Tag Archives: Mos Craciun

Iarna şi bunica – (text revizuit)

 

Acesta este un text mai vechi, pe care l-am refăcut puţin.

Sper să vă placă şi să-mi împărtăşiţi părerile voastre.

Afară se pusese de vreo câteva ceasuri bune pe o ninsoare abundentă. Noroc că nu bătea vântul, iar fulgii mari de nea se aşezau liniştit peste tot, făcând să crească stratul de zăpadă, la fel cum creşteau cozonacii bunicii puşi în tăvi. Era în jur de ora şase, dar deja era întuneric afară. În conul luminilor de pe stâlpi, se vedea cum cerul cernea fulgii de zăpadă, mari şi pufoşi. Nu era nimeni pe stradă. În depărtare, se auzeau chiote de copii, cuprinşi de frenezia zăpezii. Blocurile cu patru etaje, aliniate pe ambele părţi ale străzii, se uitau prin ochii ferestrelor luminate, la spectacolul oferit de anotimpul alb, încercând parcă să ghicească culoarea maşinilor, acoperite acum de nămeţi. Într-un bloc de pe marginea străzii acestea, la un etaj oarecare, şedeau două mogâldeţe, unul mai răsărit niţel, care încercau să se uite afară prin geamul aburit. Stăteau cu mâinile căluş la ochi, că să poată acoperi astfel lumină camerei şi să poată distinge ceva afară. Nasurile aproape că atingeau sticla rece, iar de la respiraţia lor, aceasta se tot aburea încontinuu, iar ei nu pridideau să o şteargă. Ar fi vrut să iasă şi ei afară, la săniuş, dar părinţii nu veniseră încă de la servici iar afară se făcuse noapte.

– Plecaţi de la geam şi veniţi de staţi, aici pe pat. E frig acolo şi v-am mai spus că dacă vă tot uitaţi, Gerilă nu o să vă mai facă flori de gheaţă pe fereastră. Iar fără ele… Moş Crăciun nu o să vă mai găsească.

Fără tragere de inimă, dar hotărâţi să nu cumva să facă o greşeală şi Moşul să nu mai vină, copii o zbughiră de lângă geam direct în vârful patului. Erau în bucătărie, iar patul era de fapt un colţar tapiţat. Aveau loc să stea doar pe jumătate, pentru că pe cealaltă jumătate, bunica, pusese muşamaua, strânsă de pe masă şi un lighean mare de bucătărie. Era cald, pentru că ea, bunica, se apucase să facă o plăcintă cu dovleac. Cuptorul aragazului duduia, având deja înăuntru o tavă cu plăcintă. Mirosea plăcut a vanilie şi scorţişoară, pe care bunica le pusese din belşug în plăcintă. Acum ea era ocupată să mai întindă o foaie de aluat, pregătind şi a două tavă. Copii începură să se foiască, neavând astâmpăr. Bunica se uită la ei şi un zâmbet încreţi bătrâna faţă. Apoi, nu se ştie ce gând venit de departe, trecu ca o umbră pe faţa bătrânei şi o făcu ca să se întristeze, zâmbetul să rămână îngheţat în colţul gurii iar o mică lacrimă să se ivească în ochii aceia calzi şi blânzi. Copii, în joacă lor, nu observară aceste schimbări pe faţa bunicii. Femeia, scoase un oftat şi deodată începu să le zică o poveste. Nu era o poveste cu Feţi Frumoşi şi Ilene Cosânzene, nici cu zmei sau cu balauri. Era o poveste despre o întâmplare de când era ea mică, o copiliţă neştiutoare la casa părinţilor săi. Copii se opriră, fermecaţi de glasul bunicii. Mai auziseră povestea aceasta, dar de fiecare dată când le-o spunea bunica, li se părea că este o povestire nouă. Le plăcea să audă întâmplări dintr-o lume pe care ei nu o cunoscuseră niciodată. Lumea satului, cu datini şi obiceiuri demult uitate, la care ei nu participaseră niciodată. Bunica termină povestea. Odată cu ea, termină de pus şi a doua tavă cu plăcinte la cuptor.
– Mai zi-ne una – se rugă băiatul.
– Nu mai ştiu ce să vă zic, că le ştiţi pe toate – spuse bunica.
– Păi p-aia când ai căzut din căruţă, sau… p-aialaltă, când ai omorât toţi viermii de mătase ai lu’ mamaia lu’ matale – zise băiatul.
Bunica începu să râdă.
– Păi dacă le ştiţi pe toate, de ce să le mai zic?
– Pentru că ne plac.
– Te rugăm! – intră în conversaţie şi fata.
– Lăsaţi-mă să scot plăcinta asta din tavă, iar după aia mai vedem.
– Mai bine ne-o zici p-aia când aţi plecat la colindat.
Bătrâna se duse să se ocupe de plăcintă, pe care, după ce o scoase din tavă, o puse pe un fund de lemn să îşi tragă sufletul.
– Vrem şi noi plăcintă – spuseră copii într-un glas.
– Nu pot să vă dau acum, nu pot să o tai că e fierbinte şi dacă bag cuţitul în ea, se încruzeşte.
– Adică cum?
– Adică aşa. Se face de zici că nu e coaptă.
– Dar de ce?
– De la fierul cuţitului. Mămica mea, Dumnezeu s-o odihnească acolo unde este, o tăia cu o aţă.
– Aaaaa… – ziseră copii în cor. Şi… matale de ce nu o tai cu aţa?
– Că nu am aţă.
– Păi are mama, în cutia aia din dulap.
– Aia nu e bună.
– De ce?
– Că e subţire şi se rupe.
– Aia roşie e mai groasă – zise cel mare. Am auzit-o eu pe mama când zicea aşa.
– Ce zicea? – întrebă bunica, ridicând dintr-o sprânceană
– Zicea că… ceva e cusut cu aţă albă, pentru că se cunoaşte prea tare. Şi apoi a zis că… e aşa de groasă aţa asta, că de fapt e roşie nu albă.
– Cum adică?
– Păi zicea că de aia nu se rupe, că e roşie. Cred că roşu e mai tare.
– De ce e mai tare rosu’, bunico? – întrebă mezina
– Ştiţi ceva? Nu vreţi să vă zic povestea aia despre colind şi Isus?
– Ba da – strigară copii.
Bunica răsuflă uşurată că scăpă de întrebările copiilor şi începu povestea. Copii tăcură ascultând cu sufletul la gură şirul poveştii. Deodată, băiatul, o întrebă:
– Bunico, de ce la şcoală şi la tati la servici vine Moş Gerilă iar acasă vine Moş Crăciun?
Bătrâna se opri din povestit, îl fixă cu o privire stranie pe micuţ, neştiind cum să-i explice ca să înţeleagă.
– Şi la mine la grădiniţă, tot Moş Gerilă vine – spuse şi fata. Şi la mami tot el vine. De ce bunico?
– Iar la şcoală, ne învaţă că Moş Crăciun e rău şi Moş Gerilă e bun. Poate să fie rău Moş Crăciun?
– Nu copii, nu e rău. Nici un Moş nu e rău. Numai că Moş Crăciun e bătrân, nu mai poate singur şi şi-a luat ajutor pe Moş Gerilă. Ei sunt foarte buni prieteni – zise bătrâna. Înţelegeţi acum?
– Îhî… Ca şi Moş Nicolae?
– Ce-i cu el?
– Păi şi el vine. Şi… e tot Moş.
Bunica zâmbi şi deschise gura să răspundă. Nu mai apucă, pentru că o nouă întrebare zbură în aer.
– Bunico, dar Moş Ene, e bun? – întrebă fata
– E bun – zâmbi bunica derutată
– Dar de ce nu aduce cadouri?
– Pentru că e altfel de Moş. El vine pe la gene, să adoarmă copii cuminţi – spuse bătrâna răbdătoare
– Dar ce, copii obraznici nu dorm? – zise băiatul
– Dorm şi ei, că-i cuminţeşte Moş Ene.
– Aaa… Şi de aia vine Moşul la toţi copiii?
– Da.
Bătrâna răbdătoare, făcea faţă tot mai greu la tirul întrebărilor puse de copii. Deodata, după o scurtă pauză, fetiţa întrebă:
– Moş Crăciun o să moară?
– Nu poate să moară – zise băiatul
– Păi de ce vine şi Moş Gerilă? – întrebă fetiţa.
– Pentru că Moş Crăciun se odihneşte – replică băiatul
– Păi şi bunicul s-a odihnit şi acum nu mai este.
În ochii mari şi negri ai copilei, apărură două bobiţe mici de lacrimi, ce abia se mai ţineau de gene, să nu se rostogolească pe obrajii albi.
– Eu sunt foarte sigură, că Moş Crăciun după ce-o să s-odihnească, o să-l lase pe Moş Gerilă să se ocupe doar de florile de gheaţă de pe geam – zise bătrâna, încercând să oprească lacrimile din ochii fetiţei.
Deodată, fără nici un avertisment, copii săriră ca şi arşi de pe locurile lor şi se repeziră pe hol spre uşa de la intrare. Acolo, de abia intraseră în casă, mama şi tata, plini de zăpadă şi cu ceva sacoşe în mâini. Copii scoaseră un chiot de bucurie şi se repeziră spre părinţi. Cei doi adulţi zâmbiră şi îşi deschiseră braţele să-i îmbrăţişeze pe micuţi. Aceştia nu mai pridideau să le spună părinţilor cum ninge afară şi că ar vrea să iasă şi ei la săniuş; cum bunica făcuse plăcintă şi nu vroia să o taie cu aţa; câţi Moşi există şi că toţi sunt foarte buni. Ce mai încoace încolo, le făcură părinţilor o radiografie completă a zilei care era pe cale să se încheie. Părinţii zâmbeau şi îşi încurajau copii la destăinuiri. Deodată, se auzi un ciocănit uşor în uşa de la intrare.
– Cine o fi? – întrebă tatăl.
– Nu ştiu. – spuse mama, cu un zâmbet complice pe faţă.
– Aşteptaţi pe cineva copii?
– Nu – răspunseră aceştia.
– Poate bunica?
– Nu aştept pe nimeni – spuse aceasta. Poate doar pe Moş Crăciun – mai zise bătrâna şi se întoarse spre bucătărie ca să se uite la plăcinte.
– Să ne uităm – zise băiatul.
– Să ne uităm – decretă şi fata.
Atunci tatăl deschise uşa, iar copii rămaseră muţi de uimire. În faţa uşii era pus un brad de Crăciun, stufos şi încă cu ceva urme de zăpadă pe el.
– A venit! A venit! – ţipară copii şi începură se sară în sus de bucurie.
– Cine a venit? – întrebă bunica din bucătărie.
– Moşul cu bradul! – strigară cei mici, ţopăind într-un picior.
Bunica vru să întrebe care Moş venise, dar nu mai conta. Bucuria copiilor era mai presus de toate.

Iarna

 

Iarna vine îmbrăcată
În halat alb, apretat,
Apucându-se îndată
De tratat şi consultat.

Crengi golaşe le îmbracă
În bandaje de zăpadă
Este frig, dar pomii parcă
Viaţa vor să nu şi-o piardă.

Peste câmpuri şi livezi
Pături de omăt presară
Ca să ţină mereu verzi
Plantele ce au s-apară.

Iar la Crivăţ dă povaţă
Să porneasc-o vijelie
Peste lac să pună gheaţă
Cald la peştişori să fie.

Treaba-i gata, terminată,
Dar face şi-un derdeluş,
Invitând pe toţi deodată
Să vină la săniuş.

Aşternând zăpezi pufoase
Iarna vine cu semn bun,
Stăm cu toţii strânşi în case,
Aşteptând pe Moş Crăciun.

Iarna şi bunica

Afară se pusese de vreo câteva ceasuri bune pe o ninsoare abundentă. Noroc că nu bătea vântul, iar fulgii mari de nea se aşezau liniştit peste tot, făcând să crească stratul de zăpadă, la fel cum creşteau cozonacii bunicii puşi în tăvi. Era în jur de ora şase, dar deja era întuneric afară. În conul luminilor de pe stâlpi, se vedea cum cerul cernea fulgii de zăpadă, mari şi pufoşi. Nu era nimeni pe stradă. În depărtare, se auzeau chiote de copii, cuprinşi de frenezia zăpezii. Blocurile cu patru etaje, aliniate pe ambele părţi ale străzii, se uitau prin ochii ferestrelor luminate, la spectacolul oferit de anotimpul alb, încercând parcă să ghicească culoarea maşinilor, acoperite acum de nămeţi. Într-un bloc de pe marginea străzii acestea, la un etaj oarecare, şedeau două mogâldeţe, unul mai răsărit niţel, care încercau să se uite afară prin geamul aburit. Stăteau cu mâinile căluş la ochi, că să poată acoperi astfel lumină camerei şi să poată distinge ceva afară. Nasurile aproape că atingeau sticla rece, iar de la respiraţia lor, aceasta se tot aburea încontinuu, iar ei nu pridideau să o şteargă. Ar fi vrut să iasă şi ei afară, la săniuş, dar părinţii nu veniseră încă de la servici iar afară se făcuse noapte.

– Plecaţi de la geam şi veniţi de staţi, aici pe pat. E frig acolo şi v-am mai spus că dacă vă tot uitaţi, Gerilă nu o să vă mai facă flori de gheaţă. Iar fără ele… Moş Crăciun nu o să vă mai găsească.

Fără tragere de inimă, dar hotărâţi să nu cumva să facă o greşeală şi Moşul să nu mai vină, copii o zbughiră de lângă geam direct în vârful patului. Erau în bucătărie, iar patul era de fapt un colţar tapiţat. Aveau loc să stea doar pe jumătate, pentru că pe cealaltă jumătate, bunica, pusese muşamaua strânsă de pe masă şi un lighean mare de bucătărie. Era cald, pentru că ea, bunica, se apucase să facă o plăcintă cu dovleac, cuptorul aragazului duduia, având deja înăuntru o tavă cu plăcintă. Mirosea plăcut a vanilie şi scorţişoară, pe care bunica le pusese din belşug în plăcintă. Acum ea era ocupată să mai întindă o foaie de aluat, pregătind şi a două tavă. Copii începură să se foiască, neavând astâmpăr. Bunica se uită la ei şi un zâmbet increţii bătrâna faţă. Apoi, nu se ştie ce gând de departe, făcu ca faţa bătrânei să se întristeze, zâmbetul să rămână îngheţat în colţul gurii iar o mică lacrimă să se ivească în ochii aceia bătrâni şi blânzi. Copii, în joacă lor, nu observară aceste schimbări pe faţa bunicii. Aceasta scoase un oftat şi deodată începu să le zică o poveste. Nu era o poveste cu Feţi Frumoşi şi Ilene Cosânzene, nici cu zmei sau cu balauri. Era o poveste despre o întâmplare de când era ea mică. Copii se opriră, fermecaţi de glasul bunicii. Mai auziseră povestea asta, dar de fiecare dată când o spunea bunica, li se părea că este o povestire nouă. Le plăcea să audă întâmplări dintr-o lume pe care ei nu o cunoscuseră niciodată. Bunica termină povestea. Odată cu ea termină de pus şi a doua tavă cu plăcinte la cuptor.
– Mai zi-ne una, se rugă băiatul.
– Nu mai ştiu ce să vă zic, că le ştiţi pe toate, spuse bunica.
– Păi pe aia când ai căzut din căruţă, sau pe aia când ai omorât toţi viermii de mătase ai lui mamaia lu’ matale, zise băiatul.
Bunica începu să râdă.
– Păi dacă le ştiţi pe toate, de ce să le mai zic? intrebă bătrâna.
– Pentru că ne plac.
– Te rugăm, intră în conversaţie şi fata.
– Lăsaţi-mă să scot plăcinta asta din tavă, iar după aia mai vedem.
– Mai bine ne-o zici pe aia când aţi plecat la colindat.
Bătrâna se duse să se ocupe de plăcintă, pe care, după ce o scoase din tavă, o puse pe un fund de lemn să îşi tragă sufletul.
– Vrem şi noi plăcintă, spuseră copii într-un glas.
– Nu pot să vă dau acum, nu pot să o tai că e fierbinte şi dacă bag cuţitul în ea, se incruzeste.
– Adică cum?
– Adică aşa. Se face de zici că nu e coaptă.
– Dar de ce?
– De la fierul cuţitului. Mămica mea, Dumnezeu să o ierte, o tăia cu o aţă.
– Aaaaa…, ziseră copii în cor. Şi tu de ce nu o tai cu aţa?
– Că nu am aţă.
– Păi are mama, în cutia aia din dulap.
– Aia nu e bună.
– De ce?
– Că e subţire şi se rupe.
– Aia roşie e mai groasă, zise cel mare. Am auzit-o eu pe mama când zicea aşa.
– Ce zicea? intrebă bunica.
– Zicea că ceva e cusut cu aţă albă, că se cunoaşte. Şi apoi a zis că e aşa de groasă aţă, că de fapt e roşie nu albă.
– Ştiţi ceva? Nu vreţi să vă zic povestea aia despre colind şi Isus?
– Ba da, strigară copii.

Bunica răsuflă uşurată că scăpă de întrebările copiilor şi începu povestea. Copii tăcură ascultând cu sufletul la gură şirul poveştii. Deodată, baiatul, o întrebă:
– Bunico, de ce la şcoală şi la tati la servici vine Moş Gerilă iar acasă vine Moş Crăciun?
Bătrâna se opri din povestit, îl fixă cu o privire stranie pe micuţ, neştiind cum să-i explice ca să înţeleagă.
– Şi la mine la grădiniţă, tot Moş Gerilă vine, spuse şi fata. Şi la mami tot el vine. De ce bunico?
– Iar la şcoală, ne învaţă că Moş Crăciun e rău şi Moş Gerilă e bun. Poate să fie rău Moş Crăciun?
– Nu copii, nu e rău. Nici un Moş nu e rău. Numai că Moş Crăciun e bătrân, nu mai poate singur şi şi-a luat ajutor pe Moş Gerilă. Ei sunt Foarte buni prieteni, zise bătrâna. Înţelegeţi acum?
– Îhî…
– Dar sunt sigură că Moş Crăciun după ce o să se odihnească, o să-l lase pe Moş Gerilă să se ocupe doar de florile de gheaţă de pe geam.

Deodată, copii săriră ca şi arşi de pe locurile lor şi se repeziră pe hol spre uşa de la intrare. Acolo, intraseră în casă mama şi tata, plini de zăpadă şi cu ceva sacoşe în mâini. Copii scoaseră un chiot de bucurie şi se repeziră spre părinţi. Cei doi adulţi zâmbiră şi îşi deschiseră braţele să-i îmbrăţişeze pe micuţi. Aceştia nu mai pridideau să le spună părinţilor cum ninge afară şi că ar vrea să iasă şi ei la săniuş. Cum bunica făcuse plăcintă şi nu vroia să o taie cu aţa, ce mai încoace încolo, le făcură părinţilor o radiografie completă a zilei care era pe cale să se încheie. Părinţii zâmbeau şi îşi încurajau copii la destăinuiri. Deodată, se auzi un ciocănit uşor în uşa de la intrare.
– Cine o fii? întrebă tatăl.
– Nu ştiu, spuse mama, cu un zâmbet complice pe faţă.
– Aşteptaţi pe cineva copii?
– Nu, răspunseră aceştia.
– Poate bunica?
– Nu aştept pe nimeni, spuse aceasta. Poate doar pe Moş Crăciun, mai zise şi se întoarse spre bucătărie să se uite la plăcinte.
– Să ne uităm, zise băiatul.
– Să ne uităm, decretă şi fata.
Atunci tatăl deschise uşa, iar copii rămaseră muţi de uimire. În faţa uşii era pus un brad de Crăciun, stufos şi încă cu ceva urme de zăpadă pe el.
– A venit! A venit! Ţipară copii şi începură se sară în sus de bucurie.
– Cine a venit? întrebă bunica din bucătărie.
– Moşul cu bradul! Strigară cei mici, ţopăind într-un picior.

Bunica vru să întrebe care Moş venise, dar nu mai conta. Bucuria copiilor era mai presus de toate.