Atunci când apăreau, nu se mai putea concentra la ceea ce avea de făcut, iar astfel putea să sfârşească rău.
Nu îi plăcea în mod deosebit ceea ce făcea, dar simţul datoriei, al onoarei şi nu în ultimul rând al prieteniei, îl făceau să continue. Nu putea să trădeze încrederea stăpânului şi în acelaşi timp al prietenului său. Erau prieteni din copilărie. El şi Alexandru crescuseră împreună, învăţaseră scrisul şi cititul de la aceiaşi profesori. Meşteşugul armelor, călăritul, ştiinţa vânătorii, le prinseseră umăr la umăr, nedespărţiţi. El, era fiul grăjdarului, iar Alexandru, fiul Logofătului Grigore, care era mai marele cetăţii. Faptul că se înţelegeau aşa de bine, mirase la început pe toată lumea, dar cu timpul toţi se obişnuiseră cu ei aşa. Erau nedespărţiţi. Dar anii trecuseră, iar Alexandru, după moartea tatălui sau, îi preluase titlul si atribţiunile, devenind logofăt si stăpân al cetăţii. Iar el, prin prizma prieteniei şi devotamentului său, omul cel mai de încredere al logofătului. Această poziţie, era invidiată de mulţi, creând multă invidie şi duşmănie. Dar el nu se lăsa copleşit, făcând tot ce era necesar să facă, ca să protejeze casa şi blazonul familiei din care făcea parte. Chiar acum se întorcea dintr-o misiune, pe care Alexandru i-o încredinţase în mare taină. Fusese la Viena, să pună bazele unui acord cu Ducele, prin care să se asigure în caz de nevoie de sprijinul acestuia. Totodată, trebuia să spioneze şi acţiunile unui pretendent la poziţia de Logofăt al Moldovei, care uzurpa poziţia lui Alexandru. Lucrurile nu merseseră tocmai bine, şi fusese nevoit să-l ucidă pe nepotul pretendentului, care descoperise activităţile sale clandestine. Totuşi aducea şi veşti bune. Obţinuse sprijinul Ducelui, pentru Alexandru.
Era cuprins de o stare de nerăbdare şi fericire. Încă o misiune se încheiase cu bine, iar el spera să poată sta ceva mai mult pe acasă. În faţa ochilor, îi apăru imaginea soţiei sale Ioana, care îl ţinea în braţe pe Petru, feciorul său în vârstă de numai câteva luni.
Aşa gândea Tudor, în timp ce se pregătea să facă un popas la marginea unui câmp, mărginit de un pâlc de copaci. Nu mai avea mult de călătorit până să ajungă la cetate, doar câteva ceasuri de călărit, dar calul său avea nevoie de odihnă. Aşa că se hotărâ să înnopteze acolo. Deshămă calul şi îl priponi de un copac. Lângă, îşi încropi un culcuş din iarba si frunze, punând şaua drept pernă. Îşi mai verifică odată armele, se asigură că sub haină se află în siguranţă scrisoarea de la Duce pentru Alexandru, puse capul pe şa şi încercă să adoarmă câteva ceasuri.

Cap 2

Într-o încăpere mare şi rece, în mijlocul căreia trona un pat mare cu baldachin, se afla o tânără domniţă. În jurul patului erau câteva femei mai bătrâne, care se agitau şi se foiau. Totuşi, dacă priveai mai atent, acestea executau toate mişcările într-un mod calculat şi sigur, dat de experienţă. Ştiau exact ce trebuiau să facă. Siguranţa de care dădeau dovadă, o facea pe tânără femeie din pat, să capete curaj, iar epopeea data de prima naştere, să nu i se mai pară atât de înspăimântătoare.
În aripa cetăţii unde se află această încăpere, era surprinzător de pustiu, gărzile lipsind aproape cu desăvârşire. Ţipetele femeii, date de durerile facerii, se izbeau de  pereţii de piatră rece a cetăţii, rostogolinduse pe coridoarele pustii. Erau estompate doar de un uşor zumzet arme şi nechezat de cai. Zgomotele bătăliei se auzeau înfundat, ca din depărtare, creând senzaţia că pericolul nu este iminent.
Deodată ţipetele femeii încetară, iar plânsul unui bebeluş se putu auzi dinspre încăpere.
– Să vă trăiască, Domniţă – spuse una dintre bătrâne.
– Să fie într-un ceas bun, Domniţă Eliza – zise şi o tânără, ce stătuse până atunci într-un ungher mai întunecat al camerei.
– Ce este? – întrebă tânăra mămică
– Băiat, Domniţă – zise altă bătrână, punând în braţele tinerei mame, pruncul abia născut.
– Mihnea. Mihnea va fi numele său – spuse domniţa. Apoi, cu o privire caldă, cuprinse chipul pruncului său şi simţi că o bucurie mai mare nu poate exista pe lume.
– Ioana – se adresă aceasta către cealaltă femeie tânără din cameră –  unde este măria-sa Alexandru? De ce nu este aici, ca să-şi vadă pruncul abia născut?
O umbră de îngrijorare apăru pe chipul domniţei Eliza. Cum de iubitul ei soţ, Alexandru, nu se află cu ea în aceste momente? Oare unde se află şi ce se întâmplă? Deodată, zgomotul de arme ajunse şi în camera unde se aflau.
– Ioana, ce se întâmplă?
– Ne-au atacat tătarii, domniţă. Iar măria-sa se este acolo, pe metereze apărând cetatea.
– Trimite vorbă să fie înştiinţat că are un fecior, pe nume Mihnea.

Cap 3

Alexandru deţinea cea mai mare dregătorie din ţară. Era Marele Logofăt al Ţării Moldovei, fiind al doilea om în ţară după Vodă. Moştenise această dregătorie de la răposatul său tată. Nu şi-o dorise, dar moştenirea era moştenire. Îşi luase treaba în serios încercând să slujească cât de bine putea pe Vodă şi Moldova. Firea lui dreaptă şi loială, îi făcuse pe mulţi să îl duşmănească, dorind decăderea sa şi chiar moartea. Duşmani puternici, atât din ţară cât şi din regatele vecine Moldovei, doreau să-l înlăture de lângă Vodă, să-l vadă în dizgraţie. Alexandru era destul de inteligent să înţeleagă, că dacă nu îşi creea nişte alianţe puternice, nu va putea rezista multă vreme în faţa duşmanilor săi. Invidia şi ambiţiile personale, erau de multe ori mult mai puternice decât dragostea de ţară şi de dreptate.
Alexandru era un bărbat înalt, tânăr, cu pieptul larg şi umeri laţi. Părul său negru în contrast cu faţa albă îi confereau un aer de nobleţe, iar ochii săi migdalaţi, de culoarea murelor, lăsau să se înţeleagă că este un bărbat inteligent. Tot aspectul său exterior, inspirau forţă şi inteligenţă. Puţini erau aceia care ar fi îndrăznit să-l provoace la luptă.
Se afla pe zidurile cetăţii sale, încercând să respingă un atac al tătarilor, ce venise pe neaşteptate. Nici trupe nu avea de ajuns, pentru că doar cu o zi înainte trimisese o parte din oştenii sai, sa se alăture oştii domneşti. Dacă ar fi avut toţi oştenii, nu s-ar fi temut de acest atac al tătarilor, dar aşa… Trebuia să spere că aceştia nu vor putea străpunge zidurile cetăţii.
Era îngrijorat şi pentru că toate acestea se întâmplau tocmai în această noapte, când pe soţia sa iubită, o apucaseră durerile facerii. Iar el nu putea să-i fie alături, să fie lângă ea tocmai în clipa când întâiul lor copil era pe cale să vină pe lume. O emoţie îl cuprinse la gândul că era pe cale să devină tată. Şi-ar fi dorit să aibă un fecior, care să-i fie urmaş, dar dacă se gândea mai bine, nici o fată nu era de lepădat. Fie ce-o fi, numai sănătos să fie, iar draga lui Eliza să nu păţească nimic în timpul naşterii.
Un nechezat puternic de cal, îl făcu să tresară. Reveni buimăcit la realitatea luptei. Tătarii atacau în valuri. Erau mai mulţi decât de obicei. Deodată, pe cerul nopţii se iviră nişte bulgări de foc, care izbiră cu putere în zidurile cetăţii. Catapulte! Alexandru rămase uimit, ştiind că tătarii nu foloseau astfel de arme de asediu. Mintea sa agera încerca să găsească un răspuns la această dilemă. Alte două mingi de foc apărură pe cerul nopţii. De data aceasta loviră mai sus, aproape de metereze. Ştia din experienţă că aceştia îşi reglau astfel tirul, iar următoarele proiectile vor trece de zidul cetăţii. Îşi dădu seama, că nu numai tătarii atacau. Mai era şi altcineva cu ei. Dar cine? Oare turcii se aliaseră cu tătarii şi îl atacau? Atunci de ce nu se vedeau pe câmpul de bătălie? Sau unii dintre numeroşii săi duşmani, se aflau în spatele atacului? Şi acest atac care venise la numai o zi după ce trimise trupele din cetate. Cineva îi întinsese o cursă. Dar cine? Această întrebare îi revenea în minte, insistent şi încerca să îi afle răspunsul, dar simţea că ceva lipseşte. Putea să fie oricine, turci, poloni, unguri, sau boierii care îi erau potrivnici. Nu mai avu timp să se gândească la această dilemă, pentru că un ostaş, pe care îl recunoscu ca fiind unul din garda Elizei, îşi făcu apariţia lângă el. Alexandru simţi că inima i se face cât un purice. Oare ce veşti îi aduce acel om?
– Să trăieşti măria-ta – spuse oşteanul, îngenunchind în faţa lui Alexandru.
– Spune ce s-a întâmplat? Cum e doamna? A născut? – întrebă logofătul.
– Măria-sa, Domniţa Eliza este bine. A născut şi aveţi un fecior, pe nume Mihnea. Să vă trăiască şi să fie într-un ceas bun, Măria-ta.
Zgomotul bătăliei se estompă deodată în mintea lui Alexandru. Bucuria veştilor primite, îl făcură să uite de momentul critic în care se aflau. Vroia să plece ca să-şi ţină în braţe pruncul abia născut. În marea lui bucurie, nu observă mingea de foc care străbătu cerul şi căzu la câţiva paşi de el. Suflul exploziei, datorate impactului cu solul al mingii de foc, îl aruncară la pământ. Simţi o durere puternică în piept iar faţa îi ardea. Cu coada ochiului văzu cum altă minge de foc lovi poarta cetăţii, incendiind-o. O imagine venită de nicăieri, cu Eliza ţinându-l în braţe pe Mihnea, îi apăru ca o fantasmă în minte. Apoi se făcu întuneric şi linişte.

Cap 4

Căpitanul gărzilor, veni în grabă şi pătrunse fără să mai ciocăne la uşă, în camera unde stăteau Eliza şi Ioana, împreună cu copii lor, Mihnea şi Petru.
– Repede, să fugim! Cetatea a căzut, iar tătarii au intrat în curte. Nu mai durează mult şi vor ajunge aici
– Unde e măria-sa Alexandru? întrebă domniţa Eliza.
Ostaşul, făcu o pauză, neştiind cum să zică. Eliza înţelesese, iar lacrimi mari apărură pe obrajii ei tineri şi osteniţi, după durerile naşterii.
– Spune, e mort sau prizonier?
– L-am văzut căzând fără suflare, spuse căpitanul. Vă rog domniţă, nu e timp acum. Trebuie să ajungem la pasajul secret, care ne scoate din cetate. Luaţi copii, ceva de-ale gurii şi numai ce puteţi căra. Să ne grăbim!
Femeile îşi luară copii în braţe, se îmbrăcara cu nişte mantii groase şi lungi, care le acopereau aproape un totalitate, ferindu-le de ploaie şi de vânt. Îşi puseseră la brâu câte un pumnal, şi porniră după căpitanul gărzilor. Cele două bătrâne care asistaseră la naştere, puseră într-o desagă ceva de-ale gurii pornind după Eliza şi Ioana. Zgomot de arme, ţipete, gemete şi nechezat de cal se auzea de peste tot în cetate. Căpitanul, porni pe un coridor întunecat, îndreptându-se spre aripa nordică a cetăţii. Se vedea că ştie drumul, mergând cu pas sigur şi în linişte. Căpitanul mergea în faţă, având într-o mâna sabia scoasă din teacă iar în cealaltă o torţă aprinsă. În urma sa, veneau Eliza şi Ioana, amândouă ţinânduşi în braţe copii, pe Mihnea şi Petru. Acestea, erau urmate la mică distanţă, de cele două bătrâne, care cărau desaga cu merinde. După un colţ, se văzu o lumină de torţă, care nu era a lor. Se opriră, aşteptând cu sufletul la gură să vadă cine e. Din nefericire, dădură nas în nas cu un grup de tătari, în căutare de pradă prin cetate. Aceştia erau raşi în cap, având lăsat doar în creştet, un smoc de păr lung. Cu ochii lor mici şi oblici, feţe turtite şi palide, tătarii aveau o înfăţişare crudă şi feroce. Femeile ştiau că dacă cădeau în mâinile acestora, vor avea o soartă înfiorătoare iar copii lor vor fi ucişi pe loc.
Tătarii se opriră o clipă, măsurară din ochi prada şi rânjiră cu nişte guri ştirbe. Căpitanul, oricât de brav ar fi fost, nu putea face faţă unui grup de şase tătari. Însă era hotărât să-şi apere stăpâna chiar şi cu preţul vieţii. Aşa că se aşeză ca o pavăză între atacatori şi femei. Cu un ţipăt gutural, care le dădu fiori reci pe şira spinării, tătarii atacară. Ferocitatea lor era ieşită din comun. Semănau cu nişte animale de pradă, care au pornit în haită la vanătoare. Oşteanul, reuşi să doboare pe unul din ei, dar restul de cinci îl dovediră. După ce au terminat cu el, tătarii se întoarseră către tinerele femei, care îşi scoaseră pumnalele să se apere. Din întunericul coridorului, cele două bătrâne, s-au repezit către tătari. Una ţinea în mâini o toporişcă iar cealaltă o sabie scurtă. Dumnezeu ştie unde le ţinuseră. Au atăcat cu un ţipat muribund. Însă curajul lor nu avu sorti de izbândă in faţa tătarilor. Nu reuşiră decât să rănească uşor pe unul dintre agresori şi să-i întârzie puţin. Căzură secerate de săbiile încovoiate ale păgânilor. Aceştia, siguri de pradă lor, înaintau rânjind ca nişte animale înfometate, către femeile lipsite de apărare. Se părea că reuşiseră să pună mana pe o pradă uşoară.
Deodată, de undeva din întuneric, lama dreaptă a unei săbii lovi ca un fulger. Unul dintre tătari căzu secerat iar al doilea scăpă sabia din mână. Ceilalţi trei rămaşi, fură luaţi prin surprindere, neştiind ce se întâmplă. Până să se dezmeticească, încă unul din ei căzu într-o baltă de sânge. În decurs de câteva zeci de secunde, numarul atacatorilor se împuţinase la doi. Aceştia, se întoarseră către noul lor adversar, măsurându-l din cap până în picioare. În faţa lor stătea un bărbat destul de înalt, bine legat îmbrăcat în haine de piele, rezistente la intemperiile naturii şi acoperit de o pelerină neagră şi lungă. Chipul său nu trăda nici o emoţie, iar ochii săi căprui arătau o duritate ieşită din comun. În mâna dreaptă ţinea o sabie lungă iar în stânga un pumnal, nici lung nici scurt, ce putea fi folosit atât pentru a se apăra cât şi pentru a ataca.
– Tudore, tu eşti? – zise Ioana. Slavă Domnului că eşti aici.
Bărbatul aruncă o privire rapidă către cele două femei şi cu o mişcare de felină, se aşeză între acestea şi atacatori. Apoi atacă. Era ca un leu care îşi apară teritoriul. Iute şi puternic, stăpânind la perfecţie arta mânuirii săbiilor, Tudor, reteză capul unui tătar, iar pe al doilea îl străpunse cu pumnalul, din stomac până în inimă. Nici nu avură timp de reacţie.
– Sunteţi rănite? – le întrebă Tudor pe femei. Haideţi repede către pasajul secret. Era liberă calea când am venit pe acolo.
Femeile îl urmară tăcute, fără să mai arunce o privire în urmă, spre locul luptei care tocmai se încheiase.

Undeva, într-un pâlc de pădure, printr-o uşă grea de stejar, ce închidea un tunel, au ieşit trei siluiete, învelite în pelerine negre şi lungi până la pământ. Două dintre acestea ţineau în braţe două mogâldeţe de copii. Legat de un copac, era un cal, care îi aştepta. În depărtare, cerul era roşu, de foc. Se putea vedea bătrâna cetate, incendiată de atacatori. Au urcat pe cal copiii, împreună cu o persoană. Cu hăţurile calului în mână, celelalte două au pornit pe jos, la pas. Trebuiau să se îndepărteze cât mai rapid de cetate şi să ajungă la un loc sigur.  Nu vorbeau. În mintea fiecăruia încolţeau întrebări ce deocamdată nu aveau răspuns.

George, U.T.C.- ul şi fotbalul

George avea palmele transpirate şi gâtul uscat. Pe măsură ce timpul trecea, emoţiile deveneau din ce în ce mai mari. Nu îi plăcea să aştepte şi de asemenea, nu îi plăceau incertitudinile. Orele de clasă treceau greu şi nu primea nici o veste referitoare la şedinţa U.T.C., ce trebuia să aibă loc astăzi. Trebuia să fie prima şedinţă la care participa, în calitate de U.T.C.- ist. Iar, pe deasupra mai aflase, că în cursul şedinţei de astăzi, o să fie numit în funcţia de casier al organizaţiei pe clasă. Dar, asta numai dacă şedinţa se va mai ţine, deoarece secretarul general al organizaţiei, adică tovarăşa profesoară de educaţie fizică, lipsea de la şcoală. Toată lumea o aştepta, pentru că fără dânsa nu se putea face nimic.

Aşa gândea un băiat înăltuţ, de clasa a VIII-a B, ce stătea cuminte în clasă, aşezat în banca a patra, de pe rândul de la geam. Era deja în timpul celei de-a treia ore din ziua respectivă. Gândul nu îi stătea deloc la ce se întâmpla acolo. Era fericit. În urmă cu aproape două săptămâni într-o ceremonie restrânsă, fusese făcut U.T.C.- ist. Ultimul din clasa lui, probabil pentru că nu avea rădăcini sănătoase. Toţi colegii săi, fuseseră acceptaţi în rândurile organizaţiei tineretului comunist, încă din clasa a VII-a. El rămăsese singurul pionier din clasă şi timp de aproape un an, suportase cu stoicism această situaţie stânjenitoare. Acceptul în organizaţie, venise ca o eliberare pentru el. Era o intrare în normalitate. Niciunul din părinţii săi şi nici chiar bunicii, nu făceau parte din nici o organizaţie a partidului. Acum, el era singurul din familie ce avea contact cu acesta. Ai lui primiseră vestea cu indiferenţă, ba chiar au fost un pic circumspecţi. Singura care îl felicitase, fusese mama sa. Aceasta, îi recomandase să fie serios şi să facă tot posibilul ca să stea cât mai mult în organizaţie. Căci numai cu sprijinul partidului putea progresa. Altfel, indiferent cât de bine învăţa tot nu va putea concura cu unul care provenea din rândurile partidului. Îşi amintea perfect vorbele mamei:
– Ehe…, Georgică mamă, ascultă bine ce îţi spun, că nu îţi vreau răul. Trebuie să votezi cu cine e la putere, căci altfel… te mănâncă lupii. Ţine-te cu dinţii de organizaţie şi încearcă să te faci remarcat, ca să poţi progresa. Numai aşa poţi avea un viitor. Altfel… o să rămâi ca mine şi ca taică-tău, cu vise neîmplinite şi frustrarea că trebuie să asculţi de nişte proşti, puşi în funcţii de partid. Degeaba eşti bun, dacă nu ai şi proptele… Eu şi cu taică-tău, dacă venim din familii de chiaburi, stăm şi ne chinuim. Barem tu să faci altceva, să o duci mai bine.

Deodată, uşa clasei se deschise, oprindu-l din visare. Intră tovarăşa secretară şi schimbă câteva vorbe cu tovarăşa profesoară de muzică, aflată la catedră. După care, aceasta din urmă, spuse:
– Am primit o veste bună. Tovarăşa Mazilu este în şcoală. Şedinţa U.T.C. va avea loc imediat după terminarea cursurilor, adică la orele 13. Acestea fiind spuse, să continuăm lecţia.
George exaltă în sinea lui. Deci, până la urmă se va întâmpla. Iar zvonurile pe care le auzise, se puteau adeveri. Ce mândră şi bucuroasă o să fie mama.

După aflarea veştii, timpul a început să treacă cu repeziciune. Ora şedinţei se apropia. Afară era o zi însorită de început de octombrie. Părea că vremea superbă, dorea să se bucure împreună cu el, de realizările sale. Nimic nu putea să-i strice ziua. Deodată, îşi aminti că astăzi, fiind miercuri, este etapă în cupele europene la fotbal. Echipa lui de suflet, Universitatea Craiova, avea meci în Cupa UEFA. Acesta începea la ora 14. La numai o oră după ce începea şi şedinţa U.T.C.. Spera ca aceasta să nu dureze mult, ca să nu piardă meciul. Şi tot aşa, gândindu-se când la meci când la şedinţă, timpul trecu şi ceasul se făcu ora 13.

Şedinţa mult aşteptată începu. Aceasta era organizată în sala de sport, care fusese special amenajată, în acest sens. Erau scaune aşezate ca la teatru. Pe un podium situat în faţa acestora se afla o masă lungă, învelită în catifea roşie, care avea simbolul organizaţiei, prins undeva la mijlocul acesteia. Tot pe podium, într-un portdrapel, se găseau două steaguri, tricolorul şi cel roşu al partidului. În spatele mesei, pe nişte suporturi speciale, destul de înalte, se aflau trei tablouri. Unul mai mare, cu tovarăşul Nicolae Ceauşescu, flancat de alte două mai mici, unde erau reprezentate două steme, una a republicii şi alta a partidului comunist. Toţi cei care erau implicaţi în activitatea U.T.C. din şcoală, se aflau în acea sală. La prezidiu, pe lângă tovarăşa Mazilu, mai stăteau tovarăşa directoare, tovarăşul director adjunct şi tovarăşul profesor de Constituţie. Pe scaune, erau ceilalţi profesori ai şcolii, precum şi toţi elevii din clasele a VIII-a şi cei de-a VII-a care fuseseră admişi în rândurile organizaţiei.

George era emoţionat. Îşi verifică buzunarul interior de la sacou. Carnetul roşu, de membru se afla acolo. Ordinea de zi a şedinţei fusese citită, iar acum aştepta să înceapă festivitatea de numite în funcţie a preşedinţilor, vicepreşedinţilor şi a casierilor, pentru fiecare clasă în parte. Se ruga în gând, ca şi numele său să fie strigat. Au început întâi cu clasele a VII-a. Cei nominalizaţi, se ridicau şi se îndreptau spre podium, unde erau felicitaţi de cei din prezidiu şi l-i se completa în carnetul roşu, noua funcţie. Şi aşa, încet încet, ajunseră şi la clasa lui. Când îşi auzi numele, o explozie de mândrie şi de împlinire umplu toată fiinţa lui George. Parcă plutea. Ca prin vis, ajunse pe podium şi primi felicitările. Nu îşi încăpea în piele de bucurie. Apoi, după ce toţi colegii din toate clasele au fost nominalizaţi, au trebuit să spună jurământul de învestire în funcţie, după care au fost poftiţi la locurile lor, pentru că şedinţa să continue.
George era hotărât să asculte cu atenţie ce se discută în şedinţă. Au început să ia cuvântul pe rând, tovarăşa directoare, tovarăşul director adjunct, tovarăşii profesori, apoi tovarăşa Mazilu, apoi din nou tovarăşul director adjunct. Nu înţelegea mai nimic din discursurile lungi ale fiecăruia. Timpul trecea iar el începu să se plictisească. Deodată îşi aminti de meciul din Cupa UEFA. Deja era început. Oare cât era scorul? Gândul nu îi mai putea sta la şedinţă, oricât se chinuia. Discursurile celor de la prezidiu erau parcă din ce în ce mai lungi şi de neînţeles. Încet, George băgă mâna în buzunarul de la sacou, de unde scoase un mic radio portabil. Acesta nu avea difuzor, ci era dotat cu o cască, cât un dop, pe care o introduse pe furiş în ureche. Dădu drumul la radio şi căută frecvenţa postului care transmitea meciul. După ce o găsi, ascunse aparatul la loc în buzunar şi îşi puse mâna la ureche, ca să mascheze firul şi casca. Ce bine era acum, şedinţa putea dura la nesfârşit. Zâmbetul i se aşternu din nou pe faţă. Crainicul de la radio, vorbea cu o viteză ameţitoare, dovadă că meciul era destul de alert. Era încă egal, dar Universitatea ataca în valuri. George se lăsă prins de visare, închipuindu-şi că trăieşte pe viu acel meci. Deodată, ritmul transmisiunii crescu şi odată cu acesta şi pulsul băiatului. Crainicul ajunsese cumva la un punct culminant, când aproape nu mai avea aer să respire. George se încordă involuntar. Vocea crainicului se eliberă printr-un ţipăt prelung, axat pe litera „o” şi apoi pe „l”, litere componente ale cuvântul gol. George, fără să-şi dea seama, îl imită pe crainic, sărind totodată în picioare şi începând să ţopăie ca un bezmetic. În sala de şedinţe se făcu o linişte mormântală. Toate privirile se îndreptară către el. Tovarăşa Mazilu, care tocmai citea un discurs de pe nişte hârtii, rămase cu vorba în gură şi mâna plină de hârtii suspendată în aer. După ce se dezmeticii din buimăceala momentului, aceasta îşi puse ochelarii mai pe vârful nasului, uitându-se pe deasupra lor în sală. Îl văzu pe George, care rămase ruşinat în picioare, neştiind ce atitudine să ia. Tovarăşa Mazilu îl pofti pe băiat pe podium. Acesta se duse, cu inima cât un purice si capul plecat. Dacă mai devreme făcuse drumul acesta ca un învingător, acum se îndrepta spre acelaşi loc ca spre un eşafod. Ajuns acolo, fu întrebat despre pricina bucuriei sale. George, fu sincer. Tovarăşa Mazilu, îi ceru aparatul de radio, pe care i-l confiscă. Apoi, după ce îl privi preţ de câteva secunde fără să zică nimic, timp care pentru George păru interminabil, aceasta îi ceru carnetul roşu. Cu mâna tremurând, George i-l înmână. Întorcându-se spre audienţă şi cu carnetul băiatului ridicat cumva deasupra capului, tovarăşa secretar general al organizaţiei pe şcoală, spuse:
– Priviţi stimaţi tovarăşi cum acest tânăr, care de abia a fost primit în rândurile organizaţiei noastre şi care la insistenţele unora sau ale altora a fost învestit astăzi într-o funcţie de mare responsabilitate pentru tineretul U.T.C. – ist, acest element provenit din rândurile duşmanilor de clasă, cu rădăcini adânci printre cei ce au asuprit poporul, ne-a demonstrat că sângele apă nu se face şi că eram gata să facem o greşeală colosală, pe care puteam să o regretăm mai târziu. Stimaţi tovarăşi, vigilenţa noastră a fost pusă la grea încercare astăzi, iar acest element reacţionar, care se află aici, în faţa dumneavoastră, trebuie dat ca exemplu, în luptă noastră pe toate planurile împotriva duşmanilor poporului şi înaintarea noastră către societatea multilateral dezvoltată, adică intrarea noastră în comunism. De aceea propun excluderea elevului Atodiresei George, din rândurile U.T.C. – ului, fără posibilitatea aderării ulterioare. Să ridice mâna sus cine este de acord.
Ca şi cum nişte resorturi nevăzute acţionau mâinile celor prezenţi, acestea se ridicară în aer într-un mod sincron. Unanimitate! Văzând acestea, tovarăşa Mazilu, ceru un foarfec, cu care tăie în două carnetul roşu a lui George. Resturile, le aruncă înspre acesta, împreună cu o privire în care se putea citi ura şi dispreţul.

George, cu ochii în lacrimi, părăsi sala. Şi uite aşa, în nici două săptămâni, sărmanul băiat trecuse de la extaz la agonie. Şi uite aşa, un sistem obtuz, sfărma sub cizma ignoranţei şi a doctrinei prost înţelese, inima şi speranţele unui biet adolescent.

Revelionul (I)

 

Cap. I

Se înserase şi un vânt rece începuse să bată. Ninsoarea se oprise, lăsând în urmă un covor alb de nea, care în multe locuri era neatins. Casele, din satul acela liniştit de câmpie, erau acoperite cu un strat gros de zăpadă, iar prin hornuri scoteau dâre lungi de fum, care împrăştiau în aer miros de lemn ars şi de mâncăruri alese. De după garduri, casele ce păreau că moţăie legănate în braţele nopţii, parcă aşteptau cu înfrigurare ceva, ce avea să sosească curând. Prin ochii ferestrelor, se putea distinge o atmosferă de sărbătoare, în care fiecare locatar al acestora avea o treabă de făcut, parcă dinainte stabilită. Era ultima zi din anul 1987, iar această mică comunitate se pregătea să întâmpine anul 1988 aşa cum învăţase din bătrâni. În depărtare se auzeau glasuri de urători şi hămăituri de câini. Din când în când se putea distinge şi câte o pocnitură mai puternică, de bici sau poate de altceva. Strada principală era pustie şi slab luminată. În faţa primăriei, în lumina unui bec montat pe clădire, se află staţia de autobuz, prin care acest sat era legat cu marele oraş, situat la numai zece kilometri distanţă.
Aici, în acesta staţie, stăteau patru oameni, doi mai mari şi doi mai mici, încotoşmănaţi cu paltoane, căciuli, fulare şi mănuşi, iar în jurul lor având câteva genţi şi sacoşe, precum şi o damigeană pusă într-un coş de nuiele. Era familia Grigore, care ajunsese acolo cu ultimul autobuz care venise din oraş. Trebuiau să se întâlnească acolo cu Vasile, un văr primar de-al lui Marcel, capul familiei Grigore. Ajunseseră de vreo douăzeci de minute, iar Vasile nu era pe nicăieri. Stabiliseră să petreacă Revelionul împreună, dar începutul nu era deloc promiţător. Ileana Grigore, începuse să fie puţin îngrijorată faţă de întârzierea lui Vasile, dar nu vroia să o arate în faţa copiilor. Se gândea la scenariul în care Vasile nu venea, ce or să facă ei în satul acela străin, căci autobuzele spre oraş, or să înceapă să circule din nou, tocmai peste vreo trei zile. Şi nici pe jos la Vasile nu se puteau duce, pentru că locul unde trebuiau să petreacă Revelionul se afla la vreo şapte kilometri distanţă, într-o pădure, chiar în mijlocul unei Grădini Zoologice. De la început nu fusese prea încântată de ideea acestui Revelion, dar o făcuse pentru copii. Vasile, era administratorul acelui loc şi insistase foarte mult să se ducă. Vila de protocol a partidului, ce se afla în acest stabiliment, nu era folosită de nici un grangur de la judeţ, pentru această perioadă. Aşa că, liberă fiind, o puteau folosi ei şi cu restul familiei, pentru o mică vacanţă, de sfârşit de an.
– Unde o fi Nea Vasile? întrebă Cornel, copilul cel mare al familiei Grigore. Oare de ce nu mai vine odată?
– Trebuie să apară, răspunse Marcel. Nu vă îngrijoraţi.
– Oare ceilalţi au ajuns? întrebă din nou Cornel
– Cred că da, căci ei vin cu maşina, zise tatăl său
– Ce bine era dacă aveam şi noi maşină, filozofă băiatul
– Poate că la anul o să avem. Nu-i aşa Marcele? Interveni şi Ileana în conversaţie.
– Poate. Trebuie să mai vorbesc cu ăia de la Partid, să urgenteze cu aprobarea.
– Mami, ce e ăla Partid? interveni în discuţie şi Dana, mezina familiei.
– Nu e treaba ta acum, răspunse mama. Să vină Vasile odată, să plecăm, că am îngheţat aici.
Deodată, din noapte, începu să se audă un zgomot de zurgălăi, care se apropia destul de repede. Toţi ciuliră urechile şi se întoarseră în direcţia zgomotului. De pe o uliţă lăturalnică, se ivi în strada unde se aflau, o căruţă transformată în sanie, la care era înhămat un cal negru, ce avea atârnat în jurul gâtului un fel de colac compus din mai mulţi clopoţei, de toate mărimile. Pe capră acestei sănii improvizate, îl putură distinge pe Vasile.
– La mulţi ani şi scuze de întârziere. Aţi venit de mult? Aţi îngheţat?
– De abia am ajuns, răspunse Marcel. Dar de ce nu ai venit cu maşina?
– A nins mult şi drumul e troienit. Nu puteam trece. Aşa că am făcut căruţa sanie şi am venit să vă iau. Nu am avut altă soluţie. Noroc că e lună plină, că altfel nu vedeam drumul. Dar hai urcaţi. Vedeţi că am şi nişte pături acolo să vă înveliţi.
Marcel schimbă o privire rapidă cu nevastă-sa, iar apoi se uită către copii. Aceştia rămăseseră cu gurile căscate. Nu mai merseseră în viaţa lor cu căruţa, darămite cu o sanie trasă de cal. Pentru ei totul era ca o aventură.
– Hai că într-o oră ajungem. Toţi ne aşteaptă. Ileana, vezi că în spate am un termos cu ceai cald să le dai copiilor. Dacă vrei poţi bea şi tu. Dacă nu, am o sticluţă cu ţuică, să mai pună sângele în mişcare şi să rezistăm la frig.
Urcară tot calabalâcul în sanie, se urcară şi ei, Ileana cu copii în spate, iar Marcel pe capră, lângă Vasile. Acesta din urmă, întoarse sania, pornind înapoi pe drumul pe care venise. Se bucura nespus de această ocazie de a petrece revelionul împreună cu toată familia, căci de când îşi găsise serviciul acesta de administrator al Grădinii Zoologice, era foarte izolat de toţi. Până şi de Roxana, soţia sa, se cam îndepărtase. Iar faţă de cei trei copii ai săi – Ionel, Măriuca şi George – ajunsese aproape un străin. Iar acest lucru îl măcina zi şi noapte. Nu-i vorbă, salariul era bun, iar de când îi dăduseră în grijă şi vila de protocol a Partidului, ce se afla în incinta Grădinii Zoologice, veniturile îi crescuseră considerabil. Se descurcă, vorba aia: “de unde nu curge, pică”, dar faptul că trebuia să locuiască în permanenţă în Grădină, să stea separat de familie, pe care o vedea doar sâmbăta şi duminică, îl făcea să sufere enorm.
– Ziceai că ai ţuică? întrebă Marcel
– Da, uite sticla. Ileana, tu vrei ţuică sau bei ceai? Ai găsit termosul?
– Da Vasile, l-am găsit. O să beau ceai cu copii, răspunse Ileana
Pe nebăgate de seamă, ieşiră din sat, şi porniră spre pădure. Zăpada era mare şi acoperea în întregime drumul. Noroc că Nea Vasile, îl ştia pe dinafară. Lumina lunii reflecta în zăpadă albă, neatinsă, dându-i o lucire de basm. Calul mergea la pas domol, iar cu fiecare mişcare a acestuia, clopoţeii scoteau clinchete cristaline. Sania aluneca pe zăpadă, iar pasagerii vehiculului improvizat, nu simţeau nici o hurducătură. Adulţii se adânciră într-o discuţie pe care copii nu prea o înţelegeau. De fapt nici nu erau prea atenţi la ea. Erau total absorbiţi de mersul cu sania, prin noapte. Era ceva ce nu mai făcuseră niciodată şi savurau acest moment cu toată fiinţa lor. Ca să stea mai bine, Nea Vasile, pusese în caruta-sanie, nişte baloţi de paie, şi o groază de paruri. Cei doi copii îşi făcuseră culcuş acolo, şi li se vedeau doar capetele ce ieşeau dintre pături şi paie. Abia aşteptau să ajungă şi să se întâlnească cu verişorii lor. Pe lângă cei trei copii a lui Nea Vasile, mai veneau şi Viorel, băiatul lui Tanti Gina, precum şi Emil şi Carmen, copii lui Tanti Paula. Acestea erau surorile lui taică-său. Şi başca că îi aştepta şi bunică-sa, mama lui tata. Numai de ar ajunge mai repede.
– Nene Vasile, merge televizorul? întrebă deodată Cornel
– Da cum să nu, răspunse Vasile. Toată ziua am stat să aranjez antena, dar acum se vede bine. Mai are puţini “purici”, dar…
– Nu contează, bine că merge, răspunse băiatul. Am văzut programul TV în ziar. O să fie plin de glume. Cu Arşinel, cu Stela Popescu, Jean Constantin, cu toţi. De abia aştept să îi văd.
– Ajungem îndată, nu-ţi fă griji.
Un moment de tăcere se lăsă, fiecare gândindu-se la ale lui. Apoi adulţii începură iar să discute probleme de oameni mari, iar copii se adânciră şi ei într-o discuţie despre animalele sălbatice. Nu ştiu cum se făcu, dar inevitabil discuţia ajunse şi la lupi. Cornel încerca să răspundă la şirul întrebărilor puse de sora să mai mică. Din vorbă în vorbă, aceasta începu să-l întrebe despre felul în care atacă şi se hrănesc lupii. Tot explicând surorii sale, începu să realizeze că ei îndeplineau condiţiile propice pentru a fi atacaţi de aceştia, asta dacă ar fi existat lupi în zonă. Sau există? Un fior rece trecu pe spatele băiatului. Dana, sora sa, tocmai începu să zică cu glas tare concluzia la care şi el ajunsese. Aceasta, rămase o clipă tăcută, apoi se repezii spre Ileana, şi începu să o zgâlţâne să-i atragă atenţia.
– Mamă, mamă, o să ne mănânce lupii. Nu vreau să fiu mâncată de lupi.
– Ce tot vorbeşti acolo? Care lupi? întrebă Ileana.
– Lupii ăştia de pe câmpuri şi păduri, care atacă iarna oamenii singuri pe drum, răspunse Dana.
– Stai liniştită dragă, că aici nu sunt lupi, răspunse mama
– De unde ştii? întrebă şi Cornel
– Uite aşa, ştiu! decretă femeia. Nu vă mai gândiţi la toate prostiile. Acuşi ajungem.
Copii tăcură, şi se retraseră iar în culcuşul lor, însă ochii şi urechile le erau în alertă, încercând să vadă şi să audă tot ce se afla în întunericul nopţii. Femeia se întoarse către capră, unde stăteau bărbaţii, şi le împărtăşi şi acestora temerile copiilor. Vasile, nu zise nimic însă se vedea că ceva îl frământă.
– Ce-i Vasile? Să nu îmi zici că ăştia mici au dreptate, zise Marcel
– Nu, staţi liniştiţi. Nu s-au mai văzut lupi pe aici de foarte mult timp. Cu toate că umblă nişte zvonuri, dar…
– Dar ce? Întrebă şi Ileana îngrijorată.
– Nimic, nu vă faceţi griji.
Va urma ….

Iarna şi bunica

Afară se pusese de vreo câteva ceasuri bune pe o ninsoare abundentă. Noroc că nu bătea vântul, iar fulgii mari de nea se aşezau liniştit peste tot, făcând să crească stratul de zăpadă, la fel cum creşteau cozonacii bunicii puşi în tăvi. Era în jur de ora şase, dar deja era întuneric afară. În conul luminilor de pe stâlpi, se vedea cum cerul cernea fulgii de zăpadă, mari şi pufoşi. Nu era nimeni pe stradă. În depărtare, se auzeau chiote de copii, cuprinşi de frenezia zăpezii. Blocurile cu patru etaje, aliniate pe ambele părţi ale străzii, se uitau prin ochii ferestrelor luminate, la spectacolul oferit de anotimpul alb, încercând parcă să ghicească culoarea maşinilor, acoperite acum de nămeţi. Într-un bloc de pe marginea străzii acestea, la un etaj oarecare, şedeau două mogâldeţe, unul mai răsărit niţel, care încercau să se uite afară prin geamul aburit. Stăteau cu mâinile căluş la ochi, că să poată acoperi astfel lumină camerei şi să poată distinge ceva afară. Nasurile aproape că atingeau sticla rece, iar de la respiraţia lor, aceasta se tot aburea încontinuu, iar ei nu pridideau să o şteargă. Ar fi vrut să iasă şi ei afară, la săniuş, dar părinţii nu veniseră încă de la servici iar afară se făcuse noapte.

– Plecaţi de la geam şi veniţi de staţi, aici pe pat. E frig acolo şi v-am mai spus că dacă vă tot uitaţi, Gerilă nu o să vă mai facă flori de gheaţă. Iar fără ele… Moş Crăciun nu o să vă mai găsească.

Fără tragere de inimă, dar hotărâţi să nu cumva să facă o greşeală şi Moşul să nu mai vină, copii o zbughiră de lângă geam direct în vârful patului. Erau în bucătărie, iar patul era de fapt un colţar tapiţat. Aveau loc să stea doar pe jumătate, pentru că pe cealaltă jumătate, bunica, pusese muşamaua strânsă de pe masă şi un lighean mare de bucătărie. Era cald, pentru că ea, bunica, se apucase să facă o plăcintă cu dovleac, cuptorul aragazului duduia, având deja înăuntru o tavă cu plăcintă. Mirosea plăcut a vanilie şi scorţişoară, pe care bunica le pusese din belşug în plăcintă. Acum ea era ocupată să mai întindă o foaie de aluat, pregătind şi a două tavă. Copii începură să se foiască, neavând astâmpăr. Bunica se uită la ei şi un zâmbet increţii bătrâna faţă. Apoi, nu se ştie ce gând de departe, făcu ca faţa bătrânei să se întristeze, zâmbetul să rămână îngheţat în colţul gurii iar o mică lacrimă să se ivească în ochii aceia bătrâni şi blânzi. Copii, în joacă lor, nu observară aceste schimbări pe faţa bunicii. Aceasta scoase un oftat şi deodată începu să le zică o poveste. Nu era o poveste cu Feţi Frumoşi şi Ilene Cosânzene, nici cu zmei sau cu balauri. Era o poveste despre o întâmplare de când era ea mică. Copii se opriră, fermecaţi de glasul bunicii. Mai auziseră povestea asta, dar de fiecare dată când o spunea bunica, li se părea că este o povestire nouă. Le plăcea să audă întâmplări dintr-o lume pe care ei nu o cunoscuseră niciodată. Bunica termină povestea. Odată cu ea termină de pus şi a doua tavă cu plăcinte la cuptor.
– Mai zi-ne una, se rugă băiatul.
– Nu mai ştiu ce să vă zic, că le ştiţi pe toate, spuse bunica.
– Păi pe aia când ai căzut din căruţă, sau pe aia când ai omorât toţi viermii de mătase ai lui mamaia lu’ matale, zise băiatul.
Bunica începu să râdă.
– Păi dacă le ştiţi pe toate, de ce să le mai zic? intrebă bătrâna.
– Pentru că ne plac.
– Te rugăm, intră în conversaţie şi fata.
– Lăsaţi-mă să scot plăcinta asta din tavă, iar după aia mai vedem.
– Mai bine ne-o zici pe aia când aţi plecat la colindat.
Bătrâna se duse să se ocupe de plăcintă, pe care, după ce o scoase din tavă, o puse pe un fund de lemn să îşi tragă sufletul.
– Vrem şi noi plăcintă, spuseră copii într-un glas.
– Nu pot să vă dau acum, nu pot să o tai că e fierbinte şi dacă bag cuţitul în ea, se incruzeste.
– Adică cum?
– Adică aşa. Se face de zici că nu e coaptă.
– Dar de ce?
– De la fierul cuţitului. Mămica mea, Dumnezeu să o ierte, o tăia cu o aţă.
– Aaaaa…, ziseră copii în cor. Şi tu de ce nu o tai cu aţa?
– Că nu am aţă.
– Păi are mama, în cutia aia din dulap.
– Aia nu e bună.
– De ce?
– Că e subţire şi se rupe.
– Aia roşie e mai groasă, zise cel mare. Am auzit-o eu pe mama când zicea aşa.
– Ce zicea? intrebă bunica.
– Zicea că ceva e cusut cu aţă albă, că se cunoaşte. Şi apoi a zis că e aşa de groasă aţă, că de fapt e roşie nu albă.
– Ştiţi ceva? Nu vreţi să vă zic povestea aia despre colind şi Isus?
– Ba da, strigară copii.

Bunica răsuflă uşurată că scăpă de întrebările copiilor şi începu povestea. Copii tăcură ascultând cu sufletul la gură şirul poveştii. Deodată, baiatul, o întrebă:
– Bunico, de ce la şcoală şi la tati la servici vine Moş Gerilă iar acasă vine Moş Crăciun?
Bătrâna se opri din povestit, îl fixă cu o privire stranie pe micuţ, neştiind cum să-i explice ca să înţeleagă.
– Şi la mine la grădiniţă, tot Moş Gerilă vine, spuse şi fata. Şi la mami tot el vine. De ce bunico?
– Iar la şcoală, ne învaţă că Moş Crăciun e rău şi Moş Gerilă e bun. Poate să fie rău Moş Crăciun?
– Nu copii, nu e rău. Nici un Moş nu e rău. Numai că Moş Crăciun e bătrân, nu mai poate singur şi şi-a luat ajutor pe Moş Gerilă. Ei sunt Foarte buni prieteni, zise bătrâna. Înţelegeţi acum?
– Îhî…
– Dar sunt sigură că Moş Crăciun după ce o să se odihnească, o să-l lase pe Moş Gerilă să se ocupe doar de florile de gheaţă de pe geam.

Deodată, copii săriră ca şi arşi de pe locurile lor şi se repeziră pe hol spre uşa de la intrare. Acolo, intraseră în casă mama şi tata, plini de zăpadă şi cu ceva sacoşe în mâini. Copii scoaseră un chiot de bucurie şi se repeziră spre părinţi. Cei doi adulţi zâmbiră şi îşi deschiseră braţele să-i îmbrăţişeze pe micuţi. Aceştia nu mai pridideau să le spună părinţilor cum ninge afară şi că ar vrea să iasă şi ei la săniuş. Cum bunica făcuse plăcintă şi nu vroia să o taie cu aţa, ce mai încoace încolo, le făcură părinţilor o radiografie completă a zilei care era pe cale să se încheie. Părinţii zâmbeau şi îşi încurajau copii la destăinuiri. Deodată, se auzi un ciocănit uşor în uşa de la intrare.
– Cine o fii? întrebă tatăl.
– Nu ştiu, spuse mama, cu un zâmbet complice pe faţă.
– Aşteptaţi pe cineva copii?
– Nu, răspunseră aceştia.
– Poate bunica?
– Nu aştept pe nimeni, spuse aceasta. Poate doar pe Moş Crăciun, mai zise şi se întoarse spre bucătărie să se uite la plăcinte.
– Să ne uităm, zise băiatul.
– Să ne uităm, decretă şi fata.
Atunci tatăl deschise uşa, iar copii rămaseră muţi de uimire. În faţa uşii era pus un brad de Crăciun, stufos şi încă cu ceva urme de zăpadă pe el.
– A venit! A venit! Ţipară copii şi începură se sară în sus de bucurie.
– Cine a venit? întrebă bunica din bucătărie.
– Moşul cu bradul! Strigară cei mici, ţopăind într-un picior.

Bunica vru să întrebe care Moş venise, dar nu mai conta. Bucuria copiilor era mai presus de toate.

Nea Costică şi… căţeii.

Era o dimineaţă senină ce anunţa încă o zi frumoasă, de vară târzie. În cartier, copacii începuseră să-şi schimbe culoarea iar o parte din frunzele galbene începuseră să acopere asfaltul aleilor dintre blocuri. La parterul unuia dintre acestea, printr-o fereastră deschisă, se putea zări bucătăria unui apartament. Acolo, un ibric roşu cu buline albe, stătea pe flacăra aprinsă a aragazului. Lângă, un bătrân, îmbrăcat într-o pijama în dungi, destul de ponosită, stătea şi păzea cafeaua sa nu dea în foc. Avea puţin peste 70 de ani iar de când soţia sa murise, în urmă cu câţiva ani, locuia singur în apartamentul cu trei camere. Copii îl rugau să se mute în altă parte, într-un apartament mai mic, dar el nu vroia. Locuia acolo de aproape cincizeci de ani şi toată viaţa lui se afla între pereţii acelui apartament. Se mutase primul în blocul lor, iar acum rămăsese ultimul din cei ce se veniseră prima dată. Îl primise de la intreprinderea unde lucrase, iar după Revoluţie, îl cumpărase. Câteodată se simţea singur, iar atunci când îl apucă nostalgia se ducea în parc. Nu era foarte aproape, îi lua cam o jumătate de oră să ajungă acolo, pe jos. Putea sta în parc şi toată ziua. Îşi făcea câteva sanvişuri şi stătea acolo, ba pe o bancă, ba se ducea la colţul şahiştilor, unde mai juca şi el o tablă sau un şah. Câteodată se mai ducea şi partea cealaltă a parcului, lângă chioşcul de ziare, unde se strângeau toţi microbiştii. Cine nu îl ştia în parc, toţi îl ştiau. Nu treceau cinci minute fără să audă: „Să trăieşti Nea Costică!” sau „Ce mai faceţi domnule Ionescu?”. Îi plăcea ca lumea îl cunoştea şi îl caută de vorbă. Când nu era vreme de parc, stătea în casă şi se uită la televizor toată ziua. La ştiri. Îi plăcea să fie informat. Pe ziare nu mai dădea banii de mult.
Cafeaua se făcu, iar nea Costică turnă o parte din conţinutul ibricului într-o ceşcuţă de porţelan, aşezată frumos pe farfurioară. Restul de cafea din ibric, îl turna într-un termos mic, ca să se păstreze caldă. Duse ceşcuţa în sufragerie, o aşeză pe măsuţa de lângă fotoliu şi dădu drumul la televizor. Puse o linguriţă de zahăr în cafea, şi se duse să se îmbrace în haine de oraş, lăsând cafeaua să-şi tragă sufletul. La televizor, erau reclame. Nea Costică, îşi căuta cămaşa în carouri bej cu maro. Nu mai ştia dacă era pusă la murdare sau nu. Începură ştirile la televizor. Crainica începu să prezinte titlurile zilei. Nea Costică, ciuli urechile şi se opri din căutat. „Ministrul de externe se afla într-o vizită în China” „Preşedintele ţării, în conflict cu prim-ministrul” „Şeful RADET anunţa scumpirea gigacaloriei” „Mitingul contra eutanasierii câinilor maidanezi, continua” „Profesorii se pregătesc de o nouă greva” „Delegaţia FMI soseşte în România” „Primul ministru critică intervenţia preşedintelui în chestiunea privind numirea şefului DNA” „Ziarele din Marea Britanie, vorbesc despre imigraţia romanilor şi bulgarilor” A, uite cămaşa. Era pusă sub un prosop pe spătarul unui scaun. O luă de acolo şi o cercetă atent să vadă dacă nu e şifonată. O îmbrăca şi apoi îşi puse şi pantalonii de la costumul bej, de vară. Se întoarse în sufragerie şi se aşeză să-şi bea cafeaua. Crainica, cu o voce cu inflexiuni egale, începu să detalieze ştirile dimineţii. Deodată, prin geamul bucătăriei, încă deschis, se auzi de afară un chelălăit de câine şi o înjurătură referitoare la mama patrupezilor în general. Nea Costică sări ca ars din fotoliu şi cu o iuţeală nefirească pentru vârsta lui se repezi la geam să vadă ce s-a întâmplat. Pe aleea din faţa blocului, ce ducea înspre parcare, se afla un bărbat tânăr, ce ţinea de mână o fetiţă îmbrăcată în uniforma şcolară. În parcare, cu coada între picioare, fugeau câţiva câini.
– Ce ai domnule cu câinii? Ce ţi-au făcut? De ce dai în ei? Strigă nea Costică la bărbat.
– Ţi-am mai zis să nu îi mai prind pe aici, că nu ştiu ce fac, spuse omul.
– Ei faci, ce să faci? Că doar nu o să-i omori.
– Aşteaptă şi o să vezi ce o să fac. Le arunc eu într-o seară chifteaua.
– Dacă căţeii ăia peţesc ceva, te dau pe mâna poliţiei.
– Dar când au muşcat-o pe asta mică, de ce nu ai anunţat-o? Boşorog nebun ce eşti.
– Căţeii ăia sunt ai mei şi dacă te atingi de ei, o să ai mari probleme. Şi te rog să vorbeşti civilizat, mai ţărănoiule, replică nea Costică.
– Dacă sunt ai tăi, ţine-i în casă, replică bărbatul.
– Câinii sunt făcuţi să stea afară nu în casă cu oamenii. Eu aşa am învăţat de la tata.
– Fir-ai al… cu tac-tu şi cu neamul tău, că nu te mai strânge D-zeu. În blocul ăsta sunt copii, care pot fi muşcaţi oricând de animalele tale.
– Copii sunt răi şi îi provoacă. Şi ei ce vrei să facă, să stea? Se apăra şi ei cum pot.
– Muşcă şi ataca pe oricine vrea să intre în scara blocului. Ăştia sunt dulăi de stâna, care îşi apăra teritoriul, spuse bărbatul din ce în ce mai roşu la faţă.
Toată sfada lor, atrase atenţia şi altui vecin care se afla în parcare.
– Are dreptate bre Nea Costică, nici să ducem gunoiul nu mai putem, că sar pe noi, spuse acesta.
– Ia mai taci şi tu din gură, v-aţi găsit voi deştepţi să criticaţi căţeii. Dar copii voştri că fac atâtea rele… Ar trebuii să ies şi să îi iau la şuturi de fiecare dată.
– Nu te lega de copii, că se schimbă foaia.
– Ce să vă zic, v-aţi găsit voi deştepţi. Eu atât vă zic, lăsaţi căţeii în pace, că altfel chem poliţia. Câinii nu ataca fără motiv. Sigur copii au vrut să le facă rău.
Zicând acestea, nea Costică, pleca de la geam şi se duse să se încalte să iasă afară, să vadă ce au păţit căţeii, atât de dragi lui. În singurătatea lui, găsea în aceste patrupede nişte prieteni adevăraţi, care nu te-ar fi trădat niciodată, indiferent de circumstanţe. Înainte de a ieşi afară, se mai uita odată pe geam să se asigure că cei doi vecini plecaseră, lua din frigider o punguţă de oase, pregătită de cu seara şi ieşi cu ea în mâna să-şi cheme protejaţii. După ce îi găsi şi le împărţii oasele, pleca spre parc. Ajunse acolo şi îşi petrecu toată ziua. Pe la amiază, după ce îşi mânca sandvişurile, nea Costică se aşeză pe o bancă, aflată la soare, unde aţipi. Nu ştiu cât dormi acolo, dar când se trezi, ziua se îngână cu noaptea. Se ridică grăbit de pe bancă şi o lua cu paşi repezi spre casă. Dar nu alese drumul obişnuit, ci alese să o ia peste un maidan, unde cândva erau case, dar fuseseră demolate de pe timpul lui Ceauşescu să facă blocuri. Apoi venise Revoluţia şi nimeni nu mai construise nimic. În loc rămăsese un mare maidan, plin cu fel de fel de gunoaie şi dărâmături, acoperite cu o mare de bălării, crescute alandala. Pe aici, scurta drumul cu un sfert de oră, aşa că se decise să taie maidanul ca să ajungă mai repede acasă. Deodată, auzii o mişcare în spatele său. Se întoarse dar nu văzu nici un om. Plecă mai departe, gândindu-se că i se păruse. Oricum nu aveau ce să-i ia. Nu avea nimic la el, iar pensia o lua peste câteva zile. Prins de gânduri, nu observa când tufişurile din lateral s-au mişcat. La un moment dat simţii o arsură în gamba piciorului. Nu apucă să reacţioneze, pentru că simţi cum ceva îl lovi în piept. Instinctiv duse mâinile în faţă, să se apere. Cu groază văzu cum un dulău uriaş, îşi înfige colţii în mâna sa stângă. Simţi o altă muşcătura în coapsa dreaptă. Alt câine îi sărise în spate, iar izbitura acestuia îl puse în genunchi. Încerca să se lupte cu ei, dar erau prea mulţi. Frica îl paraliză şi totuşi îi dădea tăria să reziste. Nu vroia să sfârşească aşa.
Auzi la un moment dat un schelălăit şi simţi ca câinele din spatele său a plecat. Mai multe voci se auzeau în depărtare cum strigau la câini. Câinii, rând pe rând îl lăsaseră în pace şi se îndepărtară. Nea Costică leşină, nu înainte de a vedea chipurile a câtorva adolescenţi, care îngrijorate se aplecau asupra lui.
—————-
Doctorul Stanciu, ieşise din operaţie. Era de gardă în acea seară. În camera de gardă mergea televizorul fără ca nimeni să se uite la el. Avusese o seară grea. Tocmai salvase viaţa unui bătrân ce fusese atacat de câini. Fusese adus de nişte adolescenţi, care îl salvaseră de o haită de câini vagabonzi. Se putea cunoaşte după plăgile de pe el, că îl vânaseră efectiv. Atacaseră ca să ucidă şi să mănânce. Şi suntem în secolul XXI într-o ţară din Uniunea Europeană. Incredibil.
La televizor începură ştirile. Prima era despre conflictul dintre premier şi preşedinte. Doctorul Stanciu, lăsă să treacă pe lângă el această informaţie. Nu îl interesa. Apoi urmă o ştire despre un miting al iubitorilor de animale, mai precis de „maidanezi”. contra strângerii lor de pe străzi si a eutanasierii acestora. Doctorul închise televizorul scârbit.

Căderea comunismului

 

Emil era prins într-o mare de oameni ca într-un cleşte uriaş. Ajunsese după mai multe mişcări colective ale grupului uman din care făcea parte, să fie prins între o bătrână grasă, îmbrăcată într-o haină neagră de stofă, cu miros puternic de naftalină şi un bărbat înalt şi deşirat, ce avea pe cap o căciulă de iepure, croită după modelul rusesc. Bărbatul era descheiat la haină, lăsând să se vadă un fular în pătrăţele, negre şi roşii, pus peste un pulover de lână, cu gât, croşetat de cine ştie ce mamaie. Mirosul de lână, transpiraţie, naftalină şi colonie ieftină, îi întorcea stomacul pe dos. Norocul său era că stătea proptit cu umărul într-un stâlp de beton, iar lângă, era fereastra, care avea un colţ spart, prin care intra un fir de are proaspăt. În toată această mare aglomeraţie, cel mai important lucru era să nu dai drumul la mânerele sacoşelor sau a genţilor pe care le ţineai strâns în mână. Dacă se întâmpla să le pierzi, stăteai degeaba la coadă, că nu mai aveai în ce să pui ce cumpărai, căci sacoşe nu aveau de vânzare. Emil venise înarmat cu două genţi de voiaj, pe care maică-sa le împrumutase de la o mătuşă de-a doua din partea tatălui, tocmai pentru acest eveniment. Erau două genţi identice, de vinilin sau o imitaţie ieftină de piele, de culoare maro, cu nişte mânere destul de lungi, prinse de geantă cu nişte catarame argintii. Nu aveau nici un buzunar exterior, erau cu fermoar, având un fel de curea, cu care puteai să le încingi atunci când geanta era prea plină şi riscă să se rupă fermoarul. Erau mândria lui Tanti Aglăiţa, mătuşa lu’ taică-su, care le avea de pe vremea când trăia Nea Mitică, bărbat-su, care fusese gestionar la o cooperativă care se ocupă de marochinărie sau cam aşa ceva. Trebuia să aibă grijă de aceste genţi, ca de ochii din cap. Dacă ar fi păţit ceva, ştia că o să intre în conflict deschis cu toată familia. Toţi, dar absolut toţi cei din familie, le foloseau cu ocazia evenimentelor de acest fel, care aveau loc o dată pe lună. Bine că stăteau în cartiere diferite, şi nu aveau nevoie toţi în aceiaşi zi de ele.
Aşa gâdea Emil, în timp ce stătea prins de vreo câteva ceasuri într-o sală mică din Alimentara, unde, la fel ca toată lumea din cartier, aştepta să vină raţia lunară de alimente. Se întâmpla să fie doar cu câteva zile înaintea Crăciunului. Şi frigiderul lor era aproape gol. Noroc cu un văr de a lui taică-său, care apărea cam odată la 3 săptămâni, în miez de noapte, cu nişte pacheţele de carne, atent ambalate în fel de fel de hârtii şi punguliţe. Emil nu ştia de unde avea unchiul său acele pacheţele şi nici nu îl interesa. Nu era treaba lui, era treabă de oameni mari! Cum zicea şi taică-su, treaba lui era să-şi facă lecţiile, să ducă gunoiul, să ia pâine, vara să pună apă la frigider (să fie rece când vine taică-su de la servici), să bată covoarele, atât la ei acasă cât şi la 2 bunici şi 3 mătuşe bătrâne şi cam atât. A, uitase ce era mai important: odată pe lună, să stea la coadă pentru cota de alimente, să prindă rând până veneau ai lui de la servici. Era foarte importantă această activitate, pentru că atunci puteau lua alimentele care le erau destinate traiului pentru o lună, adică: carne (porc, vită, pui), ouă, lactate, ulei, zahăr, faină, mălai. Ce mai tura vura, tot… în afară de biscuiţi, care încă erau la liber, totul era pe cartelă.
La cei cinsprezece ani şi ceva ai săi, Emil era un adolescent tipic pentru generaţia sa. Destul de matur, vedea multe şi înţelegea puţine. Vedea spre exemplu că nu se găseau de nici unele în magazine, dar nu înţelegea de ce, pentru că la televizor, în ziare şi chiar la şcoală, se spunea că totul merge din bine în mai bine în ţară, şi că aici e raiul pe pământ. Purta o pereche de tenişi „drăgăşani” până se rupeau în talpă, hainele erau toate la fel, pantofii aşijderea, numai că unii aveau şiret, alţii elastic, dar şi unii şi alţii aveau modelul de iarnă şi de vară, adică cu găuri sau fără. Nu înţelegea de ce trebuia să fie mâncarea la „cotă”, şi de ce peste tot, la toate magazinele erau cozi imense când băgă marfă, că în rest erau goale, că la muzeu. Emil ura statul la cozi! Uite, spre exemplu, chiar acum ar fi vrut să se ducă la Tutungeria de alături, unde primeau şi ziare, ca să îl cumpere pe ăla cu programul de Revelion de la TV. Oricum nu venise încă, pentru că nu se făcuse coadă. Iar apoi trebuia să ajungă cumva la magazinul Dioda, unde spera să găsească o curea de transmisie pentru magnetofon (cea veche se slăbise, şi nu mai dădea turaţia bună) şi un difuzor pentru boxă (la cel vechi se rupsese membrana). Trebuia să îl repare până la Revelion! Era organizat la Costel acasă şi veneau toţi din bloc, se zvonea că or să vină chiar şi de la alte blocuri. Poate o să vină şi Lavinia… El trebuia să vină cu muzică, dar colac peste pupăză, se stricase magnetofonul. Şi el în loc să umble după piese, trebuia să stea blocat în Alimentara.
La un moment dat, un murmur cuprinse mulţimea de la coadă. Se zvonea că murise cineva, unu’ Milea, pe care Emil nu îl cunoştea. Dar se vede că toţi îl ştiau şi erau îngrijoraţi din cauza asta. Atunci Emil se gândi că Milea ăsta, este şoferul de pe maşina cu marfă, care a avut un accident, a murit, camionul este praf, iar ei vor trebui să vină şi mâine să ia coada de la început. Se vede că avea dreptate, pentru că o parte din oameni, începură să plece din rând, iar acum avea loc să îşi mişte picioarele. Ar fi plecat şi el, barem până la Tutungerie să vadă de ziar, dar nu vroia să piardă rândul, că l-ar fi omorât maică-sa. De aceea intră în vorbă cu bătrâna grasa de lângă el, ce părea că le ştie pe toate.
– A murit Milea? întrebă el
– Da maică, Dumnezeu să-l odihnească
– Şi a mai murit cineva?
– Nu se ştie deocamdată.
– Dar a intrat în ceva sau altcineva a intrat în el?
– Vă spun eu, că a intrat într-o aventură cu zgripţuroaica, iar ăla, de nebun, l-a împuşcat, spuse un nene rotofei, bondoc, cu chelie, ochi mari şi bulbucaţi, roşu la faţă şi cu un fular strâns în jurul gâtului mai să îl sugrume.
– Ce vorbeşti domnule, nu a avut nici o aventură, aflase tot secretul, iar acum vroia să vorbească. Iar ăla mare, l-a împuşcat să tacă, se băgă în discuţie un tip înalt, cu cojoc de oaie, care avea şi cravată la gât.

Emil nu mai înţelegea nimic. Adică, şoferul de camion, se încurcase cu una foarte rea şi a dracului, probabil şefa de magazin sau chiar şefa de la abator, iar altul, posibil soţul ei, sau chiar şeful de la fermă aflase şi… sau şeful ăsta făcea negoţ cu carne, pe sub mână, poate chiar cu unchiu-său, şoferul aflase, şi ăsta îl împuşcase. Dar de unde avea pistol? Sau puşca? Oare unde îl împuşcase? Pe stradă? În maşină? Se pare că da, că altfel ar fi trimis alt şofer, nu?
În timp ce Emil se chinuia să dezlege enigma, vânzătoarea anunţă cu voce tare, că a venit maşina de carne. Emil nu mai înţelegea nimic. În acel moment, lumea care mai rămăsese în Alimentara, execută o mişcare colectivă spre tejghea, asemeni bancurilor de peşti când sunt atacate de rechini, cum văzuse el la Teleenciclopedia. Vânzătoarea făcu un pas în spate, defensiv, tejgheaua scârţâii, femeia se rugă să reziste, piesa de mobilier se înclină câţiva milimetri, dar nu cedă, Avea picioarele prinse cu bolţuri împuşcate în cimentul pardoselii. Femeia răsuflă uşurată, dar ştiu că mai avea un hop de sărit. Îşi luă inima în dinţi şi zise cu voce tare:
– Aşezaţi-vă în ordine că nu avem pentru toată lumea.
Nu se poate descrie în cuvinte, haosul creat de această propoziţie. Toţi, că la comandă au început să dea din mâini şi să încerce să ajungă cât mi aproape de tejghea. Emil, fu smuls de lângă stâlpul lui, fiind târât ca într-un vârtej, în mijlocul mulţimii. Stătea într-un picior, cu faţa spre ieşire şi spatele la tejghea, iar ce era mai rău, credea că un mâner de la o geantă se rupsese.
Nu se ştie cine începu să urle în încăpere:
– Ceauşescu a fugit! Jos Comunismul! Victorie! A început Revoluţia! Trăiască Democraţia!

A urmat un moment de linişte, apoi lumea a început să iasă afară să vadă ce se întâmplă. Oamenii care până mai adineauri erau în stare să se omoare pentru o bucată de carne, se îmbrăţişau fericiţi pe stradă.

Emil se trezi singur în Alimentara, ţinând în mână 2 genţi de voiaj, din care una ruptă, faţă în faţă cu vânzătoarea. Erau ei doi, uitându-se unul la altul, neştiind cum să reacţioneze. Băiatul nu mai văzuse un magazin de mâncare plin cu marfă şi gol, în viaţa lui, iar vânzătoarea ar fi vrut şi ea să iasă pe stradă, dar nu putea lăsa atâta marfă nesupravegheată. Şi başca, că toată carnea acea, pusă în lăzi de plastic, trebuia pusă la rece, iar acolo nu avea cameră frigorifică. Băiatul, se gândea că dacă aşa este în democraţie, este perfect, iar vânzătoarea se gândea că cu atâta marfă şi un singur client, nu prea merge să faci vânzare.
– Vrei să iei „cotă”? Dă-mi adresa, să te tai de pe listă? spuse ea
– Am buletinul, zise băiatul
– Bani ai?
– A… îmi pare rău, sunt la mama, care nu a venit încă
– Îmi pare rău, nu pot te las să aştepţi aici. Ieşi afară să încui uşa.

Băiatul ieşi în stradă, ridică nepăsător din umeri, se duse să-şi ia ziarul şi apoi grăbit se îndrepta spre Dioda. Ce bine că fugise Ceauşescu şi venise Democraţia. Putea şi el să-şi vadă de ale lui. De Revelion şi de magnetofon. Şi poate o să vină şi Lavinia…

Corabia

 

Bărbatul era adâncit pe gânduri, numai de el ştiute. Stătea în curte, pe o buturugă întoarsă şi repara nişte scaune vechi de bucătărie, care începuseră să scârţâie şi să se balanseze din toate încheieturile. Barba crescută de câteva zile, chiştocul de Mărăşeşti fără filtru, din colţul gurii şi cutele apărute între sprâncene, îi dădeau un aer neprimitor, de om dur şi ursuz.
La o azvârlitură de băţ de bărbat, un băiat firav, se juca prin curte. Părul bălai şi ochii mari, albaştri, cu sprâncenele arcuite îi confereau aerul că se miră încontinuu de lumea care îl înconjoară. Să fi tot avut vreo 9 – 10 ani, iar în momentul de faţă era preocupat să facă un garaj şi nişte străzi pentru maşinuţele din plastic ieftin, pe care le primise în dar de ziua lui. În acest sens adunase de prin curte tot felul de beţe, pietricele, nişte sârmuliţe şi chiar o cutie de carton, pe care încerca să le unească şi să le combine în aşa fel încât să realizeze ceea ce îşi propusese. Era foarte preocupat de munca sa, iar din când în când, arunca câte o privire spre tatăl său, să vadă dacă îl observă. Ce mult i-ar fi plăcut ca acesta să dea măcar un semn că vede ce face.
Bărbatul termină de bătut un cui, puse ciocanul jos, iar cu cealaltă mână începu să zgâlţâne uşor scaunul pe care îl repara. Cu mulţumire observă că acesta se ţinea bine, şi nu mai avea nici urmă de joc sau scârţâială. Trase din chiştocul din colţul gurii, dar acesta era stins de mult. Îl aruncă în ţărână şi scoase altă “mărăşească” din pachet, pe care şi-o aprinse cu un chibrit, făcând mâna căluş la gură. Scutură băţul de chibrit până acesta se stinse, iar apoi îl aruncă în praful curţii, lângă chiştocul de mai devreme. Trase din ţigară voluptos, până când în obraji îi apărură două găuri. Simţi cum fumul îi intră în gură, se duce în gât şi apoi pătrunde în plămâni. Timp de câteva secunde păstră fumul în interior, iar apoi îl eliberă cu putere, întâi pe nas iar apoi pe gură. Preţ de câteva clipe, capul său fu înconjurat de fum. Copilul văzu toate astea şi gândul îl duse spre un cap de balaur din poveştile bunică-sii. Dar pentru bărbat, acest lucru nu conta. El îşi terminase treaba cu scaunele şi acum ar fi vrut să plece, să ia “una mică”, la birtul din colţul străzii. Dar nu putea pleca, pentru că nevastă-sa nu era acasă şi trebuia să se uite după copil. Oare pe unde umblă? Dacă ar fi fost după el, ar fi plecat, că băiatul era destul de mare şi îşi putea purta singur de grijă. Ce, el când era de vârsta lui, avea grijă cineva pe unde se duce şi ce face? Se ducea singur cu vacă la păşune, iar când erau plecaţi ai lui la câmp, stea singur şi avea grijă şi de ceilalţi fraţi mai mici. Când nu avea nici o îndatorire de făcut, se ducea singur la pădure şi găsească fragi şi ciuperci iar altă dată ajungea până la râul ăla mare din satul vecin, să pescuiască. Ştia cineva de el? Îi purta cineva de grijă? Nu! Iar după ce muriseră ai bătrâni, când el avea numai 18 ani, fusese şi mamă şi tată pentru fraţii lui. În concepţia lui, copii şi mai ales băieţii, nu trebuie dădăciţi şi ţinuţi în braţe prea mult. Trebuie lăsaţi să se dea cu capul de sus, căci numai aşa te căleşti pentru viaţă şi te înveţi cu greutăţile. Niciodată nu ştii ce se poate întâmpla, iar dacă eşti crescut în găoace ca şi puii, nu eşti pregătit niciodată pentru ce are să vină. Dar poţi să-i spui toate astea la femeie? Pentru ea nu conta decât băiatul, de care cineva trebuia să aibă grijă în permanenţă. Ce adică? El nu îşi iubea copilul? Dar dacă se va întâmpla ceva cu el şi cu nevastă-sa? Cum se va descurca? În concepţia sa, educaţia spartană era cea mai bună pentru un băiat.
Prins de gânduri, nici nu observă cum băiatul luase de lângă el ciocanul şi nişte cuie, pe care încerca să le bată într-o scândură. Bocănitul ciocanului şi apoi ţipătul băiatului îi atraseră atenţia. Inima-i sări din piept.
– Ce ai păţit? zise el. Te-ai lovit? Vino să văd!
– Nu am nimic, spuse băiatul cu ochii în lacrimi.
– Atunci de ce ţipi? Ţi-ai dat cu ciocanul peste deget?
– Îhî
– Curge sânge?
– A…
– Dacă curge, bagă degetul în gură şi o să se oprească. Dar ce vrei să faci acolo? De unde ai luat scândura aia?
– Am găsit-o, spuse băiatul cu jumătate de gură.
Acum se aştepta că taică-său să îl certe. Nu ştia sigur din ce motiv, dar se aştepta la o papară. Îi era puţin teamă de ce va urma. Oare de ce tace şi nu zice nimic? Cred că e de rău, sigur s-a înfuriat. Îl auzi pe taică-său cum se ridică de pe buturugă şi se îndreaptă spre el. Ar fi vrut să fugă dar îi era teamă. Dacă nu primise nici o înjurătură până acum, înseamnă că îl aşteaptă o scatoalcă după cap.
– Ce vrei să faci cu ea? întrebă bărbatul cu voce răstită.
– Aaa… o… barcă, spuse băiatul.
Nu ştia de ce spusese asta. Auzi, o barcă! De parcă taică-său o să-l creadă. Ce să facă el cu o barcă? Dar când auzi vocea ameninţătoare a tatălui, se fâstâcise aşa de tare, încât uitase că de fapt vroia să acopere garajul pe care îl construise pentru maşinuţele de plastic. O pauză lungă se lăsă. Taică-său se oprise lângă el şi copilul aştepta pedeapsa. Dar aceasta întârzia să apară. Copilul ridică privirea către părintele său şi îl văzu pe acesta cum îşi freca barba cu o mână, căzut pe gânduri.
– O barcă zici, mormăi printre dinţi. Păi dacă vrei să faci o barcă, nu ai început bine. În primul rând scândura aia nu e bună, îţi trebuie una mai groasă, şi mai lată, pe care să o poţi scobi, să aibă oamenii unde sta. Cu scândura pe care ai ales-o nu poţi să faci decât o plută. Iar acum trebuie să te hotărăşti de care barcă vrei să ai. Doar o bărcuţă de pescari, sau o şalupă, sau chiar un vapor. Hai zi ce vrei să construieşti?
– Un vapor, zise băiatul
– Un vapor modern sau o corabie?
– Cred că o corabie… de piraţi.
– Pentru o corabie ne trebuie catarge şi pânze. Hai cu mine în magazie, spuse bărbatul.
Copilul se ridică de jos şi îşi urmă tatăl spre magazie. Era destul de mirat dar în acelaşi timp bucuros că scăpase de pedeapsă şi mai ales că tatăl său vroia să construiască cu el o corabie. Ştia de pe acum că va avea cea mai frumoasă corabie de piraţi din câte există. Şi făcută din lemn, nu ca aceea din plastic pe care o văzuse la şcoală la un coleg. Ce invidioşi o să fie toţi colegii la şcoală.

Când veni femeia acasă, fu foarte surprinsă de atmosfera din casă. Copilul o întâmpină la uşă şi începu să-i povestească de-a valma despre o corabie de piraţi, scânduri, tunuri, pânze şi catarge, tot felul de bazaconii, din care nu înţelegea nimic. Îl caută cu privirea pe bărbatu-său, dar acesta era prin curte făcând nu ştiu ce. Când intră în camera mare, chiar în mijloc, sta pusă ca la expoziţie, o chestie de lemn ce se asemăna destul de mult cu un vapor sau o corabie. Avea de toate şi catarge şi pânze şi cabine până şi steag de piraţi avea prins de cel mai înalt catarg. Era destul de caraghioasă şi îţi trebuia destul de multă imaginaţie să îţi dai seama ce e, dar bucuria copilului o lăsă să înţeleagă că pentru el era cea mai frumoasă jucărie din lume.
– De unde o ai?
– Tata mi-a făcut-o, zise băiatul. Şi eu l-am ajutat. Îţi place?
– E foarte frumoasă. Să ai grijă de ea.
Atunci femeia înţelesese că exuberanţa copilului venea din faptul că făcuse ceva împreună cu tatăl sau, că descoperise în părintele său acea urmă de iubire pe care până atunci nu o văzuse, fiind ascunsă cu multă dibăcie. Se bucura în sinea ei de această schimbare în comportamentul soţului şi se ruga în gând ca aceasta să ţină.
Bărbatul intră în casă şi se uită lung la nevastă-sa, reproşându-i parcă din priviri că întârziase aşa de mult. Copilul nu contenea să turuie despre corabie şi despre cum îl ajutase pe taică-său să o construiască. Vorbea încontinuu şi se foia dintr-un colţ în altul al camerei. Era super extaziat şi acest lucru se vedea prin toţi porii fiinţei lui.
Deodată, o înjurătură porni din gura bărbatului şi palma grea a acestuia lovi ceafa copilului. Cu un mârâit nervos, îl trimise pe copil în altă cameră. Nevastă-sa, rămase încremenită de mirare în mijlocul camerei, neînţelegând nimic din ce se întâmplă.
– Prea mult trăncănea, se justifică el lui nevastă-sa. Îi cauţi prea mult în coarne şi o să îi mănânce câinii din traistă când se va mări.
În timp ce zicea aceste lucruri, ieşi din casă, îndreptându-se spre birtul de la colţul străzii.

Copilul, cu lacrimi mari în ochi, se refugie într-o altă cameră, confuz şi cu inima strânsă, neînţelegând unde greşise. La piept ţinea corabia lui de piraţi, cea mai frumoasă corabie din lume.

Autostrada

Gonea prin noapte. Autostrada era slab circulată, dar pe Mircea acest fapt nu-l deranja, chiar îi convenea această lipsă a traficului. Era puţin oboist, dar gândul că va ajunge în curând să le vadă, îl făcea să îşi împingă limitele. Luminile bordului erau de un portocaliu liniştitor, iar discul pe care îl ascultă crea o atmosferă caldă şi relaxantă. Pornise la drum cu vreo două zile în urmă şi se îndrepta spre casă, acolo unde îl aştepta Ioana şi Maria. Nu le mai văzuse de şase luni, atunci când le luase bilet de avion şi veniseră ele să-l vadă. Ce bine fusese, dar din păcate scurt. Îi lipsea viaţa de familie cu tot ce implică ea şi suferea teribil că nu putea lua parte la evenimentele familiale. Spre exemplu, Maria împlinise trei ani luna trecută, dar el nu a putut să-şi ia concediu atunci şi de aceea se grăbea să ajungă ca să o vadă. Bineînţeles că îi era dor şi de Ioana, soţia sa, dar cea mică era principalul motiv al grabei sale. Preferase să vină cu maşina din cauza bagajelor voluminoase pe care le avea. Dacă ar fi optat pentru avion l-ar fi costat o mică avere. Mai avea puţin până în graniţa, cam o sută cincizeci de kilometri. Iar de acolo încă aproape două sute până acasă. Ce bine era dacă ar fi fost autostradă şi în ţară. Putea încerca să ajungă în noaptea asta, dar aşa…

——————

Ionel se uită în mica oglinda aşezată pe poliţa din camera de baie. Arata oboist şi nişte cearcăne mari îi apăruseră pe faţă. Se trezise cu noaptea în cap şi se culcase destul de târziu aseară, dar era bucuros. Trebuia să plece la băiat la şcoală, la oraş, cu ceva de ale gurii. Nevastă-sa muncise ieri toată ziua să prepare tot felul de bunătăţi pentru băiatul lor, student anul III, la drept. Era mândria familiei şi numai Dumnezeu ştie cât de multe sacrificii făcuseră, el şi Tanţa, nevastă-sa, ca să îl trimită şi să-l ţină în şcoală. Dar băiatul era ascultător şi învaţă bine şi nu se înhăitase cu toţi derbedeii de la oraş. Chiar şi acum, nu venea acasă pentru că avea nu ştiu ce practică la facultate sau cam aşa ceva. Dar pentru Ionel era chiar o binecuvântare acest drum. Mai ieşea şi el din casă, să se ducă la oraş şi … nu la târgul prăfuit aflat la câţiva kilometri de satul lor, ci la judeţ. De abia aştepta să ajungă. Reuşise să o convingă pe Tanţa, nevastă-sa, să se ducă singur şi de aceea se bucura, nu că nu i-ar fi plăcut să aibă pe cineva în maşină pe drum, să mai vorbească să nu se plictisească, dar… odată ajunşi acolo, ea, că femeile, după ce o plece de la cămin de la Silviu, o să-l care prin toate magazinele din oraş. Iar el avea alte planuri. Vroia să meargă cu Silviu la un restaurant, cu feţe de masă albe şi ospătari îmbrăcaţi în costume, cu frapiere pentru vin şi gheaţă cum văzuse el într-un film vechi. Şi să stea şi el cu feciorul său la masă şi să aibă o discuţie ca de la bărbat la bărbat. Veştile pe care vroia să i le dea, trebuiau sărbătorite.

——————–

Era puţin agitat, nu pentru că nu ştia cum să gestioneze situaţia, ci pentru că acum era pe cale să devină persoană publică, în toată puterea cuvântului. Nu că nu ar fi fost şi înainte, dar azi avea să apară la toate posturile de televiziune naţională. Toată ţara o să-l vadă şi o să-l cunoască. Şi când te gândeşti că de abia se instalase în funcţie. Ce noroc pe capul lui. Ăla dinainte, făcuse toată treaba, şi el avea să culeagă roadele. Parcă şi vedea imaginea sa pe toate canalele de ştiri, cum taie pamblica inaugurală, iar în josul ecranului scris cu litere de-o şchiopa: “Romeo Calistrat Vulcăneanu, noul ministru al transporturilor, inugurează autostrada… “ Ce contează că este doar de 13.2 km? Important ca el o va inaugura, că o va putea trece în CV-ul său. Peste ani nimeni nu va mai şti că această bucată de drum nu se conectează deocamdată cu alte şosele şi că nu are nici un spaţiu amenajat de popas. Bine că se poate inaugura în timpul mandatului său. Era conştient că forţase puţin lucrurile, dar aşa trebuia să facă, ca să câştige toată lumea. El să capete capital politic şi electoral, firma de construcţii să nu fie penalizată pentru întârzieri. În felul acesta putea să arate că este băiat de comitet, şi că înţelege cum se învârte roată. La următoarea licitaţie, ştia că va primi ce i se cuvine, iar în felul ăsta se achita şi el de datoria faţă de şeful ăl mare care îl puse la minister.

———————

Mircea era oboist. Trecuse de vamă, iar acum se îndrepta spre casă. Mai avea în jur de o sută de km. Pierduse mult timp la graniţă, prinsese în faţă nişte autocare şi microbuze care au fost percheziţionate de vameşi în amănunt. Oare ce căutau? Şi pe el l-au căutat, mai ales când l-au văzut singur în maşină şi cu atâtea bagaje. A părut “suspect”. Nu au avut ce să găsească şi de accea vameşul, cu zâmbetul pe buze, i-a cerut o ciocolată. Nu a vrut să îi dea nimic. El nu munceşte pentru vameşi. Dar cu ocazia percheziţiei vamale, scosese din bagaj ursuleţul de plus pe care îl cumpărase pentru Maria, ca să îl dea când o intra în casă. Gândul că avea să ajungă în curând să-şi vadă familia, îi pompă în vene tone de adrenalină, care îl ţineau treaz. Făcuse mai mult de o sută de km de când intrase în ţară, dar traficul îl ţinea în loc. Şoseaua cu un singur fir pe sens era plină de TIR-uri, camioane, utilaje agricole, căruţe, biciclete şi colac peste pupăză de poliţie cu radare. Stăteau în fiecare sat şi aveau grijă să oprească pe oricine călca un pic mai mult acceleraţia. Se circulă bară la bară. Auzise la radio că prin zonă ar fi cineva important care inaugurează ceva porţiuni de autostradă. Ar fi vrut să se oprească puţin să ia o gură de aer şi să găsească o toaletă. Dar în primul rând nu vroia să iasă din coloană, iar în al doilea rând nu vedea nici un loc mai de “doamne ajută” unde să se oprească pentru un popas. De ar fi fost autostradă, acum era acasă. Nu credea că e posibil să parcurgi puţin peste o sută de kilometri în aproape trei ore. Unde locuia acum, nu mai simţea deloc povara deplasărilor, dar ce să-i faci? Asta este, cu binele te înveţi uşor, acum, bine că mai avea puţin până acasă. Ursuleţul de pluş îl privea de pe bancheta pasagerului. Parcă şi el îşi pierduse răbdarea şi de abia aştepta să o întâlnească pe Maria.

——————-

Maşina lui veche se chinuia să ţină pasul cu vehiculele mult mai noi şi mai puternice care îl depăşeau constant. O fi ea veche dar încă îşi face treaba şi dacă e vorba de o defecţiune ceva, o repari în drum cu o sârmă. Aşa gândea Ionel, în timp ce conducea spre oraşul unde îl aştepta băiatul său. Plecase de acasă puţin mai târziu decât programase, pentru că pe nevastă-sa o apucase să mai pună ceva de-ale gurii prin pachet, că… “dacă tot mergi singur, ai loc în maşină”. Şoseaua era destul de aglomerată, cel puţin pe celălalt sens se circulă bară la bară. El, că orice şofer prevăzător, se ţinea după un camion, ca să îi fie pavăză, gândind că nimeni nu e nebun să intre în depăşiri riscante când vede că vine din fata ditamai camionul. Era o măsură de siguranţă, pe care şi-o impusese, după ce urmărise îndeajuns de mult ştirile de la ora 5 şi văzuse câte se pot întâmpla pe drum. Începu să se gândească la Silviu şi la vestea pe care vroia să i-o dea. Ce bucuros o să fie. Anul acesta avuseseră noroc, reuşind să facă recolte record pe care, că prin minune le-au vândut aproape în totalitate. Păi dacă toţi ceilalţi s-au grăbit să schimbe cultura, ce să le facă el? El a ţinut-o tot pe aia de anul trecut şi a fost singurul din zonă. Aşa că a fost bătaie pe produsele lui, să mai fi avut şi vindea tot. Dacă ar fi aşa în fiecare an, ce bine ar fi. În fine cu banii de pe producţie, au hotărât, Ionel şi nevastă-sa, să îi cumpere băiatului o maşină, la mâna a doua, dar mult mai nouă decât a lor. Acum spera să fie şi mai bună, căci cu astea noi de acum, pline de senzori şi electronice, nu le mai poţi repara aşa de uşor.

Prins de gânduri, nici nu realiză când camionul din faţă a dispărut pe un drum lateral. Rămase fără pavăză. Drumul era linie dreaptă. La un moment dat, la câţiva metri în faţa sa, o maşină intra pe contrasens. Nu mai avu timp de reacţie şi intră în plin în cealaltă maşină. Reuşi să vadă doar numerele de înmatriculare din străinătate şi faţa bărbatului care conducea. Se auzi un zgomot puternic, de fiare contorsionate şi apoi nimic. Doar linişte. Printre resturi de fiare, sânge şi sacose sparte pline cu merinde, un ursuleţ de pluş stătea cu faţa în sus, pe şosea, aşteptând parcă un copil să vină să se joace cu el.

——————-

Romeo se simţea oboist dar în acelaşi timp mulţumit de sine. Ziua fusese un succes total. Îi dăduse telefon şi şeful de partid să-l felicite şi să îi transmită că partidul se mândreşte cu realizările ministerului pe care îl conduce. Acum în liniştea vilei de protocol pe care o ocupa, încerca să găsească la televizor reportajul în care el inaugurează autostrada. Pe un canal de ştiri începu un reportaj despre un accident rutier soldat cu doi morţi. Îi atrase atenţia, pentru că în acea zonă fusese şi el azi. Vocea reporterului de teren anunţa plat, fără alte inflexiuni: “O maşină înmatriculată  în străinătate a intrat pe contrasens, lovind frontal o maşină înmatriculată în Romania, care circulă regulamentar. Şoferii ambelor vehicule au murit pe loc. Posibilă cauza a accidentului, oboseala la volan.” Dar lui Romeo Calistrat Vulcăneanu, nu îi păsa, era doar un alt accident banal, petrecut din vina acestor nenorociţi care au plecat în străinătate, să facă ţara de râs şi care odată întorşi aici, cred că le ştiu pe toate. Vin cu maşini închiriate şi încep să gonească pe şosele că apucaţii şi apoi se plâng ca nu avem drumuri. Păi dacă nu le convine să nu mai vină, fir-ar ei să fie de “căpşunari”. Şi ălalalt care mergea regulamentar, cu cataraga aia de maşină, te cred şi eu că faci accident. Ar trebui să vorbească la RAR, să înăsprească controalele la maşini, să nu mai treacă toate “bombele”. În sfârşit începu şi reportajul pe care îl aştepta. Dădu televizorul mai tare, să se audă mai bine. Reporteriţa începu relatarea evenimentului cu un ton mai mult decât oficial. Te cred şi eu, cu atâtea oficialităţi prezente acolo. Începu prezentarea lor, bineînţeles cu numele său în capul listei, apoi urmară pe rând, senatorii şi deputaţii locali, apoi mai marele bisericii pe zona, apoi prefectul şi primarii localităţilor limitrofe acestei bucăţi de drum. Nu lipsea nimeni. Era mândru nevoie mare. Comută pe un alt program. Acolo ca din întâmplare era difuzată ştirea cu accidentul petrecut în aceiaşi parte de ţara unde fusese şi el azi. Dar pe cine interesează acest accident, când el a devenit oficial persoană publică, care apare la televizor, inaugurând… 13.2 km de autostradă?