O poveste despre cavaleri si domniţe (schiţă neterminată)

 

 

Am scris această povestioară, aşa într-o doară. Nu e nici terminată şi nici foarte bine conturată. M-am hotărât să o postez, pentru a vă cere părerea despre subiect, dacă are logică şi dacă se merită să-l dezvolt. Ştiu că e puţin cam lungă pentru un blog, dar dacă aveţi răbdare să citiţi până la capăt, nu ezitaţi să-mi împărtăşiţi părerile voastre. Vă mulţumesc anticipat.

Cap 1

Era o noapte călduţă de vară. Aerul cald, mirosul de iarbă şi cântatul greierilor, îl făceau să se gândească la copilărie. Amintiri de mult uitate îl năpădiră cu forţa. Un zâmbet înflori pe faţa arsă de soare a bărbatului şi o umbră de melancolie se aşternu peste chipul său. Pentru o clipă, expresia feţei sale, ca cioplită în piatră, căpătă o expresie de bunătate, pe care nu mulţi se puteau lăuda că o văzuseră vreodată. Cu un gest făcut cu mâna, acesta parcă vru să alunge amintirile, aşa cum alungi nişte insecte care te supără. Nu îi plăcea când astfel de stări sufleteşti îl cuprindeau. Îl făceau să se simtă slab şi vulnerabil. Iar el ştia că toate acestea îl puteau ucide. În ceea ce făcea, trebuia să rămână tot timpul în alertă. Nu se putea lăsa cuprins de sentimente. Atunci când apăreau, nu se mai putea concentra la ceea ce avea de făcut, iar astfel putea să sfârşească rău.
Nu îi plăcea în mod deosebit ceea ce făcea, dar simţul datoriei, al onoarei şi nu în ultimul rând al prieteniei, îl făceau să continue. Nu putea să trădeze încrederea stăpânului şi în acelaşi timp al prietenului său. Erau prieteni din copilărie. El şi Alexandru crescuseră împreună, învăţaseră scrisul şi cititul de la aceiaşi profesori. Meşteşugul armelor, călăritul, ştiinţa vânătorii, le prinseseră umăr la umăr, nedespărţiţi. El, era fiul grăjdarului, iar Alexandru, fiul Logofătului Grigore, care era mai marele cetăţii. Faptul că se înţelegeau aşa de bine, mirase la început pe toată lumea, dar cu timpul toţi se obişnuiseră cu ei aşa. Erau nedespărţiţi. Dar anii trecuseră, iar Alexandru, după moartea tatălui sau, îi preluase titlul si atribţiunile, devenind logofăt si stăpân al cetăţii. Iar el, prin prizma prieteniei şi devotamentului său, omul cel mai de încredere al logofătului. Această poziţie, era invidiată de mulţi, creând multă invidie şi duşmănie. Dar el nu se lăsa copleşit, făcând tot ce era necesar să facă, ca să protejeze casa şi blazonul familiei din care făcea parte. Chiar acum se întorcea dintr-o misiune, pe care Alexandru i-o încredinţase în mare taină. Fusese la Viena, să pună bazele unui acord cu Ducele, prin care să se asigure în caz de nevoie de sprijinul acestuia. Totodată, trebuia să spioneze şi acţiunile unui pretendent la poziţia de Logofăt al Moldovei, care uzurpa poziţia lui Alexandru. Lucrurile nu merseseră tocmai bine, şi fusese nevoit să-l ucidă pe nepotul pretendentului, care descoperise activităţile sale clandestine. Totuşi aducea şi veşti bune. Obţinuse sprijinul Ducelui, pentru Alexandru.
Era cuprins de o stare de nerăbdare şi fericire. Încă o misiune se încheiase cu bine, iar el spera să poată sta ceva mai mult pe acasă. În faţa ochilor, îi apăru imaginea soţiei sale Ioana, care îl ţinea în braţe pe Petru, feciorul său în vârstă de numai câteva luni.
Aşa gândea Tudor, în timp ce se pregătea să facă un popas la marginea unui câmp, mărginit de un pâlc de copaci. Nu mai avea mult de călătorit până să ajungă la cetate, doar câteva ceasuri de călărit, dar calul său avea nevoie de odihnă. Aşa că se hotărâ să înnopteze acolo. Deshămă calul şi îl priponi de un copac. Lângă, îşi încropi un culcuş din iarba si frunze, punând şaua drept pernă. Îşi mai verifică odată armele, se asigură că sub haină se află în siguranţă scrisoarea de la Duce pentru Alexandru, puse capul pe şa şi încercă să adoarmă câteva ceasuri.

Cap 2

Într-o încăpere mare şi rece, în mijlocul căreia trona un pat mare cu baldachin, se afla o tânără domniţă. În jurul patului erau câteva femei mai bătrâne, care se agitau şi se foiau. Totuşi, dacă priveai mai atent, acestea executau toate mişcările într-un mod calculat şi sigur, dat de experienţă. Ştiau exact ce trebuiau să facă. Siguranţa de care dădeau dovadă, o facea pe tânără femeie din pat, să capete curaj, iar epopeea data de prima naştere, să nu i se mai pară atât de înspăimântătoare.
În aripa cetăţii unde se află această încăpere, era surprinzător de pustiu, gărzile lipsind aproape cu desăvârşire. Ţipetele femeii, date de durerile facerii, se izbeau de  pereţii de piatră rece a cetăţii, rostogolinduse pe coridoarele pustii. Erau estompate doar de un uşor zumzet arme şi nechezat de cai. Zgomotele bătăliei se auzeau înfundat, ca din depărtare, creând senzaţia că pericolul nu este iminent.
Deodată ţipetele femeii încetară, iar plânsul unui bebeluş se putu auzi dinspre încăpere.
– Să vă trăiască, Domniţă – spuse una dintre bătrâne.
– Să fie într-un ceas bun, Domniţă Eliza – zise şi o tânără, ce stătuse până atunci într-un ungher mai întunecat al camerei.
– Ce este? – întrebă tânăra mămică
– Băiat, Domniţă – zise altă bătrână, punând în braţele tinerei mame, pruncul abia născut.
– Mihnea. Mihnea va fi numele său – spuse domniţa. Apoi, cu o privire caldă, cuprinse chipul pruncului său şi simţi că o bucurie mai mare nu poate exista pe lume.
– Ioana – se adresă aceasta către cealaltă femeie tânără din cameră –  unde este măria-sa Alexandru? De ce nu este aici, ca să-şi vadă pruncul abia născut?
O umbră de îngrijorare apăru pe chipul domniţei Eliza. Cum de iubitul ei soţ, Alexandru, nu se află cu ea în aceste momente? Oare unde se află şi ce se întâmplă? Deodată, zgomotul de arme ajunse şi în camera unde se aflau.
– Ioana, ce se întâmplă?
– Ne-au atacat tătarii, domniţă. Iar măria-sa se este acolo, pe metereze apărând cetatea.
– Trimite vorbă să fie înştiinţat că are un fecior, pe nume Mihnea.

Cap 3

Alexandru deţinea cea mai mare dregătorie din ţară. Era Marele Logofăt al Ţării Moldovei, fiind al doilea om în ţară după Vodă. Moştenise această dregătorie de la răposatul său tată. Nu şi-o dorise, dar moştenirea era moştenire. Îşi luase treaba în serios încercând să slujească cât de bine putea pe Vodă şi Moldova. Firea lui dreaptă şi loială, îi făcuse pe mulţi să îl duşmănească, dorind decăderea sa şi chiar moartea. Duşmani puternici, atât din ţară cât şi din regatele vecine Moldovei, doreau să-l înlăture de lângă Vodă, să-l vadă în dizgraţie. Alexandru era destul de inteligent să înţeleagă, că dacă nu îşi creea nişte alianţe puternice, nu va putea rezista multă vreme în faţa duşmanilor săi. Invidia şi ambiţiile personale, erau de multe ori mult mai puternice decât dragostea de ţară şi de dreptate.
Alexandru era un bărbat înalt, tânăr, cu pieptul larg şi umeri laţi. Părul său negru în contrast cu faţa albă îi confereau un aer de nobleţe, iar ochii săi migdalaţi, de culoarea murelor, lăsau să se înţeleagă că este un bărbat inteligent. Tot aspectul său exterior, inspirau forţă şi inteligenţă. Puţini erau aceia care ar fi îndrăznit să-l provoace la luptă.
Se afla pe zidurile cetăţii sale, încercând să respingă un atac al tătarilor, ce venise pe neaşteptate. Nici trupe nu avea de ajuns, pentru că doar cu o zi înainte trimisese o parte din oştenii sai, sa se alăture oştii domneşti. Dacă ar fi avut toţi oştenii, nu s-ar fi temut de acest atac al tătarilor, dar aşa… Trebuia să spere că aceştia nu vor putea străpunge zidurile cetăţii.
Era îngrijorat şi pentru că toate acestea se întâmplau tocmai în această noapte, când pe soţia sa iubită, o apucaseră durerile facerii. Iar el nu putea să-i fie alături, să fie lângă ea tocmai în clipa când întâiul lor copil era pe cale să vină pe lume. O emoţie îl cuprinse la gândul că era pe cale să devină tată. Şi-ar fi dorit să aibă un fecior, care să-i fie urmaş, dar dacă se gândea mai bine, nici o fată nu era de lepădat. Fie ce-o fi, numai sănătos să fie, iar draga lui Eliza să nu păţească nimic în timpul naşterii.
Un nechezat puternic de cal, îl făcu să tresară. Reveni buimăcit la realitatea luptei. Tătarii atacau în valuri. Erau mai mulţi decât de obicei. Deodată, pe cerul nopţii se iviră nişte bulgări de foc, care izbiră cu putere în zidurile cetăţii. Catapulte! Alexandru rămase uimit, ştiind că tătarii nu foloseau astfel de arme de asediu. Mintea sa agera încerca să găsească un răspuns la această dilemă. Alte două mingi de foc apărură pe cerul nopţii. De data aceasta loviră mai sus, aproape de metereze. Ştia din experienţă că aceştia îşi reglau astfel tirul, iar următoarele proiectile vor trece de zidul cetăţii. Îşi dădu seama, că nu numai tătarii atacau. Mai era şi altcineva cu ei. Dar cine? Oare turcii se aliaseră cu tătarii şi îl atacau? Atunci de ce nu se vedeau pe câmpul de bătălie? Sau unii dintre numeroşii săi duşmani, se aflau în spatele atacului? Şi acest atac care venise la numai o zi după ce trimise trupele din cetate. Cineva îi întinsese o cursă. Dar cine? Această întrebare îi revenea în minte, insistent şi încerca să îi afle răspunsul, dar simţea că ceva lipseşte. Putea să fie oricine, turci, poloni, unguri, sau boierii care îi erau potrivnici. Nu mai avu timp să se gândească la această dilemă, pentru că un ostaş, pe care îl recunoscu ca fiind unul din garda Elizei, îşi făcu apariţia lângă el. Alexandru simţi că inima i se face cât un purice. Oare ce veşti îi aduce acel om?
– Să trăieşti măria-ta – spuse oşteanul, îngenunchind în faţa lui Alexandru.
– Spune ce s-a întâmplat? Cum e doamna? A născut? – întrebă logofătul.
– Măria-sa, Domniţa Eliza este bine. A născut şi aveţi un fecior, pe nume Mihnea. Să vă trăiască şi să fie într-un ceas bun, Măria-ta.
Zgomotul bătăliei se estompă deodată în mintea lui Alexandru. Bucuria veştilor primite, îl făcură să uite de momentul critic în care se aflau. Vroia să plece ca să-şi ţină în braţe pruncul abia născut. În marea lui bucurie, nu observă mingea de foc care străbătu cerul şi căzu la câţiva paşi de el. Suflul exploziei, datorate impactului cu solul al mingii de foc, îl aruncară la pământ. Simţi o durere puternică în piept iar faţa îi ardea. Cu coada ochiului văzu cum altă minge de foc lovi poarta cetăţii, incendiind-o. O imagine venită de nicăieri, cu Eliza ţinându-l în braţe pe Mihnea, îi apăru ca o fantasmă în minte. Apoi se făcu întuneric şi linişte.

Cap 4

Căpitanul gărzilor, veni în grabă şi pătrunse fără să mai ciocăne la uşă, în camera unde stăteau Eliza şi Ioana, împreună cu copii lor, Mihnea şi Petru.
– Repede, să fugim! Cetatea a căzut, iar tătarii au intrat în curte. Nu mai durează mult şi vor ajunge aici
– Unde e măria-sa Alexandru? întrebă domniţa Eliza.
Ostaşul, făcu o pauză, neştiind cum să zică. Eliza înţelesese, iar lacrimi mari apărură pe obrajii ei tineri şi osteniţi, după durerile naşterii.
– Spune, e mort sau prizonier?
– L-am văzut căzând fără suflare, spuse căpitanul. Vă rog domniţă, nu e timp acum. Trebuie să ajungem la pasajul secret, care ne scoate din cetate. Luaţi copii, ceva de-ale gurii şi numai ce puteţi căra. Să ne grăbim!
Femeile îşi luară copii în braţe, se îmbrăcara cu nişte mantii groase şi lungi, care le acopereau aproape un totalitate, ferindu-le de ploaie şi de vânt. Îşi puseseră la brâu câte un pumnal, şi porniră după căpitanul gărzilor. Cele două bătrâne care asistaseră la naştere, puseră într-o desagă ceva de-ale gurii pornind după Eliza şi Ioana. Zgomot de arme, ţipete, gemete şi nechezat de cal se auzea de peste tot în cetate. Căpitanul, porni pe un coridor întunecat, îndreptându-se spre aripa nordică a cetăţii. Se vedea că ştie drumul, mergând cu pas sigur şi în linişte. Căpitanul mergea în faţă, având într-o mâna sabia scoasă din teacă iar în cealaltă o torţă aprinsă. În urma sa, veneau Eliza şi Ioana, amândouă ţinânduşi în braţe copii, pe Mihnea şi Petru. Acestea, erau urmate la mică distanţă, de cele două bătrâne, care cărau desaga cu merinde. După un colţ, se văzu o lumină de torţă, care nu era a lor. Se opriră, aşteptând cu sufletul la gură să vadă cine e. Din nefericire, dădură nas în nas cu un grup de tătari, în căutare de pradă prin cetate. Aceştia erau raşi în cap, având lăsat doar în creştet, un smoc de păr lung. Cu ochii lor mici şi oblici, feţe turtite şi palide, tătarii aveau o înfăţişare crudă şi feroce. Femeile ştiau că dacă cădeau în mâinile acestora, vor avea o soartă înfiorătoare iar copii lor vor fi ucişi pe loc.
Tătarii se opriră o clipă, măsurară din ochi prada şi rânjiră cu nişte guri ştirbe. Căpitanul, oricât de brav ar fi fost, nu putea face faţă unui grup de şase tătari. Însă era hotărât să-şi apere stăpâna chiar şi cu preţul vieţii. Aşa că se aşeză ca o pavăză între atacatori şi femei. Cu un ţipăt gutural, care le dădu fiori reci pe şira spinării, tătarii atacară. Ferocitatea lor era ieşită din comun. Semănau cu nişte animale de pradă, care au pornit în haită la vanătoare. Oşteanul, reuşi să doboare pe unul din ei, dar restul de cinci îl dovediră. După ce au terminat cu el, tătarii se întoarseră către tinerele femei, care îşi scoaseră pumnalele să se apere. Din întunericul coridorului, cele două bătrâne, s-au repezit către tătari. Una ţinea în mâini o toporişcă iar cealaltă o sabie scurtă. Dumnezeu ştie unde le ţinuseră. Au atăcat cu un ţipat muribund. Însă curajul lor nu avu sorti de izbândă in faţa tătarilor. Nu reuşiră decât să rănească uşor pe unul dintre agresori şi să-i întârzie puţin. Căzură secerate de săbiile încovoiate ale păgânilor. Aceştia, siguri de pradă lor, înaintau rânjind ca nişte animale înfometate, către femeile lipsite de apărare. Se părea că reuşiseră să pună mana pe o pradă uşoară.
Deodată, de undeva din întuneric, lama dreaptă a unei săbii lovi ca un fulger. Unul dintre tătari căzu secerat iar al doilea scăpă sabia din mână. Ceilalţi trei rămaşi, fură luaţi prin surprindere, neştiind ce se întâmplă. Până să se dezmeticească, încă unul din ei căzu într-o baltă de sânge. În decurs de câteva zeci de secunde, numarul atacatorilor se împuţinase la doi. Aceştia, se întoarseră către noul lor adversar, măsurându-l din cap până în picioare. În faţa lor stătea un bărbat destul de înalt, bine legat îmbrăcat în haine de piele, rezistente la intemperiile naturii şi acoperit de o pelerină neagră şi lungă. Chipul său nu trăda nici o emoţie, iar ochii săi căprui arătau o duritate ieşită din comun. În mâna dreaptă ţinea o sabie lungă iar în stânga un pumnal, nici lung nici scurt, ce putea fi folosit atât pentru a se apăra cât şi pentru a ataca.
– Tudore, tu eşti? – zise Ioana. Slavă Domnului că eşti aici.
Bărbatul aruncă o privire rapidă către cele două femei şi cu o mişcare de felină, se aşeză între acestea şi atacatori. Apoi atacă. Era ca un leu care îşi apară teritoriul. Iute şi puternic, stăpânind la perfecţie arta mânuirii săbiilor, Tudor, reteză capul unui tătar, iar pe al doilea îl străpunse cu pumnalul, din stomac până în inimă. Nici nu avură timp de reacţie.
– Sunteţi rănite? – le întrebă Tudor pe femei. Haideţi repede către pasajul secret. Era liberă calea când am venit pe acolo.
Femeile îl urmară tăcute, fără să mai arunce o privire în urmă, spre locul luptei care tocmai se încheiase.

Undeva, într-un pâlc de pădure, printr-o uşă grea de stejar, ce închidea un tunel, au ieşit trei siluiete, învelite în pelerine negre şi lungi până la pământ. Două dintre acestea ţineau în braţe două mogâldeţe de copii. Legat de un copac, era un cal, care îi aştepta. În depărtare, cerul era roşu, de foc. Se putea vedea bătrâna cetate, incendiată de atacatori. Au urcat pe cal copiii, împreună cu o persoană. Cu hăţurile calului în mână, celelalte două au pornit pe jos, la pas. Trebuiau să se îndepărteze cât mai rapid de cetate şi să ajungă la un loc sigur.  Nu vorbeau. În mintea fiecăruia încolţeau întrebări ce deocamdată nu aveau răspuns.

Advertisements

Incertitudine

 
Oare dacă o să mă uit în sus
voi vedea capătul firului
de care mă ţin,
să nu cad?

Sau poate că dacă mă uit în jos
voi vedea picioarele
scării pe care mă urc?

Nu ştiu.
Mi-e teamă de răspunsuri.
De aceea nu mă mai uit nici unde.

Doar înăuntrul meu. Şi-mi văd teama…
de a mă uita în sus sau în jos.
Ţip după ea, o fluier, să stea într-un loc.
Nu stă.
Îmi potrivesc paşii şi mă arunc în cârca ei.
Cade.
Mă urc cu genunchii pe pieptul ei.
O iau de revere şi mă uit în ochii ei.
O întreb ce are cu mine.
Nu îmi răspunde. Doar râde, în hohote,
care pentru mine se transformă în frisoane.
De frică…

Unde sunt?
Pe scară?
Pe fir?
Cine mă ţine?
Scara… firul… sau poate amândouă.
Încerc să deschid ochii.
Nu pot.

Oare, dacă nu mă mai ţin de fir,
de la ce înălţime voi cădea?
Dar poate că nici nu voi cădea.
Mă ţine scara.
Cât de sus am urcat?
Dar am urcat? Poate nu am urcat deloc
şi atunci nu am de unde să cad.

Iar dacă nu am urcat,
înseamnă că nu pot să văd
nici picioarele scării şi nici capul firului.
Ele nu există.
Deci pot să mă uit.
Scap şi de teamă.

Urme pe nisip

Aceasta este poezia care a dat numele cartii. Daca o cititi, o sa va dati seama de ce am ales-o.

Impresii din călătorie

Urme de paşi pe galbenul ud
Al plajei scăldate în soare,
Se vaită încet, de-abia se aud,
Oftând după tălpi de picioare.

Copii nedoriţi ai trecerii lor,
Lăsaţi pe nisip ca să moară,
Aşteaptă cuminţi un val trecător,
Ce udă nisipul, îl spală.

Uitare s-aşterne pe urme de paşi,
Iar tălpi nu mai vor să se-ntoarcă
La micii orfani, pe plajă rămaşi,
Ce-acceptă tăcuţi a lor soartă.

Dar urme de paşi totdeauna vor fi,
Dovezi ale trecerii noastre,
Destine şi vieţi de val vor pieri,
Uitate, ca urmele noastre.

View original post

O carte…

 

Salutare la toţi cei care citiţi acest blog,

Am scris un volum de versuri. Mai bine zis am pus între coperţi de carton, o parte din ceea ce am scris pe acest blog, timp de mai bine de un an. Nu ştiu câtă valoare literară are şi nici nu-mi fac speranţe că o să apară poeziile în manualele şcolare, dar pentru mine, reprezintă finalizarea unui proiect, la care nici nu îndrăzneam să mă gândesc vreodată. Este un vis, la care nu am visat niciodată. Dacă vreţi, un fel de bonus, primit de la viaţă, care m-a uimit şi m-a bucurat în acelaşi timp. Nu ştiu să zic, ce a declanşat în mine, această pornire de a scrie. Nu am nici cea mai vagă idee de unde vin toate aceste cuvinte, aşezate frumos în versuri, care se termină cu câte o rimă. Câteodată, parcă întreaga poezie este scrisă de altcineva, aşezată tainic în gândurile mele, iar eu nu am altă îndatorire decât să o scot de acolo şi s-o aştern delicat pe hârtie. Ceea ce ştiu însă, este ce m-a făcut să scriu în continuare. Aprecierile pe care le-am primit aici, pe acest blog, de la voi, cei care aţi binevoit să-mi citiţi scrierile, hotărându-vă să-mi împărtăşiţi şi părerile voastre despre ele, m-au făcut să-mi doresc să continui să scriu. Au contat mult, pentru că sunt aprecieri obiective. Şi de la familie şi prieteni am primit multe cuvinte laudative, dar părerile lor au fost de multe ori pline de subiectivism, sau poate nu… nu stiu sigur. Oricum, pentru toate acestea, nu pot decât să vă mulţumesc.

O să-mi ziceţi acum, că o apreciere sau două, sunt prea puţine motive, pentru a tipări o carte. Aveţi cea mai mare dreptate, dar… Poate că m-am lăsat dus de val, poate că am hotărât să las ceva în urmă, cert este că am făcut-o şi nu mai pot da înapoi.

Încă nu a ieşit de sub tipar. Sper ca săptămâna viitoare să fie gata. Editura o să scoată cartea la vânzare în câteva librării on-line. Nu am vrut să scot un tiraj mare, ca să apară şi în librăriile de pe stradă, pentru că nu mă gândesc că or să se vândă. Nici măcar vreun exemplar. Dacă nu era o cerinţă a editurii, nici nu o puneam la vânzare.

Sunt atât de nerăbdător…

Haide să vă arăt coperta. Nu aşa că-i reuşită?

 

 

Coperta_noua

Farmec de toamnă

 

Cu pantofii plini de rouă
Şi purtând o rochie nouă,
Toamna vine nechemată
Şi bate din poartă-n poartă.

Îi deschid, să intre-n casă
Şi m-aşez cu ea la masă,
Ea să-mi zică, eu s-ascult
Povestiri mai de demult.

Farmecul şi-l etalează
Ochii plâng, gura-mi oftează,
De pastel în rama pus
Ea îmi zice, gându-i dus.

Prin fereastra minţii, îndată
Am văzut pădurea toată
Transformată peste noapte
Într-o simfonie aparte.

Fructe coapte prin livezi,
Vii cu struguri ce nu-s verzi,
Câmpuri pline cu belşug,
E al toamnei meşteşug.

Şi mă-ntorc la ea, la toamnă,
Elegantă, mândră doamnă,
O privesc şi-o admir toată
Cum s-a-nvăluit deodată,

Cu nostalgice sclipiri
De căldură şi iubiri,
Printre flori de tufănele
Să le duc iubitei mele.

Frunzele toamnei

 

 

Frunze moarte în grădină,
Toate-s gânduri ce-or să vină
Ca să ducă mai departe
Visuri multe şi deşarte.

Melancolice şi mute,
Frunzele ştiu să asculte,
Ale inimii acorduri,
Printre-a vieţii dezacorduri.

Câtă viaţă a fost în ele
Când au fremătat la stele,
Ele moarte par să să fie,
Multe sunt, multe-or să fie.

Frunze galbene-n grădină
Stau la Lună şi suspină
După vara cea frumoasă
Şi plâng iarna friguroasă.

Ele-aduc tribut tristeţii
Încântându-mi toţi poeţii,
Fără ele, toamna pare
O fătucă oarecare.

Dar aşa, cu ele-n poală
Toamna nu mai umblă goală,
Şi-a pus şal şi pălărie,
Frunze-ngalbenind, o mie.

Căci sunt nestematul toamnei
Prinse pe rochiţa doamnei,
Frunze moarte veştejite
Gânduri multe, chinuite.

Nobleţea mestecenilor

 

Mesteceni în alb, gătiţi de paradă,
Din pâlcuri-pădure încearcă acum
Să râdă spre Soare, iar lumea să vadă
Că încă există nobleţe pe drum.

Se-nclină la vânt, când vântul le-o cere,
Făcând reverenţe în stil armonios,
Nobleţea din sevă, i-obligă să spere
Că vântul va vrea, să le-o-ntoarcă graţios.

Marchizi ai pădurii, cu nobilul trup
Iubesc armonia şi-s veseli în ploaie,
Covoare de iarbă prin preajmă erup
Să le-admire veşmântul şi alura vioaie.

Ei ştiu că nu-s mulţi ca brazii în munte
Şi nici prea vânjoşi, ca stejarii din şes,
Dar sunt melancolici când stau să asculte,
Cum păsări spre seară le cântă ades.

Ei nu sunt oştenii bătrâni ai pădurii
Şi nici cărturarii din mândrul făget,
Ei sunt mai degrabă curtenii naturii,
În haine de gală, veghează discret.

Iubire inspiră gingaşa lor frunză,
Ce rară îmi stă pe o creangă opal,
Şi-mi cântă, când vântul cu ea se amuză
Şi-ncântă poeţii, pe-al toamnei final.

Mestecenii albi, cavaleri ai reginei
Sunt chipeşi, dar mândri de rolul primit,
Actori ce zâmbesc la faldul cortinei
Ce-alunecă lin, peste-un rol prea râvnit.

Povara tăcerii

 

Am pieptul strâns de menghina tăcerii,
Nu pot să plâng şi nici nu pot vorbi,
Dar scriu pe foaie să răspund durerii
Că-s mut, răpus de vremuri şi urgii.

Mi-e sufletul încins de lanţuri grele
Sclav trist al realităţii ce-o trăim,
Doar spiritul îmi zboară către stele,
Făcând speranţa ţel, nu mai murim.

Mă dor tăceri, ce zac ascunse-n mine,
Mă doare vorba ce n-o pot rosti,
Aş vrea să plâng, dar lacrima nu-mi vine,
N-am vorbă-n glas, schimbări nu pot vesti.

Tac, înrobit de lume şi canoane,
Zâmbesc la idioţi şi la perfizi,
Am obosit, s-ascund opinii în cotloane,
S-aprob tacit din cap nişte stupizi.

De-aceea scriu cu patimă ascunsă
Idei şi vorbe care-mi pârjolesc
A mea simţire mult prea des străpunsă
De lungi tăceri, ce sufletu-mi pitesc.

Nu ştiu să scriu …

Impresii din călătorie

Eu nu ştiu să scriu, am doar vorbe şi gânduri,
Ca stoluri de păsări, pe galbene câmpuri,
Ce zboară, se-agită şi-ncep să se zbată,
Umplându-mi fiinţa, umplând-o pe toată.

Şi-atunci iau o foaie şi-ncep ca să-nşir,
Cuvinte de-a valma şi fraze-n delir,
Eu nu ştiu de unde, îmi vine să scriu
Şi vorbe şi gânduri; înseamnă că-s viu.

O Doamne, mai lasă-mă încă puţin,
Să scriu, să mă-mbăt ca din stropul de vin,
Să mâzgăl pe foaie, să simt că sunt viu,
Şi-apoi să trag uşa, se face târziu.

Eu nu ştiu să scriu, dar am vorbe şi gânduri…

View original post

Întrebări…

 
Mă întreb ce ştie marea
Când ascunde-n al său val
Discul roşu şi visarea,
Soarelui privind spre mal.

Dacă maine-aş rupe-o floare
Şi ţi-aş prinde-o-n păr, aşa,
Ar ofta pământul oare
Şi m-ar dojeni cumva?

Aş dori să ştiu pe unde
Pomii frunzele-şi ascund,
Atunci când iarna se-aude
Iar toamna fuge plângând.

Vreau să ştiu ce simte codrul
Când de vânt e mângâiat,
Prin frunziş pitindu-mi dorul
Care zboară neîncetat.

Oare cum se simte valul
Când brăzdat de barcă e,
Legănând dulce-amarul,
Amagindu-mi visele?

Mă întreb ce vede luna
Când se-ascunde după nori;
Stea de-aş fi, să-i ţin cununa,
Secretul l-aş şti în zori.

Întrebări ce nu-s rostite
Se agită, stau buluc,
Frământate şi dospite,
Dacă ies, altele-aduc.

Lumea de sub floare

 

Ieri, aşa pe după masă,
Am ieşit puţin din casă
Şi m-am aşezat la soare,
În grădină, lâng-o floare.

Şi-ncepui a mă uita
Cum o mică gâză sta,
La taclale sub o frunză
C-o vecină, buburuză.

Nu ştiu despre ce vorbeau
Nici la cale ce puneau,
Da-ncercai să tot ghicesc,
Aşa… să mă dumiresc.

Poate că-şi spuneau de-acasă,
Ce bucate au pe masă,
Sau că iarna stă să vină,
Iar cămara nu li-e plină.

Ori poate vorbeau d-ăi mici,
Ori de soţi…, ori de bunici;
Cert e că se tot foiau
Şi-ntr-un loc nu îmi stăteau.

Toată această agitaţie,
Fu luată-n consideraţie,
De un vrăbioi pleoştit,
Cred şi tare hămesit.

Acesta pe gard se-opri
Fără însă a-ndrăzni
Să s-apropie de floare.
Pentru el, eram prea mare.

Nu ştiam ce să mă fac:
Ori pe gâze să le scap,
Ori să las natura-ndată
Să-şi urmeze cruda soartă.

Doamnele, grijă n-aveau,
Tot vorbeau şi ţopăiau,
Neştiind că soarta lor
Se putea schimba uşor.

Mă uitai la vrăbioi
Şi m-am hotărât apoi
Să-l alung, mişcându-mi mâna
Să cruţ gâza şi vecina.

Pasărea zbură de-ndat,
Sub frunză…, acelaşi sfat,
Gâzele nepăsătoare
Se urcau încet pe floare.

Căci habar n-aveau de mine
Nici de vrabie, vezi bine,
Nu ştiau c-am fost noroc
Şi le-am ferit de soroc.

Sub o frunză dintr-o floare,
E o mică lume care
Poartă drame, tragedii,
Ca şi lumea noastră, ştii?

Şi atunci mă-ntreb că poate,
Ca şi gâza avem parte,
De un domn ce s-odihneşte
Iar cu mâna tot goneşte

Vrăbii care-abia aşteaptă
Să ne schimbe soarta-ndată;
Făr-a fi conştienţi de fel
Nici de păsări, nici de el.

Cafeneaua de vise

Este o poezie mai veche, dar care imi este foarte draga. De aceea m-am gandit sa o repostez, ca s-o scutur putin de praf.

Impresii din călătorie

Cafeneaua de vise, cu portar ventriloc
E deschisă tot timpul, nu se-nchide deloc
Nu-i situată pe stradă, o găseşti doar de vrei
Să laşi mintea să-ţi zburde, de la clipă să iei
O iluzie mică şi un vis prea frumos,
Să le pui într-o ceaşcă, iar apoi tacticos
Să le-amesteci cu soare şi iubire din plin
Să le laşi să respire şi să sorbi doar puţin.
Cu un zâmbet pe faţă să te laşi pe spătar,
Prelungind cu o oră sau c-o clipă măcar
Bucuria plăcerii de-a gusta din sirop
Nevoind să te vadă ospătarul miop
Ca să-ţi zică că-i timpul să achiţi şi să pleci
Trimiţându-te-n lume; deziluzii încerci.

Cafeneaua de vise e un loc unde stai,
Doar atât cât speranţă ai la schimb ca să dai,
Iar tariful pe ceaşcă ţi se spune discret,
Nedorind să se afle care-i preţul corect,
Te îmbată cu-arome, de visări fel de…

View original post 80 more words

Zbucium interior

 

Am obosit,
E atâta zbucium împrejur,
Toate se-nvârt, de pot să jur
Căci clipa plânge, vreau s-o fur,
Să fug tihnit.

Mă-ntind pe jos,
Prin praf de drum, la ceas târziu
M-agăţ de pietre, dar sunt viu,
Păsări lipsesc, ceru-i pustiu;
Dar ce folos?

Aş vrea să mor,
De îngeri îs demult uitat,
Iar gânduri şi idei străbat
Un cer cu demoni ce se bat,
De capul lor.

Dar mă ridic,
Caut prin preajmă un stilou
Şi-ncep să lupt cu ei din nou,
Mintea-mi exaltă, sunt erou,
Dar sunt prea mic.

Poetul

 

Mergând pe străzi, aşa, alene,
Am întâlnit după o vreme,
Un om cu haina ponosită
Stând pe o bancă ruginită.

Pantofi de lac avea-n picioare
Cu tălpile tocite tare,
Un mic papion ce trist stătea
Visând la vesta ce lipsea.

Iar sub paltonu-i ponosit
Fracul cel negru-i peticit,
Dorea s-acopere cu-ardoare
Cămaşa, fostă albă floare.

Am stat din drum şi m-am mirat
De-aspectul omului ciudat
De faţa lui intens brăzdată
Şi de o lacrimă udată.

Iar din ascunse buzunare
Zburau cuvintele spre zare,
Ce se grupau în versuri, stol
Ca păsări toamna, dând ocol.

Dar toate-i stau pe lângă el
Neînălţându-se de fel
Închise cu zăbrele mii
Smulse din foste colivii.

În jurul său un gol imens
Un vid cu interiorul dens
Nu îndrăzneam să calc în el
Crezând că voi păţi la fel,

Ca bietul om ce trist stătea
Punând pe rimă mintea sa
Creând din vorbe versuri mici
Balsam la suflet sau chiar bici.

Poetul, magicianul vorbei, a oftat
Căci noi, prin ignoranţă l-am uitat,
Are dureri ce-n lacrimă se-adună,
Visând la rime, ce-ar putea să spună.

Iar lumea azi e prea grăbită
S-asculte rimă-n vers pitită,
De suflet cald ce ţine-o floare
Care-mi suspină când ea moare.

Haina toamnei

 

Parcul meu de lângă casă
Mi-a îngălbenit niţel
C-a trecut Toamna, sfioasă
Aşternând frunze prin el.

Gri alei ce-au fost odată
Azi sun pline de culori,
Haină de pastel, brodată
De faimoşi, bravi croitori.

Ce au fost tocmiţi de Toamnă
Să croiască-n armonie,
Vrând s-o supere pe Iarnă
Care-i albă şi pustie.

Şi-a venit Vântul, vestitul,
Care cu suflarea sa,
A pornit cu veştejitul,
Verde-n galben a schimba.

Rece, Ploicica doamnă,
A sosit de peste zări,
Scuturând cu-a apei palmă
Flori şi frunze pe cărări.

Şi mi-a apărut chiar Gerul
Stând cu Bruma, sora sa,
Care-au decorat pastelul
Cu un pic de alb, cumva.

Toamna tare-i încântată
De hăinuţa ce-a primit,
Eu în parc o admir toată,
Nu mă satur de privit.

Un gând pentru mama

 

Azi, în faţa mamei mele,
Nu sunt trist, nici fericit,
Mulţumesc la cer şi stele
Că frumos a-mbătrânit.

Tot mă uit la chipul mamei
Care s-a schimbat niţel,
Ochii-mi şterg podul palmei,
Nu vreau s-o-ntristez defel.

Numai ochii mamei mele
Au rămas ca altădat,
Cu sclipiri de praf de stele,
Drum spre sufletu-i curat.

Are fire albe-n tâmple
Şi-un surâs, pentru noi toţi,
Simt cum inima-i se umple
Când se uită la nepoţi.

Şi o văd cum intră-n joaca
Începută de copii,
N-a uitat, mama, săraca,
Cum să facă bucurii.

Iar din când în când se uită,
Către noi, cei ce-am crescut,
Cu privirea ne alintă
Iar cu gându-i în trecut.

La vremea când stam acasă,
Inocenţi, pe drum mergând,
Ne-aduna pe toţi la masă
Şi ne ocrotea, râzând.

Eu la timp aş pune-o vamă,
Ca să stea în ţara lui,
Să n-atingă nici o mamă,
Cu aripa dumnealui.

Visurile mele

 

Când pun dreapta căpătâi
Iar ochii-s închişi de gene,
Eu privesc spre cer întâi
Şi pornesc spre el, alene.

Hoinăresc nestingherit,
Printre nori şi printre stele,
Azi ,de Soare sunt zărit,
Ieri, de orizonturi rele.

Şi-ntr-o zi văzui prin stele
Un fapt ce m-a întristat;
Erau visurile mele,
Ce plângeau căci le-am uitat.

Visuri multe, felurite,
Risipite printre nori,
Stând răzleţe, ba lipite,
Neştiind menirea lor.

Visuri vesele, frumoase,
Ce speranţe mi-au tot dat,
Fără ele, flori graţioase,
Nu ştiu ce s-ar fi-ntâmplat.

Şi-am întins mâna spre ele,
Să le-ating, să le adun,
Ele s-au speriat de vrere
Şi s-au transformat în fum.

Stau prin cer, mă uit la stele
Şi mă-ntreb cam fără rost
Unde-s visurile mele?
Ce-am greşit, de-a ieşit prost?

Dar acum, eu ştiu răspunsul
Şi-mi propun iarăşi în ţel,
Iar ca să ajung la dânsul
Îmi fac vise, fel de fel.

George, U.T.C.- ul şi fotbalul

George avea palmele transpirate şi gâtul uscat. Pe măsură ce timpul trecea, emoţiile deveneau din ce în ce mai mari. Nu îi plăcea să aştepte şi de asemenea, nu îi plăceau incertitudinile. Orele de clasă treceau greu şi nu primea nici o veste referitoare la şedinţa U.T.C., ce trebuia să aibă loc astăzi. Trebuia să fie prima şedinţă la care participa, în calitate de U.T.C.- ist. Iar, pe deasupra mai aflase, că în cursul şedinţei de astăzi, o să fie numit în funcţia de casier al organizaţiei pe clasă. Dar, asta numai dacă şedinţa se va mai ţine, deoarece secretarul general al organizaţiei, adică tovarăşa profesoară de educaţie fizică, lipsea de la şcoală. Toată lumea o aştepta, pentru că fără dânsa nu se putea face nimic.

Aşa gândea un băiat înăltuţ, de clasa a VIII-a B, ce stătea cuminte în clasă, aşezat în banca a patra, de pe rândul de la geam. Era deja în timpul celei de-a treia ore din ziua respectivă. Gândul nu îi stătea deloc la ce se întâmpla acolo. Era fericit. În urmă cu aproape două săptămâni într-o ceremonie restrânsă, fusese făcut U.T.C.- ist. Ultimul din clasa lui, probabil pentru că nu avea rădăcini sănătoase. Toţi colegii săi, fuseseră acceptaţi în rândurile organizaţiei tineretului comunist, încă din clasa a VII-a. El rămăsese singurul pionier din clasă şi timp de aproape un an, suportase cu stoicism această situaţie stânjenitoare. Acceptul în organizaţie, venise ca o eliberare pentru el. Era o intrare în normalitate. Niciunul din părinţii săi şi nici chiar bunicii, nu făceau parte din nici o organizaţie a partidului. Acum, el era singurul din familie ce avea contact cu acesta. Ai lui primiseră vestea cu indiferenţă, ba chiar au fost un pic circumspecţi. Singura care îl felicitase, fusese mama sa. Aceasta, îi recomandase să fie serios şi să facă tot posibilul ca să stea cât mai mult în organizaţie. Căci numai cu sprijinul partidului putea progresa. Altfel, indiferent cât de bine învăţa tot nu va putea concura cu unul care provenea din rândurile partidului. Îşi amintea perfect vorbele mamei:
– Ehe…, Georgică mamă, ascultă bine ce îţi spun, că nu îţi vreau răul. Trebuie să votezi cu cine e la putere, căci altfel… te mănâncă lupii. Ţine-te cu dinţii de organizaţie şi încearcă să te faci remarcat, ca să poţi progresa. Numai aşa poţi avea un viitor. Altfel… o să rămâi ca mine şi ca taică-tău, cu vise neîmplinite şi frustrarea că trebuie să asculţi de nişte proşti, puşi în funcţii de partid. Degeaba eşti bun, dacă nu ai şi proptele… Eu şi cu taică-tău, dacă venim din familii de chiaburi, stăm şi ne chinuim. Barem tu să faci altceva, să o duci mai bine.

Deodată, uşa clasei se deschise, oprindu-l din visare. Intră tovarăşa secretară şi schimbă câteva vorbe cu tovarăşa profesoară de muzică, aflată la catedră. După care, aceasta din urmă, spuse:
– Am primit o veste bună. Tovarăşa Mazilu este în şcoală. Şedinţa U.T.C. va avea loc imediat după terminarea cursurilor, adică la orele 13. Acestea fiind spuse, să continuăm lecţia.
George exaltă în sinea lui. Deci, până la urmă se va întâmpla. Iar zvonurile pe care le auzise, se puteau adeveri. Ce mândră şi bucuroasă o să fie mama.

După aflarea veştii, timpul a început să treacă cu repeziciune. Ora şedinţei se apropia. Afară era o zi însorită de început de octombrie. Părea că vremea superbă, dorea să se bucure împreună cu el, de realizările sale. Nimic nu putea să-i strice ziua. Deodată, îşi aminti că astăzi, fiind miercuri, este etapă în cupele europene la fotbal. Echipa lui de suflet, Universitatea Craiova, avea meci în Cupa UEFA. Acesta începea la ora 14. La numai o oră după ce începea şi şedinţa U.T.C.. Spera ca aceasta să nu dureze mult, ca să nu piardă meciul. Şi tot aşa, gândindu-se când la meci când la şedinţă, timpul trecu şi ceasul se făcu ora 13.

Şedinţa mult aşteptată începu. Aceasta era organizată în sala de sport, care fusese special amenajată, în acest sens. Erau scaune aşezate ca la teatru. Pe un podium situat în faţa acestora se afla o masă lungă, învelită în catifea roşie, care avea simbolul organizaţiei, prins undeva la mijlocul acesteia. Tot pe podium, într-un portdrapel, se găseau două steaguri, tricolorul şi cel roşu al partidului. În spatele mesei, pe nişte suporturi speciale, destul de înalte, se aflau trei tablouri. Unul mai mare, cu tovarăşul Nicolae Ceauşescu, flancat de alte două mai mici, unde erau reprezentate două steme, una a republicii şi alta a partidului comunist. Toţi cei care erau implicaţi în activitatea U.T.C. din şcoală, se aflau în acea sală. La prezidiu, pe lângă tovarăşa Mazilu, mai stăteau tovarăşa directoare, tovarăşul director adjunct şi tovarăşul profesor de Constituţie. Pe scaune, erau ceilalţi profesori ai şcolii, precum şi toţi elevii din clasele a VIII-a şi cei de-a VII-a care fuseseră admişi în rândurile organizaţiei.

George era emoţionat. Îşi verifică buzunarul interior de la sacou. Carnetul roşu, de membru se afla acolo. Ordinea de zi a şedinţei fusese citită, iar acum aştepta să înceapă festivitatea de numite în funcţie a preşedinţilor, vicepreşedinţilor şi a casierilor, pentru fiecare clasă în parte. Se ruga în gând, ca şi numele său să fie strigat. Au început întâi cu clasele a VII-a. Cei nominalizaţi, se ridicau şi se îndreptau spre podium, unde erau felicitaţi de cei din prezidiu şi l-i se completa în carnetul roşu, noua funcţie. Şi aşa, încet încet, ajunseră şi la clasa lui. Când îşi auzi numele, o explozie de mândrie şi de împlinire umplu toată fiinţa lui George. Parcă plutea. Ca prin vis, ajunse pe podium şi primi felicitările. Nu îşi încăpea în piele de bucurie. Apoi, după ce toţi colegii din toate clasele au fost nominalizaţi, au trebuit să spună jurământul de învestire în funcţie, după care au fost poftiţi la locurile lor, pentru că şedinţa să continue.
George era hotărât să asculte cu atenţie ce se discută în şedinţă. Au început să ia cuvântul pe rând, tovarăşa directoare, tovarăşul director adjunct, tovarăşii profesori, apoi tovarăşa Mazilu, apoi din nou tovarăşul director adjunct. Nu înţelegea mai nimic din discursurile lungi ale fiecăruia. Timpul trecea iar el începu să se plictisească. Deodată îşi aminti de meciul din Cupa UEFA. Deja era început. Oare cât era scorul? Gândul nu îi mai putea sta la şedinţă, oricât se chinuia. Discursurile celor de la prezidiu erau parcă din ce în ce mai lungi şi de neînţeles. Încet, George băgă mâna în buzunarul de la sacou, de unde scoase un mic radio portabil. Acesta nu avea difuzor, ci era dotat cu o cască, cât un dop, pe care o introduse pe furiş în ureche. Dădu drumul la radio şi căută frecvenţa postului care transmitea meciul. După ce o găsi, ascunse aparatul la loc în buzunar şi îşi puse mâna la ureche, ca să mascheze firul şi casca. Ce bine era acum, şedinţa putea dura la nesfârşit. Zâmbetul i se aşternu din nou pe faţă. Crainicul de la radio, vorbea cu o viteză ameţitoare, dovadă că meciul era destul de alert. Era încă egal, dar Universitatea ataca în valuri. George se lăsă prins de visare, închipuindu-şi că trăieşte pe viu acel meci. Deodată, ritmul transmisiunii crescu şi odată cu acesta şi pulsul băiatului. Crainicul ajunsese cumva la un punct culminant, când aproape nu mai avea aer să respire. George se încordă involuntar. Vocea crainicului se eliberă printr-un ţipăt prelung, axat pe litera „o” şi apoi pe „l”, litere componente ale cuvântul gol. George, fără să-şi dea seama, îl imită pe crainic, sărind totodată în picioare şi începând să ţopăie ca un bezmetic. În sala de şedinţe se făcu o linişte mormântală. Toate privirile se îndreptară către el. Tovarăşa Mazilu, care tocmai citea un discurs de pe nişte hârtii, rămase cu vorba în gură şi mâna plină de hârtii suspendată în aer. După ce se dezmeticii din buimăceala momentului, aceasta îşi puse ochelarii mai pe vârful nasului, uitându-se pe deasupra lor în sală. Îl văzu pe George, care rămase ruşinat în picioare, neştiind ce atitudine să ia. Tovarăşa Mazilu îl pofti pe băiat pe podium. Acesta se duse, cu inima cât un purice si capul plecat. Dacă mai devreme făcuse drumul acesta ca un învingător, acum se îndrepta spre acelaşi loc ca spre un eşafod. Ajuns acolo, fu întrebat despre pricina bucuriei sale. George, fu sincer. Tovarăşa Mazilu, îi ceru aparatul de radio, pe care i-l confiscă. Apoi, după ce îl privi preţ de câteva secunde fără să zică nimic, timp care pentru George păru interminabil, aceasta îi ceru carnetul roşu. Cu mâna tremurând, George i-l înmână. Întorcându-se spre audienţă şi cu carnetul băiatului ridicat cumva deasupra capului, tovarăşa secretar general al organizaţiei pe şcoală, spuse:
– Priviţi stimaţi tovarăşi cum acest tânăr, care de abia a fost primit în rândurile organizaţiei noastre şi care la insistenţele unora sau ale altora a fost învestit astăzi într-o funcţie de mare responsabilitate pentru tineretul U.T.C. – ist, acest element provenit din rândurile duşmanilor de clasă, cu rădăcini adânci printre cei ce au asuprit poporul, ne-a demonstrat că sângele apă nu se face şi că eram gata să facem o greşeală colosală, pe care puteam să o regretăm mai târziu. Stimaţi tovarăşi, vigilenţa noastră a fost pusă la grea încercare astăzi, iar acest element reacţionar, care se află aici, în faţa dumneavoastră, trebuie dat ca exemplu, în luptă noastră pe toate planurile împotriva duşmanilor poporului şi înaintarea noastră către societatea multilateral dezvoltată, adică intrarea noastră în comunism. De aceea propun excluderea elevului Atodiresei George, din rândurile U.T.C. – ului, fără posibilitatea aderării ulterioare. Să ridice mâna sus cine este de acord.
Ca şi cum nişte resorturi nevăzute acţionau mâinile celor prezenţi, acestea se ridicară în aer într-un mod sincron. Unanimitate! Văzând acestea, tovarăşa Mazilu, ceru un foarfec, cu care tăie în două carnetul roşu a lui George. Resturile, le aruncă înspre acesta, împreună cu o privire în care se putea citi ura şi dispreţul.

George, cu ochii în lacrimi, părăsi sala. Şi uite aşa, în nici două săptămâni, sărmanul băiat trecuse de la extaz la agonie. Şi uite aşa, un sistem obtuz, sfărma sub cizma ignoranţei şi a doctrinei prost înţelese, inima şi speranţele unui biet adolescent.

Prima dragoste – Muntele (partea a doua)

 
Iniţial nu am avut intenţia de a scrie şi această parte a povestirii, dar apoi am realizat că nu pot să las să treacă neobservată prima mea aventură la munte, cu rucsacul în spate şi bocancii în picioare.

Aşadar, iată-mă la vârsta de 12 ani, pe un peron prăfuit al gării C.F.R. din Galaţi, undeva prin vara anului 1986. Eram eu şi încă cinci oameni, trei băieţi şi două fete, toţi mai mari decât mine. Un cuplu erau căsătoriţi, fiind conducătorii expediţiei. Celălalt cuplu, erau doar prieteni. Din păcate, datorită faptului că au trecut atâţia ani de atunci, nu le mai ştiu numele, fapt pentru care îmi pare rău.

Începând cu faptul că nu mai fusesem plecat niciodată într-o expediţie pe munte şi terminând cu cel că mă aflam în compania unor oameni complet străini, dintre care nu îl ştiam decât pe Gioni, un vlăjgan de 17 ani, care în compania adulţilor care ne însoţeau, avea tendinţa de a se erija într-un fel de şef şi protector al meu, totul era nou pentru mine. Aveam nişte emoţii fantastice. Urmăream fiecare mişcare a celor din grup, căutând să îi imit cât puteam mai bine, ca să nu creadă că sunt un papă-lapte.

Ţin minte că am plecat cu un tren de noapte. Personal. Apoi, parcă la Ploieşti sau la Buzău, am schimbat trenul. Tot cu un personal. Iar prin zorii zilei următoare, am mai schimbat odată, la Braşov. Cu o cursă de persoane, spre Zărneşti. Am făcut tot acest efort, pentru a ajunge cât mai de dimineaţă la Zărneşti. De aici, din gară, ne-am despărţit. Gioni şi celălalt tânăr din grup, au plecat cu o maşină forestieră, iar noi, restul, am luat o ocazie până la cabana Plaiul Foii. Adică, un nene cu o dacie 1300, care făcea pa taximetristul de ocazie. Nu ştiu cum am încăput cu toţii în maşina omului, mai ales că aveam şi bagaje. Cert este că, pe undeva pe la jumătatea distanţei, pe un drum neasfaltat, dar pavat cu pietriş, am făcut pană pe spate. Până atunci nu mai auzisem o gamă aşa variată de înjurături, spuse în barbă şi cu o frecvenţă din ce în ce mai sporită. Sursa lor era şoferul, care realiza că nu are cum să pună cricul la maşină din cauza pietrişului. Cred că am stat mai mult de o oră, ca să schimbe roata. Ţin minte că noi am vrut să ne luăm rucsacii şi să plecăm, dar şoferul nu şi nu. Ca să-i facem hatârul şi să nu îl supăra mai tare decât era, am stat până şi-a terminat operaţiunea.

Când am ajuns la cabană, tovarăşii noştrii ne aşteptau, fiind puţin îngrijoraţi de întârziere. După ce ne-am reunit, am pornit spre refugiul Şpârla. De abia acum începea adevărata aventură. Ceilalţi din grup păreau că ştiu fiecare ce au de făcut, etalând o siguranţă în ceea ce făceau, care pe mine mă intimida puţin. Încercam să-mi ascund cu cea mai mare grije stângăciile. Ţineam pasul cu ei, nu vroiam să rămân în urmă sau să arăt că am ostenit. Eram atent la indicaţiile pe care le primeam de la fiecare, referitoare la marcajul traseului, la istoria locurilor, la diferite ponturi cum să îmi dozez efortul şi multe multe altele. Mintea mea absorbea totul ca un burete. Peste ani şi ani, în călătoriile mele ulterioare pe munte, mi-am adus aminte cu drag de toate aceste informaţii primite atunci. Ba chiar m-am trezit câteodată împărtăşind din ele celor care erau novici pe munte, exact cum am fost eu în acele vremuri. Oricum, ca să mă întorc la vremurile excursiei de faţă, ţin minte că eram cu o ureche la tovarăşii mei de drum, cu ochii la traseul minunat pe care mergeam, iar mintea mă purta la aventurile eroilor din romanele lui Constantin Chiriţă. În sinea mea mă credeam un nou Cireşar.

Şi am mers o bucată de vreme, până am ajuns la un indicator. Acolo cărarea noastră se bifurca. În dreapta se îndrepta către Muntii Făgăraş, iar în stânga traseul mergea către Şpârla. De la acesta bifurcaţie, uşor uşor, panta a devenit mai abruptă, iar rucsacul mai greu în spate. Dar din cauza adrenalinei, nu prea îl mai simţeam, dar ceilalţi încetiniseră puţin ritmul. Noi urcam printr-o pădure de conifere, urmărind valea unui pârâu. La un moment dat, într-un luminiş, am făcut un popas. Atunci, mi-am aruncat ochii în sus şi am rămas mut de uimire. Puteam vedea în toată splendoarea ei, culmea calcaroasă a Pietrei Craiului. Nu mai văzusem niciodată aşa ceva. Prima dată am crezut că sunt nori căzuţi din cer, care se odihnesc în aşteptarea vântului. Iar apoi am asemuit-o cu spumă de val, pietrificată. Parcă zeii au vrut să se distreze şi adunând toate valurile mării, le-au furat spuma şi au împietrit-o, creând această minunată culme montană. Această primă impresie despre munte a fost atât de puternică, încât mă însoţeşte şi azi. Ani la rândul, am căutat să găsesc ceva asemănător şi la alţi munţi, dar fără succes.
Tot urcând am ajuns la un moment dat la izvoarele pârâului pe valea căruia urcasem. Acolo, ne-am oprit ca să umplem bidoanele cu apă. Cumnatul lui Gioni, ne-a zis că este ultimul loc de unde ne mai putem procura preţiosul lichid. Am făcut un popas puţin mai lung, urmând să pornim în ultima etapă a traseului nostru până la refugiu. Această ultimă porţiune a fost şi cea mai grea. Panta era foarte mare şi de multe ori a trebuit să ne ajutăm de mâini ca să putem urca. După douăzeci de minute de urcat prin pădure şi solicitat corpul din plin (căram şi bidoane cu apă), în faţa noastră s-a deschis o poieniţă destul de largă, situată pe un mic platou. Acolo, am văzut o mică căbănuţă din lemn, ce părea desprinsă din poveştile cu Heidi. Acesta era Refugiul pentru alpinişti Şpârla. Cred că era trecut bine de amiază când am ajuns. Călătoria noastră, începută cu o seară în urmă se terminase.

Dar restul poveştii, într-un post viitor.

Vacanţa 2014 (V) – Castelul, Elveţia şi întoarcerea la realitate

 

Această vacanţă, din vara anului 2014, a avut două părţi distincte şi foarte diferite una de cealaltă. Dacă prima parte, s-a consumat în România, unde a fost aşa, un fel de combinaţie de stat acasă, vizite la rude şi prieteni, pigmentată cu o bucăţică de concediu la mare, partea a doua a vacanţei a fost una de descoperire şi cunoaştere, în care am ajuns în locuri unde nu mai fusesem înainte, înmagazinând amintiri şi experienţe noi, bifând în my bucket list, câteva noi destinaţii.

În România a fost frumos, nu zic nu. Cu emoţii de revedere, cu regrete de despărţire, printre nostalgii şi fantasme ale trecutului, care mi-au invadat toată fiinţa, împletite cu relaxarea dată de valurile mării, prima parte a vacanţei a fost totuşi una deosebită. A fost dacă vreţi, un fel de balsam pentru emoţiile şi sentimentele aflate în ungherele cele mai ascunse ale sufletului meu. Unghere le care le credeam ferecate cu uşi masive de stejar şi gratii ruginite. Trăiri ascunse bine în spatele unor ziduri înalte, construite pentru a rezista şi a răzbate în lumea în care am ales să trăiesc, această lume anglo-saxonă, unde este o dovadă de slăbiciune, dacă cumva îţi scapă pe faţă cea mai mică urmă de emoţie. Dar aceasta este altă discuţie şi de ce nu, o posibilă poveste viitoare. Iar partea a doua a vacanţei… se pregătea să înceapă.

Şi uite aşa, cu un ochi în urmă la ce am lăsat în ţară şi cu celălalt spre noile destinaţii, am ieşit din România îndreptându-ne spre Bavaria, mai exact către Castelul Neuschwanstein. Până la Linz, în Austria, cunoşteam drumul pentru că îl mai „bătusem” de câteva ori. De acolo, de la Linz, în loc să ne continuăm drumul spre Passau, cum făceam de fiecare dată, ne-am îndreptat către Salzburg. Am fi vrut să ne oprim, să vizităm puţin acest frumos oraş austriac, dar din păcate am ajuns noaptea şi plus de asta ploua foarte tare. Aşa că ne-am continuat drumul spre Rosenhein (Germania), unde am şi dormit peste noapte. A doua zi dimineaţă, cerul era încă acoperit cu nori dar ploaia stătuse. De aici şi până la Castelul Neuschwanstein, am ieşit de pe autostradă, şi am intrat pe drumuri naţionale, „judeţene”, „comunale” bavareze. A fost o experienţă de vis. Zona rurală din această parte a lumii, este de o frumuseţe aparte. Peisajele minunate, cu pajişti verzi iar pe fundal Alpii Bavarezi, ne duceau cu gândul la poveştile copilăriei. Satele prin care treceam, erau curate şi cochete, tipic germane. Nu am văzut nici o casă să nu fie întreţinută şi îngrijită, majoritatea cu obloane de lemn la ferestre şi balcoane, tot de lemn, sub acoperişuri mari de ţiglă. Atât în dreptul gemurilor, cât şi atârnate de balcoane, erau jardiniere cu flori, într-o multitudine de culori. Pereţii caselor erau pictaţi în diferite feluri, reprezentând adevărate tablouri. Pe unele erau redate diferite scene de vânătoare, iar pe altele, pereţii erau împodobii cu motive florale. Atmosfera aceea de după ploaie, drumurile ca-n palmă, pitorescul satelor, au făcut ca această porţiune de drum să fie una deosebită. Chiar mă gândeam, că dacă m-aş pierde aici, nu mi-ar pare rău şi chiar aş fi gata să învăţ limba germană, pe care de altfel o consider imposibilă. Am condus aşa, pe aceste drumuri, mai bine de oră. Chiar începusem să îmi fac griji, că greşisem drumul, când, la un moment dat, după o curbă, am putut să zărim în depărtate Castelul. Îl scriu cu literă mare pentru că este unic sau dacă vreţi, unicul castel. Aş vrea să am talentul şi priceperea ca să descriu în cuvinte imaginea care m-a făcut să trag maşina pe dreapta. Imaginaţi-vă un munte, înalt şi cu o formă conică, acoperit de o pătură verde de pădure, iar din loc în loc împodobit cu nori pufoşi, întocmai ca un pom de Crăciun, pe care copii l-au ornat cu vată în loc de zăpadă. Şi pe undeva pe la mijlocul acestui munte, alb, maiestos şi parcă strălucind puţin în bătaia unei raze rătăcite de soare, sta el, Castelul Neuschwanstein. Construit de un rege nebun, model pentru Disney, în desenele sale, castelul reprezintă imaginea clasică a palatelor cu prinţi şi prinţese din poveştile copilăriei. Nu o să insist prea mult în descrierea lui, pentru că se găseşte pe toate ghidurile turistice, dar… trebuie să zic o întâmplare care mi-a luminat ziua, mai mult decât castelul în sine.

Nu mai ştiu exact la ce oră am ajuns în mică localitate Schwangau sau Hohenschwangau, nici acum nu ştiu care este denumirea exactă. Acest mic sătuc turistic, are privilegiul de a fi înzestrat cu două căţele, Hohenschwangau şi Neuschwanstein. Dacă ar fi să zic pe scurt istoria locurilor, ar suna cam aşa: Primul din cele două castele, aparţinea familiei regale bavareze, iar cel de al doilea a fost construit de un rege al acestor meleaguri, care, nemulţumit fiind de luxul castelului părintesc, decide, într-un acces de nebunie şi megalomanie, să construiască unul nou. Şi unde credeţi că a găsit cel mai bun loc de construcţie? Pe un versant de munte, situat exact lângă vechiul castel. Cred că la acest versant, se uita de la geamurile odăilor sale, încă din fragedă pruncie. În fine, totul aici, în această mica localitate, trăieşte şi respiră prin cele două castele. Noi am ajuns dimineaţa acolo. Am parcat maşina, într-o parcare amenajată. Apoi am pornit să cercetăm locurile şi să ne îndeplinim datoria de turişti. Adică să cercetăm în amănunt magazinele de suveniruri, să face poze, să aflăm cum ajungem la castele, să vedem unde putem lua masa. Chestii din astea. În fine, am făcut noi ce am făcut, am fost peste tot şi am vizitat tot ce se putea vizita. După prânz, ne-am întors la maşină, grăbindu-ne un pic, pentru că trebuia să ajungem la Zurich, unde aveam rezervări la hotel. Când am ajuns la maşină, am avut o surpriză, de era să îmi stea inima. Geamul din faţă, de la pasager, nu mai era. M-am apropiat să-l caut. Nu era nici un ciob de sticlă în juriul maşinii. Deci nu fusese spart. Atunci unde era? Am aruncat o privire în maşină, iar acolo totul părea în regulă. Adică navigatorul era la locul lui, în parbriz, un pumn de monezi era aruncat pe scaunul şoferului, pe bancheta din spate era tableta lui fi-miu. Şi mi-am dat seama ce s-a întâmplat. Noi având maşina cu volanul pe dreapta, în momentul când am intrat în parcare, am lăsat geamul de la pasager, pentru a activa bariera parcării. Şi apoi am uitat să-l mai ridic. Şi am parcat. Şi am plecat. Şi am lăsat geamul deschis pentru mai bine de cinci ore. Şi… nimic nu s-a întâmplat. Cred că mă mut în Germania.

După ce ne-am revenit din şoc, am plecat spre Elveţia. După un drum de aproximativ două ore, am ajuns la Zurich. De fapt, într-o mică localitate limitrofă metropolei elveţiene. Aici, ne-am întâlnit cu o verişoară de-a mea şi cu familia acesteia. Sunt stabiliţi în Elveţia de vreo câţiva ani şi nu ne mai văzusem de mult. Pe băiatul lor cel mare, Antonio, noi l-am botezat. Şi uite aşa, ajungând în Elveţia, am reuşit în această vară să ne vedem toţi finii, atât de botez, cât şi de cununie. Am început în România, cu Andrei, care este băiatul sorei soţiei mele. El este cel mai mare, are 16 ani. Apoi, am continuat cu Mihai, o mogâldeaţă de numai un an şi jumătate. Este băiatul, finilor noştri de cununie, Gina şi Minel, cu care ne-am întâlnit la Venus. La Galaţi, ne-am întâlnit cu Magda, o altă verişoară de-a mea, pe care tot noi am cununat-o, dar care din păcate a divorţat. Şi acum, în Elveţia, l-am întâlnit şi pe Antonio, un flăcău de 14 ani, care parcă crescuse din apă de când nu îl mai văzusem. Emoţionantă vacanţă, nu?
După o noapte în care am stat la poveşti, a doua zi, am pornit să vizităm oraşul. A fost minunat, un factor decisiv l-a avut şi vremea însorită, care ne-a permis să facem vizita la pas. Zurich-ul nu este spectaculos că Parisul sau ca Londra, nu are nici farmecul şi parfumul Barcelonei, dar impresionează prin curăţenie şi rigurozitate. Nu ştiu cum să descriu, dar pe stradă se simte puterea banilor. Oraşul bancherilor impresionează prin disciplină şi lucru bine făcut. Merită vizitat. Şi încă ceva. Au un sistem, întâlnit de altfel în toate marile oraşe europene, prin care, dacă îţi cumperi un bilet pentru un mijloc de transport în comun, îl poţi folosi pe toate celelalte, pentru o zi. Noi am mers cu trenul şi cu vaporul, dar puteam să-l folosim şi la tramvai sau autobus.

După încă o noapte de stat la poveşti, am plecat înapoi spre Edinburgh. Drumul la întoarcere ni s-a părut mai lung şi mai plictisitor. Un pic eram trişti, pentru că încă o vacanţa se terminase. Ne gândeam la cei lăsaţi în urmă, sperând să îi putem revedea curând. Ne uitam la locuri, pe unde nu se ştie dacă vom mai ajunge vreodată. Încercam să ne punem ordine în gânduri şi să ne pregătim să ne întoarcem la rutina zilnică. În minte începuse să încolţească planuri pentru vacanţe viitoare. Dar… până la o nouă vacanţă, aceasta de abia se încheiase şi cât mai sunt încă proaspete amintirile în minte, ne mai putem bucura de ea.

This slideshow requires JavaScript.

Prima dragoste – Muntele

 

Se întâmpla să fie în vara anului 1986. Ştiu asta, pentru că echipa de fotbal din localitate, promova pentru prima dată în divizia A şi aşteptam cu nerăbdare să înceapă campionatul în septembrie. Taică-meu, era pe vremea aceea administratorul taberei de pionieri din pădurea Gârboavele, aflată cam la 14 kilometri distanţă de Galaţi. Eu, împreună cu soră-mea, imediat după ce am luat vacanţă ne-am mutat acolo. A fost una din cele mai frumoase vacanţe de vară pe care le-am avut în copilărie. Nu prea eram supravegheaţi ca acasă şi toată ziua colindam pădurea sau ne căutăm de treabă prin tabără. Ne-am făcut prieteni noi din toate colţurile ţării. La fiecare două săptămâni se schimbau seriile, adică plecau unii şi veneau alţii. Întotdeauna câte două grupuri din două judeţe diferite. Ţin minte şi acum, Argeş cu Neamţ, Botoşani cu Dâmboviţa, Ialomiţa cu Braşov… Ce mai la deal la vale, a fost o vară de vis. Ajunsesem la un moment dat să fim aşa, un fel de guru ai taberei. Nu ştiu cine le spunea la copiii care veneau în tabăra de noi, dar cum soseau, începeau să vină să ne întrebe diverse treburi, dorind să afle lucruri. Soră-mea fiind mai mică, mă lăsase pe mine la conducere. Ce mândru şi important mă credeam. Dar să nu credeţi că eram singurul care îşi petrecea vacanţa de vară în pădurea Gârboavele. La fel ca noi, mai erau şi cei trei copii ai directorului de la grădina zoologică, care, de altfel, erau şi verişori cu noi, de-al doilea, pentru că tatăl lor era văr primar cu taică-meu. Pe lângă aceştia, mai era şi băiatul şefului de la staţia de pompat apă, care era mai mare decât noi toţi şi se credea superior datorită vârstei. Oricum, formam o gaşcă de milioane. Dar, în tabără eu eram şef. Câte aventuri şi peripeţii am avut în vara aceea, ar încăpea într-o carte. Dar acum o să mă opresc numai la una din ele, care a fost aşa, un fel de bomboană de pe tort.

Într-o zi, Toni, şeful de la pompa de apă, vine la taică-meu şi îi propune să mă lase într-o excursie la munte, împreună cu băiatul său. Această excursie era organizată de ginerele său, adică bărbatul fiicei sale. Pe lângă mine şi Gioni, aşa îl chema pe băiatul său, mai urma să meargă sora lui cu bărbatu-său şi încă în cuplu. Din păcate nu mai ştiu numele celorlalte persoane, au trecut aproape treizeci de ani de atunci, dar pe Gioni şi pe tatăl său Toni, mi-i amintesc perfect. Taică-meu ce să zică? Mai că câr, mai că mâr, stai să vorbesc şi cu nevastă-mea… chestii din astea. Eu, întărâtat şi de Gioni, numai tumbe nu făceam ca să-l înduplec. Ştiam că mai era un hop de trecut, maică-mea, dar… dacă el era de acord, treaba era pe jumătate rezolvată. Până la urmă, l-am convins de necesitatea acestei excursii. A promis pe deasupra, că rezolvă el treaba cu maică-mea. Eu eram în al nouălea cer. După ce ai mei şi-au dat acordul, a trebuit să merg să mă întâlnesc cu organizatorul acestei excursii. Cumnatul lui Gioni. El trebuia să îşi dea acordul final. Atunci nu înţelegeam de ce, dar acum… Vă daţi seama, aveam numai 12 ani. Eram minor şi cineva, străin de familie trebuia să-şi ia responsabilitatea de a avea grijă de mine. Şi aşa, cu maică-mea de mână, am ajuns la Toni acasă, unde ne aştepta ginerele său. Aveam inima cât un purice. După ce m-a măsurat din cap până în picioare, acesta a mormăit ceva în barbă, neinteligibil pentru mine şi ne-a poftit să intrăm în sufragerie. A servit-o pe maică-mea cu o cafea şi a întrebat-o dacă ştie unde o să mergem, pentru că din partea lui nu e nici o problemă să mă ia, zicând că sunt voinic şi o să fac faţă la o asemenea excursie. Maică-mea săraca, i-a răspuns că la Sinaia înţelesese că mergem. În acel moment, s-a lăsat o linişte de mormânt. Omul, s-a foit nervos pe scaun şi-a dres glasul, apoi a scos o carte pe care i-a dat-o maică-mii, zicând:
– Acolo o să mergem. Şi nu are nici o legătură cu Sinaia. Nu ştiu de unde aţi auzit că mergem la Sinaia.
Maică-mea a luat cartea, a citit ce scrie pe ea, a deschis-o puţin şi a răsfoit câteva pagini. Apoi s-a uitat la mine şi l-a întrebat pe cumnatul lui Gioni:
– Şi sunteţi sigur că fiul meu o să facă faţă acestei provocări?
– Da. Mai mult ca sigur.
– Cum aşa?
– Noi am mai fost, avem experienţă. Aşa că nu vă faceţi griji. O să fie în deplină siguranţă.

Eu nu ştiam ce să înţeleg din toată discuţia aceasta. Am întins mâna şi am luat cartea de pe masă. Pe copertă am citit: Ghid turistic – Munţii Piatra Craiului. Nu auzisem în viaţa mea de aceşti munţi. Oare unde erau? Şi ce o să facem acolo? O groază de întrebări îmi răsunau în minte, dar eram prea emoţionat că să le pot spune cu voce tare. Între timp, discuţia continuă pe marginea acestui subiect. Organizatorul excursiei se dovedea a fi un tip foarte meticulos. Avea deja o listă cu ceea ce îmi trebuia. Adică, rucsac, sac de dormit, gamelă, tacâmuri, conserve, bocanci, lanternă, briceag, etc. Ce mai la deal la vale, îmi trebuiau o groază de lucruri şi eu nu aveam nimic de pe listă. Acum, aşteptam şi răspunsul maică-mii referitor la plecare. Nu mai eram sigur că mă lasă să plec undeva pe munte, cu nişte oameni străini până la urmă.
– Şi… unde o să dormiţi?
– La Şpârla.
Ochii mamei se măriră instantaneu.
– Adică?
– Adică un refugiu de alpinişti. E o mică cab…
– O să faceţi şi alpinism?
– Nu. Doar o să stăm acolo. Este o mică cabană de lemn, unde fiecare este binevenit să înnopteze. Şi cel mai important lucru, este gratis.
– Mmm… sigur nu faceţi alpinism.
– Garantat nu.

După alte câteva schimburi de replici, prin care maică-mea încerca să se asigure că toată această aventură este sigură pentru mine şi-a dat în sfârşit acceptul. Bucuria mea a fost fără margini. Cumnatul lui Gioni mi-a dat ghidul acasă să-l citesc.

Toate bune şi frumoase, dar până la plecare mai era o săptămână şi eu nu aveam de nici unele. Nu vă spun ce chin şi alergătura pe toată familia. Până la urmă am făcut rost de tot ce era pe listă şi iată-mă cu rucsac în spate şi echipat ca un pui de tirolez pe peronul gării din Galaţi, gata de plecare. Ţin minte şi acum rucsacul acela verde-kaki, fără cadru, cu bretelele de piele şi catarame mari argintii. Cât am iubit eu acel rucsac. Şi ce tovarăş bun mi-a fost în toate călătoriile unde m-a însoţit.

Excursia în Piatra Craiului a fost ceva de vis şi indiferent de câte ori după aceea am mai colindat munţii ţării, bătându-i cu piciorul în lung şi-n lat, nimic nu se poate compara cu primul contact pe care l-am avut cu muntele. Iar Piatra Craiului rămâne pentru mine regele incontestabil al tuturor munţilor. Cu Refugiul Şpârla, Marele Grohotiş, Ceardacul Stanciului, Traseul „La Lanţuri”, Umerii Pietrei Craiului şi toate celelalte atracţii ale sale, această culme calcaroasă, va fi totdeauna un loc la care să mă gândesc şi unde să vreau să mă întorc cu drag. Şi uite aşa, la 12 ani, a început o dragoste mare, între mine şi munte. Dragoste care nu m-a părăsit nici acum, cu toate că nu mai merg aşa de des să mă întâlnesc cu el. Dragoste care m-a făcut să urmez cursurile facultăţii de Geografie a Turismului. De dragul muntelui, am fost hotărât să studiez, ca să-l pot înţelege în cele mai mici amănunte.

Despre sufletul meu

 

Când am simţit că sufletul îmi moare,
Am pus degrabă mâna pe stilou
Să-i prind în rimă ultima suflare
Iar foaia albă să i-o fac cadou.

Şi-am scris febril mulţime de cuvinte
Grăbindu-mă să nu îl scap defel,
Dând filă după filă, luam aminte
Că n-am ştiut că nu e mititel.

Şi tot scriind cu patimă ascunsă
Descopeream odăi unde n-am fost,
Ascunse după uşi cu broasca unsă
Se deschideau acum, poate cu-n rost.

Comori de sentimente şi înscrisuri
Se aşezară-ncet între coperţi
Umplând şi luminând negre abisuri.
O, suflet drag, te rog ca să mă ierţi.

Că te-am lăsat să zaci în neputinţă
Şi hrană am uitat de mult să-ţi dau
Acum sunt trist şi îţi cerşesc căinţă
Cu tine îmi doresc mai mult să stau.

Eu tot scriam pe foile nescrise
Umplând cu sufletu-mi un biet caiet,
Iar din stilou acesta-mi renăscuse
Izbindu-mă cu forţă de atlet.

Ce bucurie şi ce mare desfătare
Mă-ncearcă acum când vreme a trecut,
Căci am văzut că sufletul nu moare,
Dacă-l hrăneşti, o ia de la-nceput.

Demonii nopţii

 

Când gându-mpinge noaptea către zori
Şi geană peste geană nu se-adună,
Mă-ntreb oftând, de mult prea multe ori
Dac-am greşit ori somnul se răzbună?

Lumini şi umbre-n noapte mă petrec
Prin misterioase, negre, colţuri de odaie,
Acolo-s demoni reci, ce-n dansuri se întrec
Rânjind grotesc spre îngerii de paie.

Schimonosind prezentul, iau avânt
Şi schilodesc trecutul cu uitare,
Îmi spun de-un viitor cu zborul frânt,
Condor din Anzi, fără aripa-i mare.

M-afund în catacombe şi noroi
Şi rătăcesc confuz, cu mici excepţii,
Prin labirintul vieţii sunt un sloi
De gheaţă, frică, noapte şi decepţii.

O, demoni, voi care-aţi uitat
Că Sorele răsare dimineaţa,
Fugiţi, lăsaţi-mă-n păcat
Şi nu-mi mai amărâţi degeaba viaţa.

Toamnă, doamnă…

 

Doamnă, toamnă, bun găsit,
Ce frumos mi te-ai gătit
Ţi-ai pus haine ruginii,
Iar pe cap struguri din vii.

Toamnă doamnă, tu cum faci
De pădurea mi-o prefaci,
Simfonie de pastel
Tot cu nuanţe fel de fel?

Toamnă doamnă, cum de ştii
Să îmi dai doar poezii,
Să vrăjeşti suflet-copil
Mângâindu-mă subtil?

Toamnă doamnă, cum de poţi
Să îmi faci copacii copţi,
Să le pui fructe pe ram
Ca să-mi bată-ncet în geam?

Doamnă toamnă, galbenă,
Pui la suflet cumpănă,
Iar în piept, foc şi fuior,
Ca să tot suspin de dor.

Toamnă doamnă, de ce pleci
Şi mă laşi cu zile reci,
Nu te-nduioşezi deloc
Că la suflet n-am cojoc?

Doamnă, toamnă, ia mai stai
Pân-se face luna mai
Şi-ncep păsări a cânta
Şi flori a se colora.

Doamnă toamnă vezi cum eşti
De vrei să mă părăseşti,
Să te duci, să nu mai vii
Să îmi laşi câmpuri pustii.

Toamnă, doamnă, mai rămâi
Să te pun la căpătâi,
Căci vin multe nopţi prea reci
Şi mi-e frig, nu vreau să pleci…

Cântec de jale (doină)

Impresii din călătorie

Bate vântul frunza plopilor de-acasă
Trimiţând în lume lacrimi de puf alb
C-au plecat copiii, nu mai vin la masă,
Şi-au pierdut speranţa, nimic nu e dalb.

Plâng bătrânii ţării, de dor şi durere
C-au rămas pe lume, fără de copii,
N-au putut săracii să le dea avere
Decât bogăţia verbului “a fi”.

Lumânări de ceară, în case bătrâne,
Ard fitile care au ajuns la cap,
Se aud arcuşuri cu jale pe strune
Şi în cimitire gropi care se sap.

Este jale mare peste tot în ţară
Nu mai are cine să iasă la plug,
Căci copiii ţării, seamănă şi ară,
Peste tot în lume, înhămaţi la jug.

Bate vântul, bate, cu jale din ţară,
Pe la porţi bătrânii din buze strângând,
Se uită în zare, aşteptând s-apară,
Pe uliţa mare, copiii râzând.

Plângi copilul mamei, plângi şi te întreabă,
Unde-i bogăţia ce-ai vrut să o ai,
Astăzi eu şi…

View original post 36 more words

Aş vrea

Impresii din călătorie

Aş vrea să-mi transform cuvintele-n fluturi,
Să zboare spre cer în mii de culori,
Să bucure lumea şi ochiul şi gândul,
Iar vântul să-i poarte spre galbene zări.

Aş vrea să-mi transform cuvintele-n vulturi,
Să poată vâna ce e rău şi mârşav,
Să apere lumea de şoareci prin smârcuri,
Să apere tot ce e alb şi suav.

Aş vrea să-mi transform cuvintele-n şoapte,
Să mângâie gene cu ochi de copil,
La ceasuri cu oră târzie în noapte,
Să-ţi intre-n fiinţă încet şi tiptil.

Dar teamă îmi e că-n greaua-ncercare,
De a face şi fluturi şi vulturi şi şoapte,
Cuvintele-mi goale doar zgârie tare,
Urechi prea sătule de zgomote sparte.

View original post

A venit toamna

 

A venit toamna din nou,
Septembrie e-n casă.
La suflet o să pun hublou
Să văd prin ceaţa deasă.

Tristeţea verii o simt iar
Căci pleacă şi ne lasă
Cu vântul toamnei cel amar
Şi frunze fără casă.

Căci nu e toamna ce-o ştiam
Din fragedă pruncie,
Cu fructe-n păr, zâmbind la geam,
Şi struguri copţi în vie.

Asta e toamnă din străini
Ce vine mânioasă,
Cu vânturi reci prin mărăcini,
Gonind pe toţi în casă.

Mi-e dor de toamna mea, de-atunci,
Mi-e dor de fructe coapte,
S-aud arcuşuri printre lunci
Cântând iubiri deşarte.

Ce vremuri bune am trăit
Cu toamne prea frumoase,
Acum, ori noi ne-am înrăit,
Ori toamnele-s hidoase.

De-ar fi viaţa…

 

De-ar fi viaţa-n alb şi negru, doar cu umbre şi lumini,
Eu aş inventa culoarea, dându-i drumul când suspini.

De-ar fi viaţa drum cu pietre şi cu mărăcini ţepoşi,
Eu aş inventa gazonul, pentru paşii tăi frumoşi.

De-ar fi viaţa numai noapte, făr-apus şi răsărit,
Eu aş inventa un Soare să-ţi arate-al lumii rit.

De-ar fi viaţa o secundă, strop de timp în univers,
Eu aş inventa milenii, să-ţi goneasc-al morţii mers.

De-ar fi viaţa numai ură, fără zâmbete şi flori,
Eu aş inventa iubirea şi ţi-aş oferi-o-n zori.

De-ar fi viaţa nor de ploaie, cenuşiu şi mohorât,
Eu l-aş spulbera cu vântul, să te apăr de urât.

De-ar fi viaţa fără floare, eu chiar flori aş inventa,
Să le prind în păru-ţi moale şi-ar fi tot ce ar conta.

Urgie şi speranţă

 

Vântul bate tare, frunzele se-ntorc
Apărându-şi parcă ramul de pieire,
Verde crud şi galben, puse la un loc
Contopind iluzii şi urzind pe fire.

E urgie-n lume şi bocet în veac,
Plâng acei ce simt, că azi nu-i sfârşitul
Unei vieţi anoste şi fără de leac,
O mireasă care şi-a pierdut ursitul.

Se întorc cocorii spintecând cărări
Printre nori de ceaţă şi ploi persistente,
Au ruine-n spate şi în ochi orori
Făptuite toate de făpturi prezente.

Plâng prin macii roşii, câmpuri fără floare,
Se tânguie codrul prin copaci căzuţi,
Pe pământul galben viaţa însăşi moare
Sugrumată parcă; iar călăii-s muţi.

Doamne, dă cu biciul şi alungă boala
Ce-a cuprins Pământul, fă-mă să mai sper,
La lumina albă ce albeşte smoala
Şi la nepătrunsul marelui mister.

Vacanţa 2014 … (IV) – Dunărea, Casa bunicii şi plecarea din România.

 

Încet încet vacanţa mea intră în cea de-a doua jumătate. Timpul trecuse cu repeziciune, iar eu deja începusem să sortez în albumul amintirilor imagini şi momente din această vacanţă, făcându-i loc în acelaşi ungher special al sufletului unde se aflau frumos aliniate albumele cu amintiri din vacanţele precedente. Dar încă rămăseseră destule pagini libere şi nescrise în acest album, care trebuiau umplute. Aşa că… am pornit din nou la drum.

Direct de la mare am plecat spre Galaţi traversând toată Dobrogea, de la sud spre nord. Era o zi însorită şi frumoasă, numai bună pentru călătorii. Şoseaua era aproape liberă, ceea ce îmi dădea posibilitatea să admir peisajul. De o parte şi de alta a drumului, lanuri întinse de Floarea Soarelui şi grâu. Drumul era vălurat, urcând şi coborând, unduindu-se ca o pamblică bătută de vânt. În depărtare se zăreau multe, multe eoliene. Arătau ca nişte lanuri albe plantate cu morişti uriaşe. Cu cât înaintam înspre nord, atmosfera devenea din ce în ce mai familiară. Nu ştiu exact ce făcea ca sentimentul de… acasă să fie aşa de pregnant, dar cert este că o senzaţie ciudată de bine şi relaxare mă cuprinsese. Aş vrea să am talentul şi priceperea să pot descrie în cuvinte, dar din păcate posibilităţile mele sunt limitate.

Şi tot mergând şi încercând să desluşesc ce se întâmplă în sufletul meu am trecut de Tulcea intrând pe şoseaua ce merge spre Galaţi. Aici, de pe un deal am zărit din nou Dunărea iar un sentimentul de linişte şi siguranţă care mă învăluia, parcă explodă în dimensiune. În drumul meu prin Europa, începând din Germania, în apropiere de Regesburgh şi terminând cu Cernavodă sau chiar Agigea (prin Canalul Dunare – Marea Neagră), am mers pe valea Dunării mulţi kilometri, apropiindu-mă şi depărtându-mă de bătrânul fluviu cu o constantă şi ritmicitate asemănătoare cu cea a fluturilor de noapte atraşi de lumina unui felinar. Deseori, chiar l-am traversat pe poduri, vechi sau mai noi, cu arhitectură aparte şi specifică locurilor. Peste tot întindeam gâtul să zăresc din goana maşinii, un strop din apa care mi-a legănat copilăria şi mi-a înfrumuseţat tinereţea, adăugând un strop de romantism şi un pic de linişte cotidianului dur şi zbuciumat. Dar degeaba căutam să regăsesc fiorul pe care îl simţeam altă dată când mă aflam în preajma Dunării, căci acesta dispăruse. M-am gândit că din cauza vârstei şi trăind departe de ţară, sufletul meu s-a schimbat. Dar când am ajuns aici, în nordul Dobrogei şi am văzut-o din nou am înţeles misterul. Nicăieri în Europa nu mă întâlnisem cu Dunărea Mea! Peste tot era doar un râu străin, frumos conturat în peisaj, dar al altcuiva. Nu era apa lină şi mare, care se scurge parcă ostenită spre mare, după un drum lung şi anevoios, printre atâtea culturi şi tradiţii europene. Nu era acea Dunăre bătrână şi parcă înţeleaptă, care care poartă în apele sale toate învăţămintele ţărilor pe care le străbate. Peste tot până aici, am întâlnit o Dunăre tânără, năvalnică, dornică de cunoaştere şi grăbită parcă să ajungă mai repede la mare. Asta de aici era Dunărea Mea, după care sufletul meu tânjise în taină. Cu apa tulbure ce adapă lunca largă şi verde, ornată cu pâlcuri de sălcii şi plopi, iar din loc în loc câteva vite ale sătenilor lăsate liber la păscut.

Cu un alt tonus, dat de dezlegarea enigmei, drumul de la Tulcea la Galaţi a zburat fără să-mi dau seama. Însă, ca să nu uităm că vacanţa aceasta se afla sub semnul ploii, ne-am întâlnit din nou cu ea. Când mai aveam vreo zece kilometri până la Trecerea Bac spre Galaţi, undeva deasupra Dunării, cam pe la Cotu’ Pisicii, am văzut cum se formează de nicăieri o furtună. Pe drumul nostru, era soare şi frumos, dar acolo cerul era negru parcă se unea cu pământul şi se vedea că bate vântul. Pe măsură ce ne apropiam de punctul de trecere a Dunării, am realizat că acea furtună (arăta ca o tornadă), se îndreaptă spre acelaşi loc cu noi. Când am coborât din maşina să cumpăr bilete pentru bac, începuse deja ploaia şi vântul, iar când ne-am îmbarcat, furtuna era chiar deasupra noastră. Soţia şi fiul meu erau un pic speriaţi. Şi eu, dar trebuia să mă ţin tare. Bine că trecerea a fost lină, iar timp de aproape un sfert de oră cât a durat să trecem de pe un mal pe celălalt, în afară de câteva valuri mai puternice şi câteva fulgere şi tunete, nu au fost alte evenimente.

Şi aşa, pe ploaie şi pe vânt m-am reîntâlnit după patru ani cu Galaţiul meu natal. Parcă vroia să mă certe pentru că plecasem departe şi îl părăsisem. Ce să-i faci? Toană de oraş bătrân şi morocănos. Ploaia se oprise, dar multe străzi erau semi inundate, datorită sistemului de canalizare care nu a făcut faţă cantităţii mari de apă căzută din cer într-un timp aşa de scurt. Era aproape neschimbat. Fiul meu m-a întrebat de ce nu pun navigatorul. Nu înţelegea cum de ştiu drumul într-un oraş necunoscut. Am zâmbit. Nu înţelegea şi nici nu mai ţinea minte că pe aceste străzi îl purtasem şi pe el în primii ani de viaţă. Am vrut să-i explic că şi pentru el, Galaţiul va fi întotdeauna acel loc special din lume unde a văzut lumina zilei, dar nu am mai avut timp. Pe nesimţite, ajunsesem la bunica acasă. Ne aştepta. Mică şi albă, parcă mai îmbătrânită, cu mâinile tremurânde şi lacrimi în ochi ne-a pupat şi îmbrăţişat pe toţi. La cei peste optzeci de ani ai săi, arăta destul de bine. În casă, aceiaşi atmosferă pe care o ştiam de când eram copil, cu multe lucruri adunate într-o viaţă de om, puse într-o ordine desăvârşită toate la locul lor. Nimic nu se schimbase în casa bunicii. Excepţie făceau câteva fotografii mai recente cu nepoţi şi strănepoţi, aşezate la vedere pe mobile. Am închis ochii şi m-am întors în timp în vremea când eram copil. Şi eram cu toţii acolo, mama, tata, Tanti Rodica, Nenea Fane, verişoarele mele, sora mea. Toţi, dar absolut toţi. Ca la o masă de Revelion de pe timpul comuniştilor. Era veselie şi bunădispoziţie. Chiar şi la televizor era un scheci cu Toma Caragiu. Din păcate azi nu mai suntem cu toţii. Unii au plecat dintre noi, alţii au plecat în lume. Cu un oftat m-am întors în prezent. Bunica făcuse ceva de mâncare. Un borş şi o friptură cu cartofi prăjiţi. Parcă şi mâncarea avea alt gust. Unul cu care nu te întâlneşti nicăieri în lume. Între timp veniseră mătuşa mea şi vară-mea. Ne-am bucurat de revedere. Erau aceleaşi dar parcă mai triste. O tristeţe ca o pată care nu se iese la spălat. Indiferent cât de tare ne-am bucurat şi indiferent despre ce vorbeam, acea tristeţe rămânea întipărită în ochii lor. Viaţa în România şi amprenta ei inconfundabilă. Cred că aceasta este mai nou caracteristica poporului român. Tristeţea din fundalul sufletelor noastre. Mi-a părut rău că a trebuit să le las acolo. Dacă aş fi putut le-aş fi luat pe toate trei cu mine, să le smulg din malaxorul de suflete care a ajuns ţara mea natală.

După ce am plecat de la Galaţi, am mai stat câteva zile acasă şi apoi am plecat să ne continuăm vacanţă în Europa. După o scurtă vizită la Sibiu, la finii noştrii, am plecat spre Elveţia, via Castelul Neuschwanstein din Germania. Dar asta e o poveste viitoare.

Va urma.