Tag Archives: iarna

Iarna şi bunica – (text revizuit)

 

Acesta este un text mai vechi, pe care l-am refăcut puţin.

Sper să vă placă şi să-mi împărtăşiţi părerile voastre.

Afară se pusese de vreo câteva ceasuri bune pe o ninsoare abundentă. Noroc că nu bătea vântul, iar fulgii mari de nea se aşezau liniştit peste tot, făcând să crească stratul de zăpadă, la fel cum creşteau cozonacii bunicii puşi în tăvi. Era în jur de ora şase, dar deja era întuneric afară. În conul luminilor de pe stâlpi, se vedea cum cerul cernea fulgii de zăpadă, mari şi pufoşi. Nu era nimeni pe stradă. În depărtare, se auzeau chiote de copii, cuprinşi de frenezia zăpezii. Blocurile cu patru etaje, aliniate pe ambele părţi ale străzii, se uitau prin ochii ferestrelor luminate, la spectacolul oferit de anotimpul alb, încercând parcă să ghicească culoarea maşinilor, acoperite acum de nămeţi. Într-un bloc de pe marginea străzii acestea, la un etaj oarecare, şedeau două mogâldeţe, unul mai răsărit niţel, care încercau să se uite afară prin geamul aburit. Stăteau cu mâinile căluş la ochi, că să poată acoperi astfel lumină camerei şi să poată distinge ceva afară. Nasurile aproape că atingeau sticla rece, iar de la respiraţia lor, aceasta se tot aburea încontinuu, iar ei nu pridideau să o şteargă. Ar fi vrut să iasă şi ei afară, la săniuş, dar părinţii nu veniseră încă de la servici iar afară se făcuse noapte.

– Plecaţi de la geam şi veniţi de staţi, aici pe pat. E frig acolo şi v-am mai spus că dacă vă tot uitaţi, Gerilă nu o să vă mai facă flori de gheaţă pe fereastră. Iar fără ele… Moş Crăciun nu o să vă mai găsească.

Fără tragere de inimă, dar hotărâţi să nu cumva să facă o greşeală şi Moşul să nu mai vină, copii o zbughiră de lângă geam direct în vârful patului. Erau în bucătărie, iar patul era de fapt un colţar tapiţat. Aveau loc să stea doar pe jumătate, pentru că pe cealaltă jumătate, bunica, pusese muşamaua, strânsă de pe masă şi un lighean mare de bucătărie. Era cald, pentru că ea, bunica, se apucase să facă o plăcintă cu dovleac. Cuptorul aragazului duduia, având deja înăuntru o tavă cu plăcintă. Mirosea plăcut a vanilie şi scorţişoară, pe care bunica le pusese din belşug în plăcintă. Acum ea era ocupată să mai întindă o foaie de aluat, pregătind şi a două tavă. Copii începură să se foiască, neavând astâmpăr. Bunica se uită la ei şi un zâmbet încreţi bătrâna faţă. Apoi, nu se ştie ce gând venit de departe, trecu ca o umbră pe faţa bătrânei şi o făcu ca să se întristeze, zâmbetul să rămână îngheţat în colţul gurii iar o mică lacrimă să se ivească în ochii aceia calzi şi blânzi. Copii, în joacă lor, nu observară aceste schimbări pe faţa bunicii. Femeia, scoase un oftat şi deodată începu să le zică o poveste. Nu era o poveste cu Feţi Frumoşi şi Ilene Cosânzene, nici cu zmei sau cu balauri. Era o poveste despre o întâmplare de când era ea mică, o copiliţă neştiutoare la casa părinţilor săi. Copii se opriră, fermecaţi de glasul bunicii. Mai auziseră povestea aceasta, dar de fiecare dată când le-o spunea bunica, li se părea că este o povestire nouă. Le plăcea să audă întâmplări dintr-o lume pe care ei nu o cunoscuseră niciodată. Lumea satului, cu datini şi obiceiuri demult uitate, la care ei nu participaseră niciodată. Bunica termină povestea. Odată cu ea, termină de pus şi a doua tavă cu plăcinte la cuptor.
– Mai zi-ne una – se rugă băiatul.
– Nu mai ştiu ce să vă zic, că le ştiţi pe toate – spuse bunica.
– Păi p-aia când ai căzut din căruţă, sau… p-aialaltă, când ai omorât toţi viermii de mătase ai lu’ mamaia lu’ matale – zise băiatul.
Bunica începu să râdă.
– Păi dacă le ştiţi pe toate, de ce să le mai zic?
– Pentru că ne plac.
– Te rugăm! – intră în conversaţie şi fata.
– Lăsaţi-mă să scot plăcinta asta din tavă, iar după aia mai vedem.
– Mai bine ne-o zici p-aia când aţi plecat la colindat.
Bătrâna se duse să se ocupe de plăcintă, pe care, după ce o scoase din tavă, o puse pe un fund de lemn să îşi tragă sufletul.
– Vrem şi noi plăcintă – spuseră copii într-un glas.
– Nu pot să vă dau acum, nu pot să o tai că e fierbinte şi dacă bag cuţitul în ea, se încruzeşte.
– Adică cum?
– Adică aşa. Se face de zici că nu e coaptă.
– Dar de ce?
– De la fierul cuţitului. Mămica mea, Dumnezeu s-o odihnească acolo unde este, o tăia cu o aţă.
– Aaaaa… – ziseră copii în cor. Şi… matale de ce nu o tai cu aţa?
– Că nu am aţă.
– Păi are mama, în cutia aia din dulap.
– Aia nu e bună.
– De ce?
– Că e subţire şi se rupe.
– Aia roşie e mai groasă – zise cel mare. Am auzit-o eu pe mama când zicea aşa.
– Ce zicea? – întrebă bunica, ridicând dintr-o sprânceană
– Zicea că… ceva e cusut cu aţă albă, pentru că se cunoaşte prea tare. Şi apoi a zis că… e aşa de groasă aţa asta, că de fapt e roşie nu albă.
– Cum adică?
– Păi zicea că de aia nu se rupe, că e roşie. Cred că roşu e mai tare.
– De ce e mai tare rosu’, bunico? – întrebă mezina
– Ştiţi ceva? Nu vreţi să vă zic povestea aia despre colind şi Isus?
– Ba da – strigară copii.
Bunica răsuflă uşurată că scăpă de întrebările copiilor şi începu povestea. Copii tăcură ascultând cu sufletul la gură şirul poveştii. Deodată, băiatul, o întrebă:
– Bunico, de ce la şcoală şi la tati la servici vine Moş Gerilă iar acasă vine Moş Crăciun?
Bătrâna se opri din povestit, îl fixă cu o privire stranie pe micuţ, neştiind cum să-i explice ca să înţeleagă.
– Şi la mine la grădiniţă, tot Moş Gerilă vine – spuse şi fata. Şi la mami tot el vine. De ce bunico?
– Iar la şcoală, ne învaţă că Moş Crăciun e rău şi Moş Gerilă e bun. Poate să fie rău Moş Crăciun?
– Nu copii, nu e rău. Nici un Moş nu e rău. Numai că Moş Crăciun e bătrân, nu mai poate singur şi şi-a luat ajutor pe Moş Gerilă. Ei sunt foarte buni prieteni – zise bătrâna. Înţelegeţi acum?
– Îhî… Ca şi Moş Nicolae?
– Ce-i cu el?
– Păi şi el vine. Şi… e tot Moş.
Bunica zâmbi şi deschise gura să răspundă. Nu mai apucă, pentru că o nouă întrebare zbură în aer.
– Bunico, dar Moş Ene, e bun? – întrebă fata
– E bun – zâmbi bunica derutată
– Dar de ce nu aduce cadouri?
– Pentru că e altfel de Moş. El vine pe la gene, să adoarmă copii cuminţi – spuse bătrâna răbdătoare
– Dar ce, copii obraznici nu dorm? – zise băiatul
– Dorm şi ei, că-i cuminţeşte Moş Ene.
– Aaa… Şi de aia vine Moşul la toţi copiii?
– Da.
Bătrâna răbdătoare, făcea faţă tot mai greu la tirul întrebărilor puse de copii. Deodata, după o scurtă pauză, fetiţa întrebă:
– Moş Crăciun o să moară?
– Nu poate să moară – zise băiatul
– Păi de ce vine şi Moş Gerilă? – întrebă fetiţa.
– Pentru că Moş Crăciun se odihneşte – replică băiatul
– Păi şi bunicul s-a odihnit şi acum nu mai este.
În ochii mari şi negri ai copilei, apărură două bobiţe mici de lacrimi, ce abia se mai ţineau de gene, să nu se rostogolească pe obrajii albi.
– Eu sunt foarte sigură, că Moş Crăciun după ce-o să s-odihnească, o să-l lase pe Moş Gerilă să se ocupe doar de florile de gheaţă de pe geam – zise bătrâna, încercând să oprească lacrimile din ochii fetiţei.
Deodată, fără nici un avertisment, copii săriră ca şi arşi de pe locurile lor şi se repeziră pe hol spre uşa de la intrare. Acolo, de abia intraseră în casă, mama şi tata, plini de zăpadă şi cu ceva sacoşe în mâini. Copii scoaseră un chiot de bucurie şi se repeziră spre părinţi. Cei doi adulţi zâmbiră şi îşi deschiseră braţele să-i îmbrăţişeze pe micuţi. Aceştia nu mai pridideau să le spună părinţilor cum ninge afară şi că ar vrea să iasă şi ei la săniuş; cum bunica făcuse plăcintă şi nu vroia să o taie cu aţa; câţi Moşi există şi că toţi sunt foarte buni. Ce mai încoace încolo, le făcură părinţilor o radiografie completă a zilei care era pe cale să se încheie. Părinţii zâmbeau şi îşi încurajau copii la destăinuiri. Deodată, se auzi un ciocănit uşor în uşa de la intrare.
– Cine o fi? – întrebă tatăl.
– Nu ştiu. – spuse mama, cu un zâmbet complice pe faţă.
– Aşteptaţi pe cineva copii?
– Nu – răspunseră aceştia.
– Poate bunica?
– Nu aştept pe nimeni – spuse aceasta. Poate doar pe Moş Crăciun – mai zise bătrâna şi se întoarse spre bucătărie ca să se uite la plăcinte.
– Să ne uităm – zise băiatul.
– Să ne uităm – decretă şi fata.
Atunci tatăl deschise uşa, iar copii rămaseră muţi de uimire. În faţa uşii era pus un brad de Crăciun, stufos şi încă cu ceva urme de zăpadă pe el.
– A venit! A venit! – ţipară copii şi începură se sară în sus de bucurie.
– Cine a venit? – întrebă bunica din bucătărie.
– Moşul cu bradul! – strigară cei mici, ţopăind într-un picior.
Bunica vru să întrebe care Moş venise, dar nu mai conta. Bucuria copiilor era mai presus de toate.

Advertisements

Decor de iarnă

 
Peste zi, din nori de vată, s-a cernut peste câmpie
Alb din ceruri, dar de viaţă, pentru vremuri ce-or să vie.

Însă Ziua vrea să plece, ar mai sta dar nu se poate,
Au plecat norii şi dânşii, lăsând alb pământ în spate.

Iar Amurgul când soseşte, încântarea şi-o arată
Colorând c-un pic de roşu, lumea doar în alb pictată.

Noaptea, ceru-mpodobeşte, cu steluţe sclipitoare
Ochi de-argint pe bolta care, s-a gătit de sărbătoare.

Însuşi Luna, cea severă, ce suspină după Soare,
A schiţat un soi de zâmbet şi l-a pus timid în zare.

Şi-a oprit pe cer caleaşca, ce n-a stat în loc vreodată,
Ca s-admire câmpul care, s-a gătit în alb deodată.

Ce frumoasă e crăiasa când s-a-nseninat la faţă
Trimiţând magie-n lume, cu frumos câmpul răsfaţă.

Parc-ar vrea un vals să-nceapă, vrea să fac-o piruetă,
Undeva, o mierlă mică, a-nceput un tril, discretă.

Rochia Lunii, e cusută, doar cu fire de lumină
Ce dezmiardă câmpuri albe, de zăpezi, fără de vină.

Norişori de ceaţă albă, ce-s făloşi cu-a lor veşminte,
Se lipesc de-a Lunei poală, tot vorbind fără cuvinte.

O, frumoasă îndrăgostită, de a câmpului splendoare,
Mai rămâi, mai stai o clipă, nu lăsa vraja să zboare.

Câtă linişte e-afară, toate stau încremenite,
Timpul însuşi vrea să sară, peste clipele vrăjite.

Ce magie, ce splendoare, albul e stăpân se pare,
Şi-a imaginat artistul, drag decor de sărbătoare.

Haina toamnei

 

Parcul meu de lângă casă
Mi-a îngălbenit niţel
C-a trecut Toamna, sfioasă
Aşternând frunze prin el.

Gri alei ce-au fost odată
Azi sun pline de culori,
Haină de pastel, brodată
De faimoşi, bravi croitori.

Ce au fost tocmiţi de Toamnă
Să croiască-n armonie,
Vrând s-o supere pe Iarnă
Care-i albă şi pustie.

Şi-a venit Vântul, vestitul,
Care cu suflarea sa,
A pornit cu veştejitul,
Verde-n galben a schimba.

Rece, Ploicica doamnă,
A sosit de peste zări,
Scuturând cu-a apei palmă
Flori şi frunze pe cărări.

Şi mi-a apărut chiar Gerul
Stând cu Bruma, sora sa,
Care-au decorat pastelul
Cu un pic de alb, cumva.

Toamna tare-i încântată
De hăinuţa ce-a primit,
Eu în parc o admir toată,
Nu mă satur de privit.

Revelionul (I)

 

Cap. I

Se înserase şi un vânt rece începuse să bată. Ninsoarea se oprise, lăsând în urmă un covor alb de nea, care în multe locuri era neatins. Casele, din satul acela liniştit de câmpie, erau acoperite cu un strat gros de zăpadă, iar prin hornuri scoteau dâre lungi de fum, care împrăştiau în aer miros de lemn ars şi de mâncăruri alese. De după garduri, casele ce păreau că moţăie legănate în braţele nopţii, parcă aşteptau cu înfrigurare ceva, ce avea să sosească curând. Prin ochii ferestrelor, se putea distinge o atmosferă de sărbătoare, în care fiecare locatar al acestora avea o treabă de făcut, parcă dinainte stabilită. Era ultima zi din anul 1987, iar această mică comunitate se pregătea să întâmpine anul 1988 aşa cum învăţase din bătrâni. În depărtare se auzeau glasuri de urători şi hămăituri de câini. Din când în când se putea distinge şi câte o pocnitură mai puternică, de bici sau poate de altceva. Strada principală era pustie şi slab luminată. În faţa primăriei, în lumina unui bec montat pe clădire, se află staţia de autobuz, prin care acest sat era legat cu marele oraş, situat la numai zece kilometri distanţă.
Aici, în acesta staţie, stăteau patru oameni, doi mai mari şi doi mai mici, încotoşmănaţi cu paltoane, căciuli, fulare şi mănuşi, iar în jurul lor având câteva genţi şi sacoşe, precum şi o damigeană pusă într-un coş de nuiele. Era familia Grigore, care ajunsese acolo cu ultimul autobuz care venise din oraş. Trebuiau să se întâlnească acolo cu Vasile, un văr primar de-al lui Marcel, capul familiei Grigore. Ajunseseră de vreo douăzeci de minute, iar Vasile nu era pe nicăieri. Stabiliseră să petreacă Revelionul împreună, dar începutul nu era deloc promiţător. Ileana Grigore, începuse să fie puţin îngrijorată faţă de întârzierea lui Vasile, dar nu vroia să o arate în faţa copiilor. Se gândea la scenariul în care Vasile nu venea, ce or să facă ei în satul acela străin, căci autobuzele spre oraş, or să înceapă să circule din nou, tocmai peste vreo trei zile. Şi nici pe jos la Vasile nu se puteau duce, pentru că locul unde trebuiau să petreacă Revelionul se afla la vreo şapte kilometri distanţă, într-o pădure, chiar în mijlocul unei Grădini Zoologice. De la început nu fusese prea încântată de ideea acestui Revelion, dar o făcuse pentru copii. Vasile, era administratorul acelui loc şi insistase foarte mult să se ducă. Vila de protocol a partidului, ce se afla în acest stabiliment, nu era folosită de nici un grangur de la judeţ, pentru această perioadă. Aşa că, liberă fiind, o puteau folosi ei şi cu restul familiei, pentru o mică vacanţă, de sfârşit de an.
– Unde o fi Nea Vasile? întrebă Cornel, copilul cel mare al familiei Grigore. Oare de ce nu mai vine odată?
– Trebuie să apară, răspunse Marcel. Nu vă îngrijoraţi.
– Oare ceilalţi au ajuns? întrebă din nou Cornel
– Cred că da, căci ei vin cu maşina, zise tatăl său
– Ce bine era dacă aveam şi noi maşină, filozofă băiatul
– Poate că la anul o să avem. Nu-i aşa Marcele? Interveni şi Ileana în conversaţie.
– Poate. Trebuie să mai vorbesc cu ăia de la Partid, să urgenteze cu aprobarea.
– Mami, ce e ăla Partid? interveni în discuţie şi Dana, mezina familiei.
– Nu e treaba ta acum, răspunse mama. Să vină Vasile odată, să plecăm, că am îngheţat aici.
Deodată, din noapte, începu să se audă un zgomot de zurgălăi, care se apropia destul de repede. Toţi ciuliră urechile şi se întoarseră în direcţia zgomotului. De pe o uliţă lăturalnică, se ivi în strada unde se aflau, o căruţă transformată în sanie, la care era înhămat un cal negru, ce avea atârnat în jurul gâtului un fel de colac compus din mai mulţi clopoţei, de toate mărimile. Pe capră acestei sănii improvizate, îl putură distinge pe Vasile.
– La mulţi ani şi scuze de întârziere. Aţi venit de mult? Aţi îngheţat?
– De abia am ajuns, răspunse Marcel. Dar de ce nu ai venit cu maşina?
– A nins mult şi drumul e troienit. Nu puteam trece. Aşa că am făcut căruţa sanie şi am venit să vă iau. Nu am avut altă soluţie. Noroc că e lună plină, că altfel nu vedeam drumul. Dar hai urcaţi. Vedeţi că am şi nişte pături acolo să vă înveliţi.
Marcel schimbă o privire rapidă cu nevastă-sa, iar apoi se uită către copii. Aceştia rămăseseră cu gurile căscate. Nu mai merseseră în viaţa lor cu căruţa, darămite cu o sanie trasă de cal. Pentru ei totul era ca o aventură.
– Hai că într-o oră ajungem. Toţi ne aşteaptă. Ileana, vezi că în spate am un termos cu ceai cald să le dai copiilor. Dacă vrei poţi bea şi tu. Dacă nu, am o sticluţă cu ţuică, să mai pună sângele în mişcare şi să rezistăm la frig.
Urcară tot calabalâcul în sanie, se urcară şi ei, Ileana cu copii în spate, iar Marcel pe capră, lângă Vasile. Acesta din urmă, întoarse sania, pornind înapoi pe drumul pe care venise. Se bucura nespus de această ocazie de a petrece revelionul împreună cu toată familia, căci de când îşi găsise serviciul acesta de administrator al Grădinii Zoologice, era foarte izolat de toţi. Până şi de Roxana, soţia sa, se cam îndepărtase. Iar faţă de cei trei copii ai săi – Ionel, Măriuca şi George – ajunsese aproape un străin. Iar acest lucru îl măcina zi şi noapte. Nu-i vorbă, salariul era bun, iar de când îi dăduseră în grijă şi vila de protocol a Partidului, ce se afla în incinta Grădinii Zoologice, veniturile îi crescuseră considerabil. Se descurcă, vorba aia: “de unde nu curge, pică”, dar faptul că trebuia să locuiască în permanenţă în Grădină, să stea separat de familie, pe care o vedea doar sâmbăta şi duminică, îl făcea să sufere enorm.
– Ziceai că ai ţuică? întrebă Marcel
– Da, uite sticla. Ileana, tu vrei ţuică sau bei ceai? Ai găsit termosul?
– Da Vasile, l-am găsit. O să beau ceai cu copii, răspunse Ileana
Pe nebăgate de seamă, ieşiră din sat, şi porniră spre pădure. Zăpada era mare şi acoperea în întregime drumul. Noroc că Nea Vasile, îl ştia pe dinafară. Lumina lunii reflecta în zăpadă albă, neatinsă, dându-i o lucire de basm. Calul mergea la pas domol, iar cu fiecare mişcare a acestuia, clopoţeii scoteau clinchete cristaline. Sania aluneca pe zăpadă, iar pasagerii vehiculului improvizat, nu simţeau nici o hurducătură. Adulţii se adânciră într-o discuţie pe care copii nu prea o înţelegeau. De fapt nici nu erau prea atenţi la ea. Erau total absorbiţi de mersul cu sania, prin noapte. Era ceva ce nu mai făcuseră niciodată şi savurau acest moment cu toată fiinţa lor. Ca să stea mai bine, Nea Vasile, pusese în caruta-sanie, nişte baloţi de paie, şi o groază de paruri. Cei doi copii îşi făcuseră culcuş acolo, şi li se vedeau doar capetele ce ieşeau dintre pături şi paie. Abia aşteptau să ajungă şi să se întâlnească cu verişorii lor. Pe lângă cei trei copii a lui Nea Vasile, mai veneau şi Viorel, băiatul lui Tanti Gina, precum şi Emil şi Carmen, copii lui Tanti Paula. Acestea erau surorile lui taică-său. Şi başca că îi aştepta şi bunică-sa, mama lui tata. Numai de ar ajunge mai repede.
– Nene Vasile, merge televizorul? întrebă deodată Cornel
– Da cum să nu, răspunse Vasile. Toată ziua am stat să aranjez antena, dar acum se vede bine. Mai are puţini “purici”, dar…
– Nu contează, bine că merge, răspunse băiatul. Am văzut programul TV în ziar. O să fie plin de glume. Cu Arşinel, cu Stela Popescu, Jean Constantin, cu toţi. De abia aştept să îi văd.
– Ajungem îndată, nu-ţi fă griji.
Un moment de tăcere se lăsă, fiecare gândindu-se la ale lui. Apoi adulţii începură iar să discute probleme de oameni mari, iar copii se adânciră şi ei într-o discuţie despre animalele sălbatice. Nu ştiu cum se făcu, dar inevitabil discuţia ajunse şi la lupi. Cornel încerca să răspundă la şirul întrebărilor puse de sora să mai mică. Din vorbă în vorbă, aceasta începu să-l întrebe despre felul în care atacă şi se hrănesc lupii. Tot explicând surorii sale, începu să realizeze că ei îndeplineau condiţiile propice pentru a fi atacaţi de aceştia, asta dacă ar fi existat lupi în zonă. Sau există? Un fior rece trecu pe spatele băiatului. Dana, sora sa, tocmai începu să zică cu glas tare concluzia la care şi el ajunsese. Aceasta, rămase o clipă tăcută, apoi se repezii spre Ileana, şi începu să o zgâlţâne să-i atragă atenţia.
– Mamă, mamă, o să ne mănânce lupii. Nu vreau să fiu mâncată de lupi.
– Ce tot vorbeşti acolo? Care lupi? întrebă Ileana.
– Lupii ăştia de pe câmpuri şi păduri, care atacă iarna oamenii singuri pe drum, răspunse Dana.
– Stai liniştită dragă, că aici nu sunt lupi, răspunse mama
– De unde ştii? întrebă şi Cornel
– Uite aşa, ştiu! decretă femeia. Nu vă mai gândiţi la toate prostiile. Acuşi ajungem.
Copii tăcură, şi se retraseră iar în culcuşul lor, însă ochii şi urechile le erau în alertă, încercând să vadă şi să audă tot ce se afla în întunericul nopţii. Femeia se întoarse către capră, unde stăteau bărbaţii, şi le împărtăşi şi acestora temerile copiilor. Vasile, nu zise nimic însă se vedea că ceva îl frământă.
– Ce-i Vasile? Să nu îmi zici că ăştia mici au dreptate, zise Marcel
– Nu, staţi liniştiţi. Nu s-au mai văzut lupi pe aici de foarte mult timp. Cu toate că umblă nişte zvonuri, dar…
– Dar ce? Întrebă şi Ileana îngrijorată.
– Nimic, nu vă faceţi griji.
Va urma ….

Stări şi… fapte

 

Ploi,
Se-adapă din noi,
Ne spală pudoarea,
Ne lasă visarea.

Ierni,
Ce vin cu troieni,
Ne-ngheaţă vigoarea,
Ne lasă candoarea.

Vânt,
Ce vine urlând,
Ne suflă norocul,
Ne-aduce sorocul.

Soare,
Ce mare mirare,
Că râde la noi,
Scăpăm de nevoi.

Visare,
La roşu de floare,
Speranţă ne-aduce,
La drum cu răscruce.

Iubire,
Ce vine-n neştire,
Cu zâmbet pe faţă,
Prin viaţă ni-e soaţă.

Iarna

 

Iarna vine îmbrăcată
În halat alb, apretat,
Apucându-se îndată
De tratat şi consultat.

Crengi golaşe le îmbracă
În bandaje de zăpadă
Este frig, dar pomii parcă
Viaţa vor să nu şi-o piardă.

Peste câmpuri şi livezi
Pături de omăt presară
Ca să ţină mereu verzi
Plantele ce au s-apară.

Iar la Crivăţ dă povaţă
Să porneasc-o vijelie
Peste lac să pună gheaţă
Cald la peştişori să fie.

Treaba-i gata, terminată,
Dar face şi-un derdeluş,
Invitând pe toţi deodată
Să vină la săniuş.

Aşternând zăpezi pufoase
Iarna vine cu semn bun,
Stăm cu toţii strânşi în case,
Aşteptând pe Moş Crăciun.