Tag Archives: proza

Povestiri din ’88 – Practica agricolă

 

Capitolul I – Plecarea

 
Într-o dimineaţă de septembrie, pe la orele cinci dimineaţa, sala mare din bătrâna clădire a gării feroviare de călători, era plină la refuz. Grupuri, grupuri, de adolescenţi, invadaseră pur şi simplu acest spaţiu relativ mare şi de regulă destul de pustiu pentru acesta oră a dimineţii. Nici un tren Accelerat sau Rapid nu avea plecare sau sosire în această perioadă a zilei. Doar un tren Personal, cu destinaţia în nordul judeţului, trebuia să plece cam în trei sferturi de oră. Cei câţiva pasageri obişnuiţi ai acestuia, se uitau uimiţi la mulţimea acea de adolescenţi, unii mai gălăgioşi, alţii mai tăcuţi şi cu ochii cârpiţi de somn, care stăteau fie pe bagaje, fie în picioare, ocupând tot spaţiul liber din gară. Răzleţii pasageri, care se aflau în acel moment acolo, se întrebau ce era cu ei şi care era destinaţia acestui grup.
Undeva, în faţa unei uşi, pe care era scris cu litere de-o şchioapă Şef de Gară, un grup de adulţi, cu nişte hârtii în mână, discutau aprins cu un reprezentant al Căilor Ferate. Discuţia era destul de aprinsă şi se putea observa că acesta era destul de încolţit de interlocutori. Aceştia, gesticulau într-un mod alarmant de rapid, înconjurândul pe bietul om din toate părţile. Din când în când, frânturi din conversaţie, puteau fi auzite în imediata vecinătate.
– Nu se poate tovarăşe, nu este admisibil… spuse unul dintre adulţii care vociferau
– Îmi pare rău, dar noi, la gară, nu am primit nimic, ripostă şeful de gară.
– Cum să nu primiţi nimic, doar personal am pus la poştă înştiinţarea către Regională, spuse alt adult, înalt şi uscăţiv.
– Se poate, dar… nu ne-au anunţat.
– Nu se poate, trebuie să fie o greşeală la mijloc, intervenii şi al treilea în discuţie
– Eu vă cred, dar… Regionala nu a trimis nimic.
– Las’ c-o să vină tovarăşu’ secretar Buruiană şi o să clarifice totul, spuse împăciuitor cel mai în vârstă dintre revoltaţi.
– Nu este posibil aşa ceva, în anul 1988 să nu existe comunicare. Şi pe timpul războiului comunicau oamenii mai bine, chiar şi Ştefan cel Mare, când avea ceva de zis, punea foc în vârful dealurilor şi tot comunica mai rapid ca voi, interveni din nou, cel care trimisese înştiinţarea la Regională.
– Vă rog să fiţi respectuos. Eu nu am nici o vină. Tovarăşul Manolache de la Regională, trebuia să îmi comunice că veţi veni cu un grup aşa de mare de elevi. Înţelegeţi că nu pot să bag în trei vagoane peste cinci sute de elevi. Nu e loc. Şi başca, vreţi să mergeţi şi fără bilet, pe baza unei înţelegeri cu Regionala de care eu nu ştiu nimic.
– Tovarăşe…, domnule…, prietene…, cum vrei să-ţi zic ca să înţelegi? Am în gară la dumneata peste cinci sute de elevi, treziţi cu noaptea-n cap, care trebuie să ajungă astăzi la fermă, la Umbrăreşti, ca să înceapă practica agricolă. Înţelegi că trebuie să mă prezint acolo azi? Altfel, ăia de la Judeţ or să-mi pună pielea pe băţ!

Deodată, în biroul din spatele Şefului de gară, un telefon începu să sune. Angajatul CFR, se întoarse pe călcâie şi dispăru atât de repede înăuntru, încât până şi un neavenit, ar fi putut să-şi dea seama, cât de mult se bucură pentru această portiţă de scăpare, din menghina conversaţiei pe care tocmai o avea.

Într-un alt colţ al gării, un bărbat cu o servietă în mână şi un trenci destul de ponosit, intră în vorbă cu un grup 4-5 adolescenţi care stăteau pe jos, sprijiniţi de nişte rucsaci.
– Unde aţi plecat aşa de dimineaţă?
Tinerii, îl măsurară din cap până în picioare, necatadicsind să-i răspundă. Omul continuă:
– Eu mă duc la Tecuci. În inspecţie. La fabrica de conserve. Voi?

Tinerii se uitară din nou la inopinatul interlocutor, iar unul din ei, îi răspunse aşa, într-o doară.
– În practică.
– Da? Unde?
– Nu ştiu. Undeva cu trenul.
Ceilalţi chicotiră la auzul răspunsului pe care colegul lor l-a gândit.
– Dar, de la ce liceu sunteţi?
– Le.. me… ca… zise un altul, tărăgănat şi plictisit.
– Ăăă… Adică? întrebă omul nedumerit.
– Adică Kogălniceanu…, Mihail Kogălniceanu.
– Ăăă… înţeleg. Ăla din Ţiglina?
– Îhî…
– Parcă era matematică–fizică, nu?
– Acum e industrial… numărul 11.
– Când l-or fi schimbat? întrebă ca pentru el inspectorul.
– Nu ştim, că noi suntem a IX-a, răspunseră aproape în cor elevii.
– Boboci, nu?
– Îhî…
– Dar nu sunteţi cam mulţi pentru clasa IX-a?
– Păi sunt şi cei de-a X-a şi cei de-a XI-a. Cei de-a XII-a nu merg, că au BAC-ul anu’ ăsta, replică un altul, evident plictisit de întrebările bărbatului.
– Şi chiar nu ştiţi unde vă duce?
– Am auzit că la struguri. O să stăm două săptămâni.
– Daaa…, frumos…, aşa o să vedeţi şi voi cum e munca câmpului. Dacă vă duce la struguri, înseamnă că mergeţi la Iveşti sau Nicoreşti. Nu are unde să vă ducă în altă parte, declară omul atotştiutor.
– Cred că ne-a zis directoru’, dar am uitat, spuse unul din tineri.
– Florine, unde mergem noi în practică? strigă altul spre un alt grup de elevi, aflat în apropiere.
– La Umbrăreşti, se auzi un glas din mulţime.
– La Umbrăreşti, repetară în cor tinerii.
– Ăăă… la asta nu m-am gândit, zise omul ruşinat parcă

Între timp, în faţa biroului şefului gării, adulţii îl aşteptau pe reprezentantul CFR, să-şi termine conversaţia telefonică. Erau într-o dilemă foarte mare şi nu ştiau cum să o rezolve. Aveau peste cinci sute de elevi de liceu, pe care trebuiau să-i îmbarce în trenul Personal care mergea spre Umbrăreşti. Problema era că nu aveau loc în vagoane şi nici nu puteau plăti biletele. Regionala CFR, le promisese că vor suplimenta numărul de vagoane al acestui tren şi că vor călători gratis până la Umbrăreşti. Doar era o acţiune patriotică. Dar ceva se întâmplase, iar gara nu fusese înştiinţată. Iar tovarăşul Buruiană, secretarul de partid al liceului, întârzia. De ar veni odată, ca să ia de pe umerii lor această responsabilitate. Ei erau doar nişte maiştri şcolari, care nu aveau nevoie de complicaţii. Nu erau nici măcar profesori. Ei ştiau lăcătuşerie, strungărie nu să rezolve probleme din astea, în care erau implicate hârtii şi adrese între instituţii. Deodată, uşa biroului se deschise. În prag apăru întâi un zâmbet larg, cel mai mare zâmbet pe care oamenii aceştia în văzuseră vreodată. Apoi apăru şi chipul reprezentantului CFR.
– Gata, s-a rezolvat!
– Cum aşa? întrebară în cor maistrii.
– M-au sunat de la triaj. Trenul are ataşate vagoanele suplimentare.
– Păi şi mata de ce nu ştiai? De ne-ai făcut să fierbem la foc mărunt?
– Pentru că cei de la Regională, au înştiinţat numai triajul. Iar cei de la triaj, au sunat doar acum.
– Şi cu biletele? Cum rămâne?
La auzul acestei întrebări, ochii omului în uniforma statului, se măriră instantaneu, gura i se căscă să zică ceva, dar nu ieşi de acolo nici un sunet. Cu o mână îşi dădu cascheta pe ceafă, iar cu degetele aceleiaşi mâini se scărpină în cap. Oftă din tot sufletul, de ar fi putut stoarce lacrimi şi de la pietre şi se întoarse în birou, fără să zică un cuvânt. Maiştrii, rămaseră cu vorbele-n gură, neştiind ce să mai înţeleagă. În liniştea creată, se auzi un zgomot de cheie în broască. Omul de la CFR, se închise în birou, pe dinăuntru. Prin uşa închisă, se putea auzi zgomotul înfundat al unor trântituri şi bufnituri, însoţite de nişte înjurături, referitoare la sfinţi, partid, mame şi alte chestii mult mai intime.

La un moment dat, în mijlocul acestor momente tragicomice, în faţa biroului pe care era scris Şef de Gară, apăru de nicăieri, o femeie bondoacă, cu aer de gospodină, care, dacă nu purta uniforma lucrătorilor CFR, putea fi confundată foarte uşor cu navetistele că veneau zilnic din satele dimprejur, ca să vândă zarzavaturi în piaţă. Aceasta, aruncă o privire acuzatoare către maistrii liceului şi apoi, lipindu-şi urechea de uşă, ciocăni uşor. Zgomotele din interior şi tirada înjurăturilor se opri pentru o clipă. Femeia, profitând de răgaz, spuse pe o voce înceată şi evident timorată:
– Şefuu… sunteţi acolo? Alo, şefuu, mă auziţi?
– E acolo, cucoană. Nu-l auzi ce tămbălău face? zise cu o voce exasperată Nea Trifan, unul dintre maiştri.
Femeia îi aruncă o privire răutăcioasă, şi-l ignoră.
– Şefuu… sunt eu, Maricica.
– Care Maricica? se auzi de după uşă.
– Maricica, şefu. Contabila.
– Ce vrei?
– Să vă zic ceva.
– Au plecat ăia din faţa uşii?
Maricica se uită către bărbaţii care stăteau ciucure în faţa uşii, vrând parcă să se asigure că aceştia nu aud conversaţia, iar apoi spuse aproape în şoaptă:
– Nu. Sunt încă aici şi aud tot ce ziceţi.
– Zi-le să plece. Nu am nici un răspuns. Când o să ştiu ceva, o să le comunic.

Maricica se întoarse spre grupul de ascultători şi începu să le repete, cuvânt cu cuvânt, spusele şefului:
– A zis şefu’ să…
– Am auzit şi noi, că nu suntem surzi, spuse nea Teleagă.
– Fir-ar a dracului de treabă, mormăi în barbă nea Balmuş.
– Unde o fi şi Buruiană ăsta, de nu mai vine, comentă şi nea Dumitru
– Păi el e boier. Ce, se putea trezi şi el la trei ca să fie aici la patru? Nu, el vine cu cinci minute înainte să plece trenul. O să aibă o surpriză. Căci se pare că nu o să mai plecăm azi, completă şi nea Trifan
Bombănind şi bodogănind, oamenii se îndepărtară de uşă, dar totuşi se poziţionară în aşa fel, încât să nu o piardă din ochi. După ce s-a asigurat că oamenii se aflau la o distanţă suficient de mare de uşă, Maricica, ciocăni din nou şi zise:
– Şefuu, au plecat!
– Foarte bine. Uite-a dracului belea pe capul meu de dimineaţă. Şi este doar luni. Asta înseamnă că aşa o să-mi meargă toată săptămâna.
– Dar ce s-a întâmplat? întrebă curioasă femeia.
Uşa se deschise, numai atât încât acesta să se poată strecura înăuntru, după care se închise cu zgomot.
– Ce să se întâmple? Pe dracu’ s-a-ntâmplat! Ăştia de la liceu, trebuie să ajungă la Umbrăreşti, pentru practica agricolă, mămiţica lui a dracu’ cine a inventat şi practica asta. Şi au venit pe capu’ meu de dimineaţă, cinci sute de persoane, înţelegi?
– Îhî…
– Pe care eu, trebuie să le urc gratis în tren. De parcă ar fi trenu’ lu’ tata! Dar trenu’ ăsta are capacitate doar de 200 de persoane. Regionala, trebuia să suplimenteze cu vagoane, ceea ce au şi făcut, dar pe mine nu m-a înştiinţat nimeni. Că doar îs prostu’ satului, nu şefu’ gării! M-au sunat ăia de la triaj şi mi-au zis că e în regulă cu vagoanele, dar ce mă fac cu plata. Că ăştia nu au bani să plătească. Cică e un aranjament la nivel de partid între liceu şi Regională. Dar, cum spuneam, mie nu mi-a zis nimeni nimic.
Maricica, pe măsură ce omul îi depăna firul poveştii, se schimba la faţă, colorându-se în fel de fel de nuanţe, mai ceva ca un cameleon.
– Şefu’, ştiţi, la mine pe birou, este o adresă de la Regională. Nu am deschis-o pentru că era pentru dumneavoastră.
– Şi de ce nu mi-ai dat-o?
– Păi a venit sâmbătă, după ce aţi plecat. Nu ştiţi că aţi plecat mai repede, să ajungeţi la ţară, la cules…? Şi de atunci nu v-am mai văzut, că eu de abia am început programul.
– Eşti… eşti… aahhhh. Nu ştiu cum să-ţi zic că eşti. Adu-mi-o imediat.

Maricica, ieşi val vârtej din birou, îndreptându-se către biroul contabilităţii, care se afla în cealaltă parte a clădirii. Maistrii o urmăriră cu privirea, cum traversă in fugă sala mare a gării, miraţi că o persoană cu dimensiunile acestea, se putea mişca cu aşa viteză. Oricum, fuga femeii fu mult încetinită de mulţimea care aproape bloca sala, dar ţinând cont de circumstanţe, femeia ajunse într-un timp record în partea cealaltă a sălii. Intră pe o uşă, după care ieşi în cea mai mare grabă, ducând în mână, deasupra capului un plic alb. Cu o precizie aproape matematică, urmă acelaşi drum prin mulţime, până în dreptul biroului şefului de gară. Acesta, o aştepta în faţa uşii, îi smulse plicul din mână, îl rupse şi citi adresa din interior. Apoi, cu o voce triumfală, strigă către grupul de maiştri, care priveau uimiţi toată scena.
– E-n regulă tovarăşi, ‘tu-i paştele ei de treabă! S-a rezolvat! Mergeţi gratis azi. La fel şi la întoarcere, peste două săptămâni. Acum duceţi-vă la peronu’ cinşpe, că trebuie să vină trenul. Vă urcaţi în ultimele trei vagoane.

Nea Trifan, Nea Balmuş, Nea Teleagă, Nea Dumitru şi Nea Iftodi, cei cinci maiştri ai liceului industrial numărul 11, din Galaţi, auzind aceseta, au scos nişte fluiere din buzunare şi s-au afundat în mulţimea pestriţă a elevilor ce erau răspândiţi prin gară, începând să sufle cu putere în acele mici instrumente de făcut zgomot. După ce s-a convins că au captat atenţia tuturor elevilor, Nea Trifan, care era şi cel mai voinic dintre maiştri, a început să strige cât îl ţineau plămânii:
– Atenţie la mine! Vom pleca în aproximativ douăj’dă minute, de la peronu’ număru’ cinşpe! Aţi auzit? Mai repet o dată! Peronu’ cinşpe! Clasele a IX-a, să îi urmeze pe tovarăşii Teleagă şi Balmuş, Clasele a X-a, să îi urmeze pe tovarăşii Iftode şi Dumitru, iar cei de-a XI-a să mă urmeze pe mine. Vagoanele noastre sunt în cele de la coada trenului.

Şi uite aşa, încet, încet, acesta mulţime de elevi, a început să elibereze sala mare a gării feroviare de călători, îndreptându-se către peronul cinsprezece, unde îi aştepta deja trenul Personal, Galaţi – Tecuci, care urma să îi transporte către fermele special amenajate să îi primească, pentru a efectua stagiul de două săptămâni de practică agricolă. Sala, rămase pustie, veche şi parcă puţin tristă, după acei tineri care preţ de o oră o însufleţiseră. Câteva resturi de hârtie de ambalaj, se adunaseră prin colţuri, mişcându-se la cea mai mică adiere.
Capitolul II –Prima seară la fermă
Trenul se puse în mişcare. Erau vagoane din acelea suprapuse. Toţi îşi găsiseră un loc, în funcţie de prietenii şi afinităţi. Până la destinaţie, trenul făcea cam o oră şi jumătate.
Pentru bobocii claselor a IX-a, era o experienţă nouă. Erau curioşi să ştie ce va urma. Pentru majoritatea dintre ei, era prima întâlnire cu munca câmpului, iar pentru alţii, era prima plecare de acasă singuri, fără părinţi. Pentru cei din clasele mai mari, era o corvoadă prin care mai trecuseră. Mulţi nu erau bucuroşi cu acesta deplasare. Cei mai norocoşi, ai căror părinţi aveau ceva pile, reuşiseră să facă rost de scutiri medicale, nefiind nevoiţi să participe la această acţiune.

Va urma …

Advertisements

Certitudinea incertitudinii

 

Oare dacă Soarele
ar răsări de două ori într-o zi,
Te-aş putea iubi de două ori mai mult?

Oare dacă florile
ar creşte cu tulpina în jos,
înflorind înăuntrul pământului
iar rădăcinile şi le-ar întinde spre cer,
Aş confunda frumosul cu urâtul
Şi nu te-aş mai afla niciodată?

Oare dacă noaptea nu ar exista,
iar Luna şi-ar pierde identitatea,
devenind soţia umilă a Soarelui,
Eu aş mai fi vrăjit de frumuseţea chipului tău,
fără să fie mângâiat de razele albe ale acesteia?

Nu am răspunsuri,
Dar am certitudinea
ca oricâte vieţi am trăi
şi în nu ştiu câte universuri paralele
ne vom naşte,
Sufletul meu va porni
totdeauna în căutarea ta,
Neoprindu-se decât
Atunci când îţi va întâlni surâsul.

O poveste despre cavaleri si domniţe (schiţă neterminată)

 

 

Am scris această povestioară, aşa într-o doară. Nu e nici terminată şi nici foarte bine conturată. M-am hotărât să o postez, pentru a vă cere părerea despre subiect, dacă are logică şi dacă se merită să-l dezvolt. Ştiu că e puţin cam lungă pentru un blog, dar dacă aveţi răbdare să citiţi până la capăt, nu ezitaţi să-mi împărtăşiţi părerile voastre. Vă mulţumesc anticipat.

Cap 1

Era o noapte călduţă de vară. Aerul cald, mirosul de iarbă şi cântatul greierilor, îl făceau să se gândească la copilărie. Amintiri de mult uitate îl năpădiră cu forţa. Un zâmbet înflori pe faţa arsă de soare a bărbatului şi o umbră de melancolie se aşternu peste chipul său. Pentru o clipă, expresia feţei sale, ca cioplită în piatră, căpătă o expresie de bunătate, pe care nu mulţi se puteau lăuda că o văzuseră vreodată. Cu un gest făcut cu mâna, acesta parcă vru să alunge amintirile, aşa cum alungi nişte insecte care te supără. Nu îi plăcea când astfel de stări sufleteşti îl cuprindeau. Îl făceau să se simtă slab şi vulnerabil. Iar el ştia că toate acestea îl puteau ucide. În ceea ce făcea, trebuia să rămână tot timpul în alertă. Nu se putea lăsa cuprins de sentimente. Atunci când apăreau, nu se mai putea concentra la ceea ce avea de făcut, iar astfel putea să sfârşească rău.
Nu îi plăcea în mod deosebit ceea ce făcea, dar simţul datoriei, al onoarei şi nu în ultimul rând al prieteniei, îl făceau să continue. Nu putea să trădeze încrederea stăpânului şi în acelaşi timp al prietenului său. Erau prieteni din copilărie. El şi Alexandru crescuseră împreună, învăţaseră scrisul şi cititul de la aceiaşi profesori. Meşteşugul armelor, călăritul, ştiinţa vânătorii, le prinseseră umăr la umăr, nedespărţiţi. El, era fiul grăjdarului, iar Alexandru, fiul Logofătului Grigore, care era mai marele cetăţii. Faptul că se înţelegeau aşa de bine, mirase la început pe toată lumea, dar cu timpul toţi se obişnuiseră cu ei aşa. Erau nedespărţiţi. Dar anii trecuseră, iar Alexandru, după moartea tatălui sau, îi preluase titlul si atribţiunile, devenind logofăt si stăpân al cetăţii. Iar el, prin prizma prieteniei şi devotamentului său, omul cel mai de încredere al logofătului. Această poziţie, era invidiată de mulţi, creând multă invidie şi duşmănie. Dar el nu se lăsa copleşit, făcând tot ce era necesar să facă, ca să protejeze casa şi blazonul familiei din care făcea parte. Chiar acum se întorcea dintr-o misiune, pe care Alexandru i-o încredinţase în mare taină. Fusese la Viena, să pună bazele unui acord cu Ducele, prin care să se asigure în caz de nevoie de sprijinul acestuia. Totodată, trebuia să spioneze şi acţiunile unui pretendent la poziţia de Logofăt al Moldovei, care uzurpa poziţia lui Alexandru. Lucrurile nu merseseră tocmai bine, şi fusese nevoit să-l ucidă pe nepotul pretendentului, care descoperise activităţile sale clandestine. Totuşi aducea şi veşti bune. Obţinuse sprijinul Ducelui, pentru Alexandru.
Era cuprins de o stare de nerăbdare şi fericire. Încă o misiune se încheiase cu bine, iar el spera să poată sta ceva mai mult pe acasă. În faţa ochilor, îi apăru imaginea soţiei sale Ioana, care îl ţinea în braţe pe Petru, feciorul său în vârstă de numai câteva luni.
Aşa gândea Tudor, în timp ce se pregătea să facă un popas la marginea unui câmp, mărginit de un pâlc de copaci. Nu mai avea mult de călătorit până să ajungă la cetate, doar câteva ceasuri de călărit, dar calul său avea nevoie de odihnă. Aşa că se hotărâ să înnopteze acolo. Deshămă calul şi îl priponi de un copac. Lângă, îşi încropi un culcuş din iarba si frunze, punând şaua drept pernă. Îşi mai verifică odată armele, se asigură că sub haină se află în siguranţă scrisoarea de la Duce pentru Alexandru, puse capul pe şa şi încercă să adoarmă câteva ceasuri.

Cap 2

Într-o încăpere mare şi rece, în mijlocul căreia trona un pat mare cu baldachin, se afla o tânără domniţă. În jurul patului erau câteva femei mai bătrâne, care se agitau şi se foiau. Totuşi, dacă priveai mai atent, acestea executau toate mişcările într-un mod calculat şi sigur, dat de experienţă. Ştiau exact ce trebuiau să facă. Siguranţa de care dădeau dovadă, o facea pe tânără femeie din pat, să capete curaj, iar epopeea data de prima naştere, să nu i se mai pară atât de înspăimântătoare.
În aripa cetăţii unde se află această încăpere, era surprinzător de pustiu, gărzile lipsind aproape cu desăvârşire. Ţipetele femeii, date de durerile facerii, se izbeau de  pereţii de piatră rece a cetăţii, rostogolinduse pe coridoarele pustii. Erau estompate doar de un uşor zumzet arme şi nechezat de cai. Zgomotele bătăliei se auzeau înfundat, ca din depărtare, creând senzaţia că pericolul nu este iminent.
Deodată ţipetele femeii încetară, iar plânsul unui bebeluş se putu auzi dinspre încăpere.
– Să vă trăiască, Domniţă – spuse una dintre bătrâne.
– Să fie într-un ceas bun, Domniţă Eliza – zise şi o tânără, ce stătuse până atunci într-un ungher mai întunecat al camerei.
– Ce este? – întrebă tânăra mămică
– Băiat, Domniţă – zise altă bătrână, punând în braţele tinerei mame, pruncul abia născut.
– Mihnea. Mihnea va fi numele său – spuse domniţa. Apoi, cu o privire caldă, cuprinse chipul pruncului său şi simţi că o bucurie mai mare nu poate exista pe lume.
– Ioana – se adresă aceasta către cealaltă femeie tânără din cameră –  unde este măria-sa Alexandru? De ce nu este aici, ca să-şi vadă pruncul abia născut?
O umbră de îngrijorare apăru pe chipul domniţei Eliza. Cum de iubitul ei soţ, Alexandru, nu se află cu ea în aceste momente? Oare unde se află şi ce se întâmplă? Deodată, zgomotul de arme ajunse şi în camera unde se aflau.
– Ioana, ce se întâmplă?
– Ne-au atacat tătarii, domniţă. Iar măria-sa se este acolo, pe metereze apărând cetatea.
– Trimite vorbă să fie înştiinţat că are un fecior, pe nume Mihnea.

Cap 3

Alexandru deţinea cea mai mare dregătorie din ţară. Era Marele Logofăt al Ţării Moldovei, fiind al doilea om în ţară după Vodă. Moştenise această dregătorie de la răposatul său tată. Nu şi-o dorise, dar moştenirea era moştenire. Îşi luase treaba în serios încercând să slujească cât de bine putea pe Vodă şi Moldova. Firea lui dreaptă şi loială, îi făcuse pe mulţi să îl duşmănească, dorind decăderea sa şi chiar moartea. Duşmani puternici, atât din ţară cât şi din regatele vecine Moldovei, doreau să-l înlăture de lângă Vodă, să-l vadă în dizgraţie. Alexandru era destul de inteligent să înţeleagă, că dacă nu îşi creea nişte alianţe puternice, nu va putea rezista multă vreme în faţa duşmanilor săi. Invidia şi ambiţiile personale, erau de multe ori mult mai puternice decât dragostea de ţară şi de dreptate.
Alexandru era un bărbat înalt, tânăr, cu pieptul larg şi umeri laţi. Părul său negru în contrast cu faţa albă îi confereau un aer de nobleţe, iar ochii săi migdalaţi, de culoarea murelor, lăsau să se înţeleagă că este un bărbat inteligent. Tot aspectul său exterior, inspirau forţă şi inteligenţă. Puţini erau aceia care ar fi îndrăznit să-l provoace la luptă.
Se afla pe zidurile cetăţii sale, încercând să respingă un atac al tătarilor, ce venise pe neaşteptate. Nici trupe nu avea de ajuns, pentru că doar cu o zi înainte trimisese o parte din oştenii sai, sa se alăture oştii domneşti. Dacă ar fi avut toţi oştenii, nu s-ar fi temut de acest atac al tătarilor, dar aşa… Trebuia să spere că aceştia nu vor putea străpunge zidurile cetăţii.
Era îngrijorat şi pentru că toate acestea se întâmplau tocmai în această noapte, când pe soţia sa iubită, o apucaseră durerile facerii. Iar el nu putea să-i fie alături, să fie lângă ea tocmai în clipa când întâiul lor copil era pe cale să vină pe lume. O emoţie îl cuprinse la gândul că era pe cale să devină tată. Şi-ar fi dorit să aibă un fecior, care să-i fie urmaş, dar dacă se gândea mai bine, nici o fată nu era de lepădat. Fie ce-o fi, numai sănătos să fie, iar draga lui Eliza să nu păţească nimic în timpul naşterii.
Un nechezat puternic de cal, îl făcu să tresară. Reveni buimăcit la realitatea luptei. Tătarii atacau în valuri. Erau mai mulţi decât de obicei. Deodată, pe cerul nopţii se iviră nişte bulgări de foc, care izbiră cu putere în zidurile cetăţii. Catapulte! Alexandru rămase uimit, ştiind că tătarii nu foloseau astfel de arme de asediu. Mintea sa agera încerca să găsească un răspuns la această dilemă. Alte două mingi de foc apărură pe cerul nopţii. De data aceasta loviră mai sus, aproape de metereze. Ştia din experienţă că aceştia îşi reglau astfel tirul, iar următoarele proiectile vor trece de zidul cetăţii. Îşi dădu seama, că nu numai tătarii atacau. Mai era şi altcineva cu ei. Dar cine? Oare turcii se aliaseră cu tătarii şi îl atacau? Atunci de ce nu se vedeau pe câmpul de bătălie? Sau unii dintre numeroşii săi duşmani, se aflau în spatele atacului? Şi acest atac care venise la numai o zi după ce trimise trupele din cetate. Cineva îi întinsese o cursă. Dar cine? Această întrebare îi revenea în minte, insistent şi încerca să îi afle răspunsul, dar simţea că ceva lipseşte. Putea să fie oricine, turci, poloni, unguri, sau boierii care îi erau potrivnici. Nu mai avu timp să se gândească la această dilemă, pentru că un ostaş, pe care îl recunoscu ca fiind unul din garda Elizei, îşi făcu apariţia lângă el. Alexandru simţi că inima i se face cât un purice. Oare ce veşti îi aduce acel om?
– Să trăieşti măria-ta – spuse oşteanul, îngenunchind în faţa lui Alexandru.
– Spune ce s-a întâmplat? Cum e doamna? A născut? – întrebă logofătul.
– Măria-sa, Domniţa Eliza este bine. A născut şi aveţi un fecior, pe nume Mihnea. Să vă trăiască şi să fie într-un ceas bun, Măria-ta.
Zgomotul bătăliei se estompă deodată în mintea lui Alexandru. Bucuria veştilor primite, îl făcură să uite de momentul critic în care se aflau. Vroia să plece ca să-şi ţină în braţe pruncul abia născut. În marea lui bucurie, nu observă mingea de foc care străbătu cerul şi căzu la câţiva paşi de el. Suflul exploziei, datorate impactului cu solul al mingii de foc, îl aruncară la pământ. Simţi o durere puternică în piept iar faţa îi ardea. Cu coada ochiului văzu cum altă minge de foc lovi poarta cetăţii, incendiind-o. O imagine venită de nicăieri, cu Eliza ţinându-l în braţe pe Mihnea, îi apăru ca o fantasmă în minte. Apoi se făcu întuneric şi linişte.

Cap 4

Căpitanul gărzilor, veni în grabă şi pătrunse fără să mai ciocăne la uşă, în camera unde stăteau Eliza şi Ioana, împreună cu copii lor, Mihnea şi Petru.
– Repede, să fugim! Cetatea a căzut, iar tătarii au intrat în curte. Nu mai durează mult şi vor ajunge aici
– Unde e măria-sa Alexandru? întrebă domniţa Eliza.
Ostaşul, făcu o pauză, neştiind cum să zică. Eliza înţelesese, iar lacrimi mari apărură pe obrajii ei tineri şi osteniţi, după durerile naşterii.
– Spune, e mort sau prizonier?
– L-am văzut căzând fără suflare, spuse căpitanul. Vă rog domniţă, nu e timp acum. Trebuie să ajungem la pasajul secret, care ne scoate din cetate. Luaţi copii, ceva de-ale gurii şi numai ce puteţi căra. Să ne grăbim!
Femeile îşi luară copii în braţe, se îmbrăcara cu nişte mantii groase şi lungi, care le acopereau aproape un totalitate, ferindu-le de ploaie şi de vânt. Îşi puseseră la brâu câte un pumnal, şi porniră după căpitanul gărzilor. Cele două bătrâne care asistaseră la naştere, puseră într-o desagă ceva de-ale gurii pornind după Eliza şi Ioana. Zgomot de arme, ţipete, gemete şi nechezat de cal se auzea de peste tot în cetate. Căpitanul, porni pe un coridor întunecat, îndreptându-se spre aripa nordică a cetăţii. Se vedea că ştie drumul, mergând cu pas sigur şi în linişte. Căpitanul mergea în faţă, având într-o mâna sabia scoasă din teacă iar în cealaltă o torţă aprinsă. În urma sa, veneau Eliza şi Ioana, amândouă ţinânduşi în braţe copii, pe Mihnea şi Petru. Acestea, erau urmate la mică distanţă, de cele două bătrâne, care cărau desaga cu merinde. După un colţ, se văzu o lumină de torţă, care nu era a lor. Se opriră, aşteptând cu sufletul la gură să vadă cine e. Din nefericire, dădură nas în nas cu un grup de tătari, în căutare de pradă prin cetate. Aceştia erau raşi în cap, având lăsat doar în creştet, un smoc de păr lung. Cu ochii lor mici şi oblici, feţe turtite şi palide, tătarii aveau o înfăţişare crudă şi feroce. Femeile ştiau că dacă cădeau în mâinile acestora, vor avea o soartă înfiorătoare iar copii lor vor fi ucişi pe loc.
Tătarii se opriră o clipă, măsurară din ochi prada şi rânjiră cu nişte guri ştirbe. Căpitanul, oricât de brav ar fi fost, nu putea face faţă unui grup de şase tătari. Însă era hotărât să-şi apere stăpâna chiar şi cu preţul vieţii. Aşa că se aşeză ca o pavăză între atacatori şi femei. Cu un ţipăt gutural, care le dădu fiori reci pe şira spinării, tătarii atacară. Ferocitatea lor era ieşită din comun. Semănau cu nişte animale de pradă, care au pornit în haită la vanătoare. Oşteanul, reuşi să doboare pe unul din ei, dar restul de cinci îl dovediră. După ce au terminat cu el, tătarii se întoarseră către tinerele femei, care îşi scoaseră pumnalele să se apere. Din întunericul coridorului, cele două bătrâne, s-au repezit către tătari. Una ţinea în mâini o toporişcă iar cealaltă o sabie scurtă. Dumnezeu ştie unde le ţinuseră. Au atăcat cu un ţipat muribund. Însă curajul lor nu avu sorti de izbândă in faţa tătarilor. Nu reuşiră decât să rănească uşor pe unul dintre agresori şi să-i întârzie puţin. Căzură secerate de săbiile încovoiate ale păgânilor. Aceştia, siguri de pradă lor, înaintau rânjind ca nişte animale înfometate, către femeile lipsite de apărare. Se părea că reuşiseră să pună mana pe o pradă uşoară.
Deodată, de undeva din întuneric, lama dreaptă a unei săbii lovi ca un fulger. Unul dintre tătari căzu secerat iar al doilea scăpă sabia din mână. Ceilalţi trei rămaşi, fură luaţi prin surprindere, neştiind ce se întâmplă. Până să se dezmeticească, încă unul din ei căzu într-o baltă de sânge. În decurs de câteva zeci de secunde, numarul atacatorilor se împuţinase la doi. Aceştia, se întoarseră către noul lor adversar, măsurându-l din cap până în picioare. În faţa lor stătea un bărbat destul de înalt, bine legat îmbrăcat în haine de piele, rezistente la intemperiile naturii şi acoperit de o pelerină neagră şi lungă. Chipul său nu trăda nici o emoţie, iar ochii săi căprui arătau o duritate ieşită din comun. În mâna dreaptă ţinea o sabie lungă iar în stânga un pumnal, nici lung nici scurt, ce putea fi folosit atât pentru a se apăra cât şi pentru a ataca.
– Tudore, tu eşti? – zise Ioana. Slavă Domnului că eşti aici.
Bărbatul aruncă o privire rapidă către cele două femei şi cu o mişcare de felină, se aşeză între acestea şi atacatori. Apoi atacă. Era ca un leu care îşi apară teritoriul. Iute şi puternic, stăpânind la perfecţie arta mânuirii săbiilor, Tudor, reteză capul unui tătar, iar pe al doilea îl străpunse cu pumnalul, din stomac până în inimă. Nici nu avură timp de reacţie.
– Sunteţi rănite? – le întrebă Tudor pe femei. Haideţi repede către pasajul secret. Era liberă calea când am venit pe acolo.
Femeile îl urmară tăcute, fără să mai arunce o privire în urmă, spre locul luptei care tocmai se încheiase.

Undeva, într-un pâlc de pădure, printr-o uşă grea de stejar, ce închidea un tunel, au ieşit trei siluiete, învelite în pelerine negre şi lungi până la pământ. Două dintre acestea ţineau în braţe două mogâldeţe de copii. Legat de un copac, era un cal, care îi aştepta. În depărtare, cerul era roşu, de foc. Se putea vedea bătrâna cetate, incendiată de atacatori. Au urcat pe cal copiii, împreună cu o persoană. Cu hăţurile calului în mână, celelalte două au pornit pe jos, la pas. Trebuiau să se îndepărteze cât mai rapid de cetate şi să ajungă la un loc sigur.  Nu vorbeau. În mintea fiecăruia încolţeau întrebări ce deocamdată nu aveau răspuns.

O carte…

 

Salutare la toţi cei care citiţi acest blog,

Am scris un volum de versuri. Mai bine zis am pus între coperţi de carton, o parte din ceea ce am scris pe acest blog, timp de mai bine de un an. Nu ştiu câtă valoare literară are şi nici nu-mi fac speranţe că o să apară poeziile în manualele şcolare, dar pentru mine, reprezintă finalizarea unui proiect, la care nici nu îndrăzneam să mă gândesc vreodată. Este un vis, la care nu am visat niciodată. Dacă vreţi, un fel de bonus, primit de la viaţă, care m-a uimit şi m-a bucurat în acelaşi timp. Nu ştiu să zic, ce a declanşat în mine, această pornire de a scrie. Nu am nici cea mai vagă idee de unde vin toate aceste cuvinte, aşezate frumos în versuri, care se termină cu câte o rimă. Câteodată, parcă întreaga poezie este scrisă de altcineva, aşezată tainic în gândurile mele, iar eu nu am altă îndatorire decât să o scot de acolo şi s-o aştern delicat pe hârtie. Ceea ce ştiu însă, este ce m-a făcut să scriu în continuare. Aprecierile pe care le-am primit aici, pe acest blog, de la voi, cei care aţi binevoit să-mi citiţi scrierile, hotărându-vă să-mi împărtăşiţi şi părerile voastre despre ele, m-au făcut să-mi doresc să continui să scriu. Au contat mult, pentru că sunt aprecieri obiective. Şi de la familie şi prieteni am primit multe cuvinte laudative, dar părerile lor au fost de multe ori pline de subiectivism, sau poate nu… nu stiu sigur. Oricum, pentru toate acestea, nu pot decât să vă mulţumesc.

O să-mi ziceţi acum, că o apreciere sau două, sunt prea puţine motive, pentru a tipări o carte. Aveţi cea mai mare dreptate, dar… Poate că m-am lăsat dus de val, poate că am hotărât să las ceva în urmă, cert este că am făcut-o şi nu mai pot da înapoi.

Încă nu a ieşit de sub tipar. Sper ca săptămâna viitoare să fie gata. Editura o să scoată cartea la vânzare în câteva librării on-line. Nu am vrut să scot un tiraj mare, ca să apară şi în librăriile de pe stradă, pentru că nu mă gândesc că or să se vândă. Nici măcar vreun exemplar. Dacă nu era o cerinţă a editurii, nici nu o puneam la vânzare.

Sunt atât de nerăbdător…

Haide să vă arăt coperta. Nu aşa că-i reuşită?

 

 

Coperta_noua

George, U.T.C.- ul şi fotbalul

George avea palmele transpirate şi gâtul uscat. Pe măsură ce timpul trecea, emoţiile deveneau din ce în ce mai mari. Nu îi plăcea să aştepte şi de asemenea, nu îi plăceau incertitudinile. Orele de clasă treceau greu şi nu primea nici o veste referitoare la şedinţa U.T.C., ce trebuia să aibă loc astăzi. Trebuia să fie prima şedinţă la care participa, în calitate de U.T.C.- ist. Iar, pe deasupra mai aflase, că în cursul şedinţei de astăzi, o să fie numit în funcţia de casier al organizaţiei pe clasă. Dar, asta numai dacă şedinţa se va mai ţine, deoarece secretarul general al organizaţiei, adică tovarăşa profesoară de educaţie fizică, lipsea de la şcoală. Toată lumea o aştepta, pentru că fără dânsa nu se putea face nimic.

Aşa gândea un băiat înăltuţ, de clasa a VIII-a B, ce stătea cuminte în clasă, aşezat în banca a patra, de pe rândul de la geam. Era deja în timpul celei de-a treia ore din ziua respectivă. Gândul nu îi stătea deloc la ce se întâmpla acolo. Era fericit. În urmă cu aproape două săptămâni într-o ceremonie restrânsă, fusese făcut U.T.C.- ist. Ultimul din clasa lui, probabil pentru că nu avea rădăcini sănătoase. Toţi colegii săi, fuseseră acceptaţi în rândurile organizaţiei tineretului comunist, încă din clasa a VII-a. El rămăsese singurul pionier din clasă şi timp de aproape un an, suportase cu stoicism această situaţie stânjenitoare. Acceptul în organizaţie, venise ca o eliberare pentru el. Era o intrare în normalitate. Niciunul din părinţii săi şi nici chiar bunicii, nu făceau parte din nici o organizaţie a partidului. Acum, el era singurul din familie ce avea contact cu acesta. Ai lui primiseră vestea cu indiferenţă, ba chiar au fost un pic circumspecţi. Singura care îl felicitase, fusese mama sa. Aceasta, îi recomandase să fie serios şi să facă tot posibilul ca să stea cât mai mult în organizaţie. Căci numai cu sprijinul partidului putea progresa. Altfel, indiferent cât de bine învăţa tot nu va putea concura cu unul care provenea din rândurile partidului. Îşi amintea perfect vorbele mamei:
– Ehe…, Georgică mamă, ascultă bine ce îţi spun, că nu îţi vreau răul. Trebuie să votezi cu cine e la putere, căci altfel… te mănâncă lupii. Ţine-te cu dinţii de organizaţie şi încearcă să te faci remarcat, ca să poţi progresa. Numai aşa poţi avea un viitor. Altfel… o să rămâi ca mine şi ca taică-tău, cu vise neîmplinite şi frustrarea că trebuie să asculţi de nişte proşti, puşi în funcţii de partid. Degeaba eşti bun, dacă nu ai şi proptele… Eu şi cu taică-tău, dacă venim din familii de chiaburi, stăm şi ne chinuim. Barem tu să faci altceva, să o duci mai bine.

Deodată, uşa clasei se deschise, oprindu-l din visare. Intră tovarăşa secretară şi schimbă câteva vorbe cu tovarăşa profesoară de muzică, aflată la catedră. După care, aceasta din urmă, spuse:
– Am primit o veste bună. Tovarăşa Mazilu este în şcoală. Şedinţa U.T.C. va avea loc imediat după terminarea cursurilor, adică la orele 13. Acestea fiind spuse, să continuăm lecţia.
George exaltă în sinea lui. Deci, până la urmă se va întâmpla. Iar zvonurile pe care le auzise, se puteau adeveri. Ce mândră şi bucuroasă o să fie mama.

După aflarea veştii, timpul a început să treacă cu repeziciune. Ora şedinţei se apropia. Afară era o zi însorită de început de octombrie. Părea că vremea superbă, dorea să se bucure împreună cu el, de realizările sale. Nimic nu putea să-i strice ziua. Deodată, îşi aminti că astăzi, fiind miercuri, este etapă în cupele europene la fotbal. Echipa lui de suflet, Universitatea Craiova, avea meci în Cupa UEFA. Acesta începea la ora 14. La numai o oră după ce începea şi şedinţa U.T.C.. Spera ca aceasta să nu dureze mult, ca să nu piardă meciul. Şi tot aşa, gândindu-se când la meci când la şedinţă, timpul trecu şi ceasul se făcu ora 13.

Şedinţa mult aşteptată începu. Aceasta era organizată în sala de sport, care fusese special amenajată, în acest sens. Erau scaune aşezate ca la teatru. Pe un podium situat în faţa acestora se afla o masă lungă, învelită în catifea roşie, care avea simbolul organizaţiei, prins undeva la mijlocul acesteia. Tot pe podium, într-un portdrapel, se găseau două steaguri, tricolorul şi cel roşu al partidului. În spatele mesei, pe nişte suporturi speciale, destul de înalte, se aflau trei tablouri. Unul mai mare, cu tovarăşul Nicolae Ceauşescu, flancat de alte două mai mici, unde erau reprezentate două steme, una a republicii şi alta a partidului comunist. Toţi cei care erau implicaţi în activitatea U.T.C. din şcoală, se aflau în acea sală. La prezidiu, pe lângă tovarăşa Mazilu, mai stăteau tovarăşa directoare, tovarăşul director adjunct şi tovarăşul profesor de Constituţie. Pe scaune, erau ceilalţi profesori ai şcolii, precum şi toţi elevii din clasele a VIII-a şi cei de-a VII-a care fuseseră admişi în rândurile organizaţiei.

George era emoţionat. Îşi verifică buzunarul interior de la sacou. Carnetul roşu, de membru se afla acolo. Ordinea de zi a şedinţei fusese citită, iar acum aştepta să înceapă festivitatea de numite în funcţie a preşedinţilor, vicepreşedinţilor şi a casierilor, pentru fiecare clasă în parte. Se ruga în gând, ca şi numele său să fie strigat. Au început întâi cu clasele a VII-a. Cei nominalizaţi, se ridicau şi se îndreptau spre podium, unde erau felicitaţi de cei din prezidiu şi l-i se completa în carnetul roşu, noua funcţie. Şi aşa, încet încet, ajunseră şi la clasa lui. Când îşi auzi numele, o explozie de mândrie şi de împlinire umplu toată fiinţa lui George. Parcă plutea. Ca prin vis, ajunse pe podium şi primi felicitările. Nu îşi încăpea în piele de bucurie. Apoi, după ce toţi colegii din toate clasele au fost nominalizaţi, au trebuit să spună jurământul de învestire în funcţie, după care au fost poftiţi la locurile lor, pentru că şedinţa să continue.
George era hotărât să asculte cu atenţie ce se discută în şedinţă. Au început să ia cuvântul pe rând, tovarăşa directoare, tovarăşul director adjunct, tovarăşii profesori, apoi tovarăşa Mazilu, apoi din nou tovarăşul director adjunct. Nu înţelegea mai nimic din discursurile lungi ale fiecăruia. Timpul trecea iar el începu să se plictisească. Deodată îşi aminti de meciul din Cupa UEFA. Deja era început. Oare cât era scorul? Gândul nu îi mai putea sta la şedinţă, oricât se chinuia. Discursurile celor de la prezidiu erau parcă din ce în ce mai lungi şi de neînţeles. Încet, George băgă mâna în buzunarul de la sacou, de unde scoase un mic radio portabil. Acesta nu avea difuzor, ci era dotat cu o cască, cât un dop, pe care o introduse pe furiş în ureche. Dădu drumul la radio şi căută frecvenţa postului care transmitea meciul. După ce o găsi, ascunse aparatul la loc în buzunar şi îşi puse mâna la ureche, ca să mascheze firul şi casca. Ce bine era acum, şedinţa putea dura la nesfârşit. Zâmbetul i se aşternu din nou pe faţă. Crainicul de la radio, vorbea cu o viteză ameţitoare, dovadă că meciul era destul de alert. Era încă egal, dar Universitatea ataca în valuri. George se lăsă prins de visare, închipuindu-şi că trăieşte pe viu acel meci. Deodată, ritmul transmisiunii crescu şi odată cu acesta şi pulsul băiatului. Crainicul ajunsese cumva la un punct culminant, când aproape nu mai avea aer să respire. George se încordă involuntar. Vocea crainicului se eliberă printr-un ţipăt prelung, axat pe litera „o” şi apoi pe „l”, litere componente ale cuvântul gol. George, fără să-şi dea seama, îl imită pe crainic, sărind totodată în picioare şi începând să ţopăie ca un bezmetic. În sala de şedinţe se făcu o linişte mormântală. Toate privirile se îndreptară către el. Tovarăşa Mazilu, care tocmai citea un discurs de pe nişte hârtii, rămase cu vorba în gură şi mâna plină de hârtii suspendată în aer. După ce se dezmeticii din buimăceala momentului, aceasta îşi puse ochelarii mai pe vârful nasului, uitându-se pe deasupra lor în sală. Îl văzu pe George, care rămase ruşinat în picioare, neştiind ce atitudine să ia. Tovarăşa Mazilu îl pofti pe băiat pe podium. Acesta se duse, cu inima cât un purice si capul plecat. Dacă mai devreme făcuse drumul acesta ca un învingător, acum se îndrepta spre acelaşi loc ca spre un eşafod. Ajuns acolo, fu întrebat despre pricina bucuriei sale. George, fu sincer. Tovarăşa Mazilu, îi ceru aparatul de radio, pe care i-l confiscă. Apoi, după ce îl privi preţ de câteva secunde fără să zică nimic, timp care pentru George păru interminabil, aceasta îi ceru carnetul roşu. Cu mâna tremurând, George i-l înmână. Întorcându-se spre audienţă şi cu carnetul băiatului ridicat cumva deasupra capului, tovarăşa secretar general al organizaţiei pe şcoală, spuse:
– Priviţi stimaţi tovarăşi cum acest tânăr, care de abia a fost primit în rândurile organizaţiei noastre şi care la insistenţele unora sau ale altora a fost învestit astăzi într-o funcţie de mare responsabilitate pentru tineretul U.T.C. – ist, acest element provenit din rândurile duşmanilor de clasă, cu rădăcini adânci printre cei ce au asuprit poporul, ne-a demonstrat că sângele apă nu se face şi că eram gata să facem o greşeală colosală, pe care puteam să o regretăm mai târziu. Stimaţi tovarăşi, vigilenţa noastră a fost pusă la grea încercare astăzi, iar acest element reacţionar, care se află aici, în faţa dumneavoastră, trebuie dat ca exemplu, în luptă noastră pe toate planurile împotriva duşmanilor poporului şi înaintarea noastră către societatea multilateral dezvoltată, adică intrarea noastră în comunism. De aceea propun excluderea elevului Atodiresei George, din rândurile U.T.C. – ului, fără posibilitatea aderării ulterioare. Să ridice mâna sus cine este de acord.
Ca şi cum nişte resorturi nevăzute acţionau mâinile celor prezenţi, acestea se ridicară în aer într-un mod sincron. Unanimitate! Văzând acestea, tovarăşa Mazilu, ceru un foarfec, cu care tăie în două carnetul roşu a lui George. Resturile, le aruncă înspre acesta, împreună cu o privire în care se putea citi ura şi dispreţul.

George, cu ochii în lacrimi, părăsi sala. Şi uite aşa, în nici două săptămâni, sărmanul băiat trecuse de la extaz la agonie. Şi uite aşa, un sistem obtuz, sfărma sub cizma ignoranţei şi a doctrinei prost înţelese, inima şi speranţele unui biet adolescent.

Prima dragoste – Muntele (partea a doua)

 
Iniţial nu am avut intenţia de a scrie şi această parte a povestirii, dar apoi am realizat că nu pot să las să treacă neobservată prima mea aventură la munte, cu rucsacul în spate şi bocancii în picioare.

Aşadar, iată-mă la vârsta de 12 ani, pe un peron prăfuit al gării C.F.R. din Galaţi, undeva prin vara anului 1986. Eram eu şi încă cinci oameni, trei băieţi şi două fete, toţi mai mari decât mine. Un cuplu erau căsătoriţi, fiind conducătorii expediţiei. Celălalt cuplu, erau doar prieteni. Din păcate, datorită faptului că au trecut atâţia ani de atunci, nu le mai ştiu numele, fapt pentru care îmi pare rău.

Începând cu faptul că nu mai fusesem plecat niciodată într-o expediţie pe munte şi terminând cu cel că mă aflam în compania unor oameni complet străini, dintre care nu îl ştiam decât pe Gioni, un vlăjgan de 17 ani, care în compania adulţilor care ne însoţeau, avea tendinţa de a se erija într-un fel de şef şi protector al meu, totul era nou pentru mine. Aveam nişte emoţii fantastice. Urmăream fiecare mişcare a celor din grup, căutând să îi imit cât puteam mai bine, ca să nu creadă că sunt un papă-lapte.

Ţin minte că am plecat cu un tren de noapte. Personal. Apoi, parcă la Ploieşti sau la Buzău, am schimbat trenul. Tot cu un personal. Iar prin zorii zilei următoare, am mai schimbat odată, la Braşov. Cu o cursă de persoane, spre Zărneşti. Am făcut tot acest efort, pentru a ajunge cât mai de dimineaţă la Zărneşti. De aici, din gară, ne-am despărţit. Gioni şi celălalt tânăr din grup, au plecat cu o maşină forestieră, iar noi, restul, am luat o ocazie până la cabana Plaiul Foii. Adică, un nene cu o dacie 1300, care făcea pa taximetristul de ocazie. Nu ştiu cum am încăput cu toţii în maşina omului, mai ales că aveam şi bagaje. Cert este că, pe undeva pe la jumătatea distanţei, pe un drum neasfaltat, dar pavat cu pietriş, am făcut pană pe spate. Până atunci nu mai auzisem o gamă aşa variată de înjurături, spuse în barbă şi cu o frecvenţă din ce în ce mai sporită. Sursa lor era şoferul, care realiza că nu are cum să pună cricul la maşină din cauza pietrişului. Cred că am stat mai mult de o oră, ca să schimbe roata. Ţin minte că noi am vrut să ne luăm rucsacii şi să plecăm, dar şoferul nu şi nu. Ca să-i facem hatârul şi să nu îl supăra mai tare decât era, am stat până şi-a terminat operaţiunea.

Când am ajuns la cabană, tovarăşii noştrii ne aşteptau, fiind puţin îngrijoraţi de întârziere. După ce ne-am reunit, am pornit spre refugiul Şpârla. De abia acum începea adevărata aventură. Ceilalţi din grup păreau că ştiu fiecare ce au de făcut, etalând o siguranţă în ceea ce făceau, care pe mine mă intimida puţin. Încercam să-mi ascund cu cea mai mare grije stângăciile. Ţineam pasul cu ei, nu vroiam să rămân în urmă sau să arăt că am ostenit. Eram atent la indicaţiile pe care le primeam de la fiecare, referitoare la marcajul traseului, la istoria locurilor, la diferite ponturi cum să îmi dozez efortul şi multe multe altele. Mintea mea absorbea totul ca un burete. Peste ani şi ani, în călătoriile mele ulterioare pe munte, mi-am adus aminte cu drag de toate aceste informaţii primite atunci. Ba chiar m-am trezit câteodată împărtăşind din ele celor care erau novici pe munte, exact cum am fost eu în acele vremuri. Oricum, ca să mă întorc la vremurile excursiei de faţă, ţin minte că eram cu o ureche la tovarăşii mei de drum, cu ochii la traseul minunat pe care mergeam, iar mintea mă purta la aventurile eroilor din romanele lui Constantin Chiriţă. În sinea mea mă credeam un nou Cireşar.

Şi am mers o bucată de vreme, până am ajuns la un indicator. Acolo cărarea noastră se bifurca. În dreapta se îndrepta către Muntii Făgăraş, iar în stânga traseul mergea către Şpârla. De la acesta bifurcaţie, uşor uşor, panta a devenit mai abruptă, iar rucsacul mai greu în spate. Dar din cauza adrenalinei, nu prea îl mai simţeam, dar ceilalţi încetiniseră puţin ritmul. Noi urcam printr-o pădure de conifere, urmărind valea unui pârâu. La un moment dat, într-un luminiş, am făcut un popas. Atunci, mi-am aruncat ochii în sus şi am rămas mut de uimire. Puteam vedea în toată splendoarea ei, culmea calcaroasă a Pietrei Craiului. Nu mai văzusem niciodată aşa ceva. Prima dată am crezut că sunt nori căzuţi din cer, care se odihnesc în aşteptarea vântului. Iar apoi am asemuit-o cu spumă de val, pietrificată. Parcă zeii au vrut să se distreze şi adunând toate valurile mării, le-au furat spuma şi au împietrit-o, creând această minunată culme montană. Această primă impresie despre munte a fost atât de puternică, încât mă însoţeşte şi azi. Ani la rândul, am căutat să găsesc ceva asemănător şi la alţi munţi, dar fără succes.
Tot urcând am ajuns la un moment dat la izvoarele pârâului pe valea căruia urcasem. Acolo, ne-am oprit ca să umplem bidoanele cu apă. Cumnatul lui Gioni, ne-a zis că este ultimul loc de unde ne mai putem procura preţiosul lichid. Am făcut un popas puţin mai lung, urmând să pornim în ultima etapă a traseului nostru până la refugiu. Această ultimă porţiune a fost şi cea mai grea. Panta era foarte mare şi de multe ori a trebuit să ne ajutăm de mâini ca să putem urca. După douăzeci de minute de urcat prin pădure şi solicitat corpul din plin (căram şi bidoane cu apă), în faţa noastră s-a deschis o poieniţă destul de largă, situată pe un mic platou. Acolo, am văzut o mică căbănuţă din lemn, ce părea desprinsă din poveştile cu Heidi. Acesta era Refugiul pentru alpinişti Şpârla. Cred că era trecut bine de amiază când am ajuns. Călătoria noastră, începută cu o seară în urmă se terminase.

Dar restul poveştii, într-un post viitor.

Vacanţa 2014 (V) – Castelul, Elveţia şi întoarcerea la realitate

 

Această vacanţă, din vara anului 2014, a avut două părţi distincte şi foarte diferite una de cealaltă. Dacă prima parte, s-a consumat în România, unde a fost aşa, un fel de combinaţie de stat acasă, vizite la rude şi prieteni, pigmentată cu o bucăţică de concediu la mare, partea a doua a vacanţei a fost una de descoperire şi cunoaştere, în care am ajuns în locuri unde nu mai fusesem înainte, înmagazinând amintiri şi experienţe noi, bifând în my bucket list, câteva noi destinaţii.

În România a fost frumos, nu zic nu. Cu emoţii de revedere, cu regrete de despărţire, printre nostalgii şi fantasme ale trecutului, care mi-au invadat toată fiinţa, împletite cu relaxarea dată de valurile mării, prima parte a vacanţei a fost totuşi una deosebită. A fost dacă vreţi, un fel de balsam pentru emoţiile şi sentimentele aflate în ungherele cele mai ascunse ale sufletului meu. Unghere le care le credeam ferecate cu uşi masive de stejar şi gratii ruginite. Trăiri ascunse bine în spatele unor ziduri înalte, construite pentru a rezista şi a răzbate în lumea în care am ales să trăiesc, această lume anglo-saxonă, unde este o dovadă de slăbiciune, dacă cumva îţi scapă pe faţă cea mai mică urmă de emoţie. Dar aceasta este altă discuţie şi de ce nu, o posibilă poveste viitoare. Iar partea a doua a vacanţei… se pregătea să înceapă.

Şi uite aşa, cu un ochi în urmă la ce am lăsat în ţară şi cu celălalt spre noile destinaţii, am ieşit din România îndreptându-ne spre Bavaria, mai exact către Castelul Neuschwanstein. Până la Linz, în Austria, cunoşteam drumul pentru că îl mai „bătusem” de câteva ori. De acolo, de la Linz, în loc să ne continuăm drumul spre Passau, cum făceam de fiecare dată, ne-am îndreptat către Salzburg. Am fi vrut să ne oprim, să vizităm puţin acest frumos oraş austriac, dar din păcate am ajuns noaptea şi plus de asta ploua foarte tare. Aşa că ne-am continuat drumul spre Rosenhein (Germania), unde am şi dormit peste noapte. A doua zi dimineaţă, cerul era încă acoperit cu nori dar ploaia stătuse. De aici şi până la Castelul Neuschwanstein, am ieşit de pe autostradă, şi am intrat pe drumuri naţionale, „judeţene”, „comunale” bavareze. A fost o experienţă de vis. Zona rurală din această parte a lumii, este de o frumuseţe aparte. Peisajele minunate, cu pajişti verzi iar pe fundal Alpii Bavarezi, ne duceau cu gândul la poveştile copilăriei. Satele prin care treceam, erau curate şi cochete, tipic germane. Nu am văzut nici o casă să nu fie întreţinută şi îngrijită, majoritatea cu obloane de lemn la ferestre şi balcoane, tot de lemn, sub acoperişuri mari de ţiglă. Atât în dreptul gemurilor, cât şi atârnate de balcoane, erau jardiniere cu flori, într-o multitudine de culori. Pereţii caselor erau pictaţi în diferite feluri, reprezentând adevărate tablouri. Pe unele erau redate diferite scene de vânătoare, iar pe altele, pereţii erau împodobii cu motive florale. Atmosfera aceea de după ploaie, drumurile ca-n palmă, pitorescul satelor, au făcut ca această porţiune de drum să fie una deosebită. Chiar mă gândeam, că dacă m-aş pierde aici, nu mi-ar pare rău şi chiar aş fi gata să învăţ limba germană, pe care de altfel o consider imposibilă. Am condus aşa, pe aceste drumuri, mai bine de oră. Chiar începusem să îmi fac griji, că greşisem drumul, când, la un moment dat, după o curbă, am putut să zărim în depărtate Castelul. Îl scriu cu literă mare pentru că este unic sau dacă vreţi, unicul castel. Aş vrea să am talentul şi priceperea ca să descriu în cuvinte imaginea care m-a făcut să trag maşina pe dreapta. Imaginaţi-vă un munte, înalt şi cu o formă conică, acoperit de o pătură verde de pădure, iar din loc în loc împodobit cu nori pufoşi, întocmai ca un pom de Crăciun, pe care copii l-au ornat cu vată în loc de zăpadă. Şi pe undeva pe la mijlocul acestui munte, alb, maiestos şi parcă strălucind puţin în bătaia unei raze rătăcite de soare, sta el, Castelul Neuschwanstein. Construit de un rege nebun, model pentru Disney, în desenele sale, castelul reprezintă imaginea clasică a palatelor cu prinţi şi prinţese din poveştile copilăriei. Nu o să insist prea mult în descrierea lui, pentru că se găseşte pe toate ghidurile turistice, dar… trebuie să zic o întâmplare care mi-a luminat ziua, mai mult decât castelul în sine.

Nu mai ştiu exact la ce oră am ajuns în mică localitate Schwangau sau Hohenschwangau, nici acum nu ştiu care este denumirea exactă. Acest mic sătuc turistic, are privilegiul de a fi înzestrat cu două căţele, Hohenschwangau şi Neuschwanstein. Dacă ar fi să zic pe scurt istoria locurilor, ar suna cam aşa: Primul din cele două castele, aparţinea familiei regale bavareze, iar cel de al doilea a fost construit de un rege al acestor meleaguri, care, nemulţumit fiind de luxul castelului părintesc, decide, într-un acces de nebunie şi megalomanie, să construiască unul nou. Şi unde credeţi că a găsit cel mai bun loc de construcţie? Pe un versant de munte, situat exact lângă vechiul castel. Cred că la acest versant, se uita de la geamurile odăilor sale, încă din fragedă pruncie. În fine, totul aici, în această mica localitate, trăieşte şi respiră prin cele două castele. Noi am ajuns dimineaţa acolo. Am parcat maşina, într-o parcare amenajată. Apoi am pornit să cercetăm locurile şi să ne îndeplinim datoria de turişti. Adică să cercetăm în amănunt magazinele de suveniruri, să face poze, să aflăm cum ajungem la castele, să vedem unde putem lua masa. Chestii din astea. În fine, am făcut noi ce am făcut, am fost peste tot şi am vizitat tot ce se putea vizita. După prânz, ne-am întors la maşină, grăbindu-ne un pic, pentru că trebuia să ajungem la Zurich, unde aveam rezervări la hotel. Când am ajuns la maşină, am avut o surpriză, de era să îmi stea inima. Geamul din faţă, de la pasager, nu mai era. M-am apropiat să-l caut. Nu era nici un ciob de sticlă în juriul maşinii. Deci nu fusese spart. Atunci unde era? Am aruncat o privire în maşină, iar acolo totul părea în regulă. Adică navigatorul era la locul lui, în parbriz, un pumn de monezi era aruncat pe scaunul şoferului, pe bancheta din spate era tableta lui fi-miu. Şi mi-am dat seama ce s-a întâmplat. Noi având maşina cu volanul pe dreapta, în momentul când am intrat în parcare, am lăsat geamul de la pasager, pentru a activa bariera parcării. Şi apoi am uitat să-l mai ridic. Şi am parcat. Şi am plecat. Şi am lăsat geamul deschis pentru mai bine de cinci ore. Şi… nimic nu s-a întâmplat. Cred că mă mut în Germania.

După ce ne-am revenit din şoc, am plecat spre Elveţia. După un drum de aproximativ două ore, am ajuns la Zurich. De fapt, într-o mică localitate limitrofă metropolei elveţiene. Aici, ne-am întâlnit cu o verişoară de-a mea şi cu familia acesteia. Sunt stabiliţi în Elveţia de vreo câţiva ani şi nu ne mai văzusem de mult. Pe băiatul lor cel mare, Antonio, noi l-am botezat. Şi uite aşa, ajungând în Elveţia, am reuşit în această vară să ne vedem toţi finii, atât de botez, cât şi de cununie. Am început în România, cu Andrei, care este băiatul sorei soţiei mele. El este cel mai mare, are 16 ani. Apoi, am continuat cu Mihai, o mogâldeaţă de numai un an şi jumătate. Este băiatul, finilor noştri de cununie, Gina şi Minel, cu care ne-am întâlnit la Venus. La Galaţi, ne-am întâlnit cu Magda, o altă verişoară de-a mea, pe care tot noi am cununat-o, dar care din păcate a divorţat. Şi acum, în Elveţia, l-am întâlnit şi pe Antonio, un flăcău de 14 ani, care parcă crescuse din apă de când nu îl mai văzusem. Emoţionantă vacanţă, nu?
După o noapte în care am stat la poveşti, a doua zi, am pornit să vizităm oraşul. A fost minunat, un factor decisiv l-a avut şi vremea însorită, care ne-a permis să facem vizita la pas. Zurich-ul nu este spectaculos că Parisul sau ca Londra, nu are nici farmecul şi parfumul Barcelonei, dar impresionează prin curăţenie şi rigurozitate. Nu ştiu cum să descriu, dar pe stradă se simte puterea banilor. Oraşul bancherilor impresionează prin disciplină şi lucru bine făcut. Merită vizitat. Şi încă ceva. Au un sistem, întâlnit de altfel în toate marile oraşe europene, prin care, dacă îţi cumperi un bilet pentru un mijloc de transport în comun, îl poţi folosi pe toate celelalte, pentru o zi. Noi am mers cu trenul şi cu vaporul, dar puteam să-l folosim şi la tramvai sau autobus.

După încă o noapte de stat la poveşti, am plecat înapoi spre Edinburgh. Drumul la întoarcere ni s-a părut mai lung şi mai plictisitor. Un pic eram trişti, pentru că încă o vacanţa se terminase. Ne gândeam la cei lăsaţi în urmă, sperând să îi putem revedea curând. Ne uitam la locuri, pe unde nu se ştie dacă vom mai ajunge vreodată. Încercam să ne punem ordine în gânduri şi să ne pregătim să ne întoarcem la rutina zilnică. În minte începuse să încolţească planuri pentru vacanţe viitoare. Dar… până la o nouă vacanţă, aceasta de abia se încheiase şi cât mai sunt încă proaspete amintirile în minte, ne mai putem bucura de ea.

This slideshow requires JavaScript.

Prima dragoste – Muntele

 

Se întâmpla să fie în vara anului 1986. Ştiu asta, pentru că echipa de fotbal din localitate, promova pentru prima dată în divizia A şi aşteptam cu nerăbdare să înceapă campionatul în septembrie. Taică-meu, era pe vremea aceea administratorul taberei de pionieri din pădurea Gârboavele, aflată cam la 14 kilometri distanţă de Galaţi. Eu, împreună cu soră-mea, imediat după ce am luat vacanţă ne-am mutat acolo. A fost una din cele mai frumoase vacanţe de vară pe care le-am avut în copilărie. Nu prea eram supravegheaţi ca acasă şi toată ziua colindam pădurea sau ne căutăm de treabă prin tabără. Ne-am făcut prieteni noi din toate colţurile ţării. La fiecare două săptămâni se schimbau seriile, adică plecau unii şi veneau alţii. Întotdeauna câte două grupuri din două judeţe diferite. Ţin minte şi acum, Argeş cu Neamţ, Botoşani cu Dâmboviţa, Ialomiţa cu Braşov… Ce mai la deal la vale, a fost o vară de vis. Ajunsesem la un moment dat să fim aşa, un fel de guru ai taberei. Nu ştiu cine le spunea la copiii care veneau în tabăra de noi, dar cum soseau, începeau să vină să ne întrebe diverse treburi, dorind să afle lucruri. Soră-mea fiind mai mică, mă lăsase pe mine la conducere. Ce mândru şi important mă credeam. Dar să nu credeţi că eram singurul care îşi petrecea vacanţa de vară în pădurea Gârboavele. La fel ca noi, mai erau şi cei trei copii ai directorului de la grădina zoologică, care, de altfel, erau şi verişori cu noi, de-al doilea, pentru că tatăl lor era văr primar cu taică-meu. Pe lângă aceştia, mai era şi băiatul şefului de la staţia de pompat apă, care era mai mare decât noi toţi şi se credea superior datorită vârstei. Oricum, formam o gaşcă de milioane. Dar, în tabără eu eram şef. Câte aventuri şi peripeţii am avut în vara aceea, ar încăpea într-o carte. Dar acum o să mă opresc numai la una din ele, care a fost aşa, un fel de bomboană de pe tort.

Într-o zi, Toni, şeful de la pompa de apă, vine la taică-meu şi îi propune să mă lase într-o excursie la munte, împreună cu băiatul său. Această excursie era organizată de ginerele său, adică bărbatul fiicei sale. Pe lângă mine şi Gioni, aşa îl chema pe băiatul său, mai urma să meargă sora lui cu bărbatu-său şi încă în cuplu. Din păcate nu mai ştiu numele celorlalte persoane, au trecut aproape treizeci de ani de atunci, dar pe Gioni şi pe tatăl său Toni, mi-i amintesc perfect. Taică-meu ce să zică? Mai că câr, mai că mâr, stai să vorbesc şi cu nevastă-mea… chestii din astea. Eu, întărâtat şi de Gioni, numai tumbe nu făceam ca să-l înduplec. Ştiam că mai era un hop de trecut, maică-mea, dar… dacă el era de acord, treaba era pe jumătate rezolvată. Până la urmă, l-am convins de necesitatea acestei excursii. A promis pe deasupra, că rezolvă el treaba cu maică-mea. Eu eram în al nouălea cer. După ce ai mei şi-au dat acordul, a trebuit să merg să mă întâlnesc cu organizatorul acestei excursii. Cumnatul lui Gioni. El trebuia să îşi dea acordul final. Atunci nu înţelegeam de ce, dar acum… Vă daţi seama, aveam numai 12 ani. Eram minor şi cineva, străin de familie trebuia să-şi ia responsabilitatea de a avea grijă de mine. Şi aşa, cu maică-mea de mână, am ajuns la Toni acasă, unde ne aştepta ginerele său. Aveam inima cât un purice. După ce m-a măsurat din cap până în picioare, acesta a mormăit ceva în barbă, neinteligibil pentru mine şi ne-a poftit să intrăm în sufragerie. A servit-o pe maică-mea cu o cafea şi a întrebat-o dacă ştie unde o să mergem, pentru că din partea lui nu e nici o problemă să mă ia, zicând că sunt voinic şi o să fac faţă la o asemenea excursie. Maică-mea săraca, i-a răspuns că la Sinaia înţelesese că mergem. În acel moment, s-a lăsat o linişte de mormânt. Omul, s-a foit nervos pe scaun şi-a dres glasul, apoi a scos o carte pe care i-a dat-o maică-mii, zicând:
– Acolo o să mergem. Şi nu are nici o legătură cu Sinaia. Nu ştiu de unde aţi auzit că mergem la Sinaia.
Maică-mea a luat cartea, a citit ce scrie pe ea, a deschis-o puţin şi a răsfoit câteva pagini. Apoi s-a uitat la mine şi l-a întrebat pe cumnatul lui Gioni:
– Şi sunteţi sigur că fiul meu o să facă faţă acestei provocări?
– Da. Mai mult ca sigur.
– Cum aşa?
– Noi am mai fost, avem experienţă. Aşa că nu vă faceţi griji. O să fie în deplină siguranţă.

Eu nu ştiam ce să înţeleg din toată discuţia aceasta. Am întins mâna şi am luat cartea de pe masă. Pe copertă am citit: Ghid turistic – Munţii Piatra Craiului. Nu auzisem în viaţa mea de aceşti munţi. Oare unde erau? Şi ce o să facem acolo? O groază de întrebări îmi răsunau în minte, dar eram prea emoţionat că să le pot spune cu voce tare. Între timp, discuţia continuă pe marginea acestui subiect. Organizatorul excursiei se dovedea a fi un tip foarte meticulos. Avea deja o listă cu ceea ce îmi trebuia. Adică, rucsac, sac de dormit, gamelă, tacâmuri, conserve, bocanci, lanternă, briceag, etc. Ce mai la deal la vale, îmi trebuiau o groază de lucruri şi eu nu aveam nimic de pe listă. Acum, aşteptam şi răspunsul maică-mii referitor la plecare. Nu mai eram sigur că mă lasă să plec undeva pe munte, cu nişte oameni străini până la urmă.
– Şi… unde o să dormiţi?
– La Şpârla.
Ochii mamei se măriră instantaneu.
– Adică?
– Adică un refugiu de alpinişti. E o mică cab…
– O să faceţi şi alpinism?
– Nu. Doar o să stăm acolo. Este o mică cabană de lemn, unde fiecare este binevenit să înnopteze. Şi cel mai important lucru, este gratis.
– Mmm… sigur nu faceţi alpinism.
– Garantat nu.

După alte câteva schimburi de replici, prin care maică-mea încerca să se asigure că toată această aventură este sigură pentru mine şi-a dat în sfârşit acceptul. Bucuria mea a fost fără margini. Cumnatul lui Gioni mi-a dat ghidul acasă să-l citesc.

Toate bune şi frumoase, dar până la plecare mai era o săptămână şi eu nu aveam de nici unele. Nu vă spun ce chin şi alergătura pe toată familia. Până la urmă am făcut rost de tot ce era pe listă şi iată-mă cu rucsac în spate şi echipat ca un pui de tirolez pe peronul gării din Galaţi, gata de plecare. Ţin minte şi acum rucsacul acela verde-kaki, fără cadru, cu bretelele de piele şi catarame mari argintii. Cât am iubit eu acel rucsac. Şi ce tovarăş bun mi-a fost în toate călătoriile unde m-a însoţit.

Excursia în Piatra Craiului a fost ceva de vis şi indiferent de câte ori după aceea am mai colindat munţii ţării, bătându-i cu piciorul în lung şi-n lat, nimic nu se poate compara cu primul contact pe care l-am avut cu muntele. Iar Piatra Craiului rămâne pentru mine regele incontestabil al tuturor munţilor. Cu Refugiul Şpârla, Marele Grohotiş, Ceardacul Stanciului, Traseul „La Lanţuri”, Umerii Pietrei Craiului şi toate celelalte atracţii ale sale, această culme calcaroasă, va fi totdeauna un loc la care să mă gândesc şi unde să vreau să mă întorc cu drag. Şi uite aşa, la 12 ani, a început o dragoste mare, între mine şi munte. Dragoste care nu m-a părăsit nici acum, cu toate că nu mai merg aşa de des să mă întâlnesc cu el. Dragoste care m-a făcut să urmez cursurile facultăţii de Geografie a Turismului. De dragul muntelui, am fost hotărât să studiez, ca să-l pot înţelege în cele mai mici amănunte.

Vacanţa 2014 … (IV) – Dunărea, Casa bunicii şi plecarea din România.

 

Încet încet vacanţa mea intră în cea de-a doua jumătate. Timpul trecuse cu repeziciune, iar eu deja începusem să sortez în albumul amintirilor imagini şi momente din această vacanţă, făcându-i loc în acelaşi ungher special al sufletului unde se aflau frumos aliniate albumele cu amintiri din vacanţele precedente. Dar încă rămăseseră destule pagini libere şi nescrise în acest album, care trebuiau umplute. Aşa că… am pornit din nou la drum.

Direct de la mare am plecat spre Galaţi traversând toată Dobrogea, de la sud spre nord. Era o zi însorită şi frumoasă, numai bună pentru călătorii. Şoseaua era aproape liberă, ceea ce îmi dădea posibilitatea să admir peisajul. De o parte şi de alta a drumului, lanuri întinse de Floarea Soarelui şi grâu. Drumul era vălurat, urcând şi coborând, unduindu-se ca o pamblică bătută de vânt. În depărtare se zăreau multe, multe eoliene. Arătau ca nişte lanuri albe plantate cu morişti uriaşe. Cu cât înaintam înspre nord, atmosfera devenea din ce în ce mai familiară. Nu ştiu exact ce făcea ca sentimentul de… acasă să fie aşa de pregnant, dar cert este că o senzaţie ciudată de bine şi relaxare mă cuprinsese. Aş vrea să am talentul şi priceperea să pot descrie în cuvinte, dar din păcate posibilităţile mele sunt limitate.

Şi tot mergând şi încercând să desluşesc ce se întâmplă în sufletul meu am trecut de Tulcea intrând pe şoseaua ce merge spre Galaţi. Aici, de pe un deal am zărit din nou Dunărea iar un sentimentul de linişte şi siguranţă care mă învăluia, parcă explodă în dimensiune. În drumul meu prin Europa, începând din Germania, în apropiere de Regesburgh şi terminând cu Cernavodă sau chiar Agigea (prin Canalul Dunare – Marea Neagră), am mers pe valea Dunării mulţi kilometri, apropiindu-mă şi depărtându-mă de bătrânul fluviu cu o constantă şi ritmicitate asemănătoare cu cea a fluturilor de noapte atraşi de lumina unui felinar. Deseori, chiar l-am traversat pe poduri, vechi sau mai noi, cu arhitectură aparte şi specifică locurilor. Peste tot întindeam gâtul să zăresc din goana maşinii, un strop din apa care mi-a legănat copilăria şi mi-a înfrumuseţat tinereţea, adăugând un strop de romantism şi un pic de linişte cotidianului dur şi zbuciumat. Dar degeaba căutam să regăsesc fiorul pe care îl simţeam altă dată când mă aflam în preajma Dunării, căci acesta dispăruse. M-am gândit că din cauza vârstei şi trăind departe de ţară, sufletul meu s-a schimbat. Dar când am ajuns aici, în nordul Dobrogei şi am văzut-o din nou am înţeles misterul. Nicăieri în Europa nu mă întâlnisem cu Dunărea Mea! Peste tot era doar un râu străin, frumos conturat în peisaj, dar al altcuiva. Nu era apa lină şi mare, care se scurge parcă ostenită spre mare, după un drum lung şi anevoios, printre atâtea culturi şi tradiţii europene. Nu era acea Dunăre bătrână şi parcă înţeleaptă, care care poartă în apele sale toate învăţămintele ţărilor pe care le străbate. Peste tot până aici, am întâlnit o Dunăre tânără, năvalnică, dornică de cunoaştere şi grăbită parcă să ajungă mai repede la mare. Asta de aici era Dunărea Mea, după care sufletul meu tânjise în taină. Cu apa tulbure ce adapă lunca largă şi verde, ornată cu pâlcuri de sălcii şi plopi, iar din loc în loc câteva vite ale sătenilor lăsate liber la păscut.

Cu un alt tonus, dat de dezlegarea enigmei, drumul de la Tulcea la Galaţi a zburat fără să-mi dau seama. Însă, ca să nu uităm că vacanţa aceasta se afla sub semnul ploii, ne-am întâlnit din nou cu ea. Când mai aveam vreo zece kilometri până la Trecerea Bac spre Galaţi, undeva deasupra Dunării, cam pe la Cotu’ Pisicii, am văzut cum se formează de nicăieri o furtună. Pe drumul nostru, era soare şi frumos, dar acolo cerul era negru parcă se unea cu pământul şi se vedea că bate vântul. Pe măsură ce ne apropiam de punctul de trecere a Dunării, am realizat că acea furtună (arăta ca o tornadă), se îndreaptă spre acelaşi loc cu noi. Când am coborât din maşina să cumpăr bilete pentru bac, începuse deja ploaia şi vântul, iar când ne-am îmbarcat, furtuna era chiar deasupra noastră. Soţia şi fiul meu erau un pic speriaţi. Şi eu, dar trebuia să mă ţin tare. Bine că trecerea a fost lină, iar timp de aproape un sfert de oră cât a durat să trecem de pe un mal pe celălalt, în afară de câteva valuri mai puternice şi câteva fulgere şi tunete, nu au fost alte evenimente.

Şi aşa, pe ploaie şi pe vânt m-am reîntâlnit după patru ani cu Galaţiul meu natal. Parcă vroia să mă certe pentru că plecasem departe şi îl părăsisem. Ce să-i faci? Toană de oraş bătrân şi morocănos. Ploaia se oprise, dar multe străzi erau semi inundate, datorită sistemului de canalizare care nu a făcut faţă cantităţii mari de apă căzută din cer într-un timp aşa de scurt. Era aproape neschimbat. Fiul meu m-a întrebat de ce nu pun navigatorul. Nu înţelegea cum de ştiu drumul într-un oraş necunoscut. Am zâmbit. Nu înţelegea şi nici nu mai ţinea minte că pe aceste străzi îl purtasem şi pe el în primii ani de viaţă. Am vrut să-i explic că şi pentru el, Galaţiul va fi întotdeauna acel loc special din lume unde a văzut lumina zilei, dar nu am mai avut timp. Pe nesimţite, ajunsesem la bunica acasă. Ne aştepta. Mică şi albă, parcă mai îmbătrânită, cu mâinile tremurânde şi lacrimi în ochi ne-a pupat şi îmbrăţişat pe toţi. La cei peste optzeci de ani ai săi, arăta destul de bine. În casă, aceiaşi atmosferă pe care o ştiam de când eram copil, cu multe lucruri adunate într-o viaţă de om, puse într-o ordine desăvârşită toate la locul lor. Nimic nu se schimbase în casa bunicii. Excepţie făceau câteva fotografii mai recente cu nepoţi şi strănepoţi, aşezate la vedere pe mobile. Am închis ochii şi m-am întors în timp în vremea când eram copil. Şi eram cu toţii acolo, mama, tata, Tanti Rodica, Nenea Fane, verişoarele mele, sora mea. Toţi, dar absolut toţi. Ca la o masă de Revelion de pe timpul comuniştilor. Era veselie şi bunădispoziţie. Chiar şi la televizor era un scheci cu Toma Caragiu. Din păcate azi nu mai suntem cu toţii. Unii au plecat dintre noi, alţii au plecat în lume. Cu un oftat m-am întors în prezent. Bunica făcuse ceva de mâncare. Un borş şi o friptură cu cartofi prăjiţi. Parcă şi mâncarea avea alt gust. Unul cu care nu te întâlneşti nicăieri în lume. Între timp veniseră mătuşa mea şi vară-mea. Ne-am bucurat de revedere. Erau aceleaşi dar parcă mai triste. O tristeţe ca o pată care nu se iese la spălat. Indiferent cât de tare ne-am bucurat şi indiferent despre ce vorbeam, acea tristeţe rămânea întipărită în ochii lor. Viaţa în România şi amprenta ei inconfundabilă. Cred că aceasta este mai nou caracteristica poporului român. Tristeţea din fundalul sufletelor noastre. Mi-a părut rău că a trebuit să le las acolo. Dacă aş fi putut le-aş fi luat pe toate trei cu mine, să le smulg din malaxorul de suflete care a ajuns ţara mea natală.

După ce am plecat de la Galaţi, am mai stat câteva zile acasă şi apoi am plecat să ne continuăm vacanţă în Europa. După o scurtă vizită la Sibiu, la finii noştrii, am plecat spre Elveţia, via Castelul Neuschwanstein din Germania. Dar asta e o poveste viitoare.

Va urma.

Vacanţa 2014 (III) – Venus… Litoral… România…

 

E încă dimineaţă. Mirosul de cafea proaspătă se împrăştie în toată casa şi îmi răsfaţă simţurile. Mă uit pe geam cu speranţa că poate plafonul norilor grei dă un semn să se spargă. Dezamăgire. Gri-ul din cer se revarsă pe pământ sub formă de ploaie. Picuri mari de ploaie se izbesc de sticla ferestrei şi se preling lăsând în urma lor dâre lungi şi şerpuite. Parcă ar fi nişte lacrimi pe obrazul ferestrei. Şi chiar sunt. Sunt lacrimile Domniţei Vară, care plânge şi boceşte că nu îşi poate etala frumuseţea şi pe aceste meleaguri. Este răcoare. Gândul îmi zboară la vacantă ce am avut-o. Amintirea zilelor însorite îmi aduce un zâmbet pe faţă. Ce bine a fost la mare. Cald dar nu arşiţă, un pic de vântuleţ care să facă nişte valuri, apa mării perfectă, nici caldă nici rece, nisipul alb şi fin, încălzit atât cât să nu te ardă la tălpi, şezlonguri, umbreluţe şi bineînţeles un vânzător ambulant cu porumb fiert. Ce mai, aproape perfect. Însă…

Bucuria plecării la mare a fost umbrită de o furtună năpraznică, chiar în noaptea de dinainte. Adică de ziua mea, atunci când am împlinit 40 de ani. După o mică petrecere, am spart gaşca ca să ne odihnim. De comun acord, am hotărât să plecăm cât mai dimineaţă, ca să evităm canicula şi aglomeraţia. Însă peste noapte, nu ştiu de unde, s-a stanit o vijelie şi o furtună cum rar se poate vedea. Vântul a fost atât de puternic încât a reuşit să smulgă câteva acoperişuri ale unor blocuri învecinate. Acum, ori vântul a fost prea tare ori treaba a fost prost făcută. Ploaia şi furtuna pe care le lăsasem la Budapesta ne găsiseră şi aici. Bine că nu a durat mult, cam o oră, o oră şi jumătate. După, calm şi linişte ca şi cum nimic nu se întâmplase. Parcă natura voia să ne amintească că ea este stăpâna absolută a tot şi toate şi numai datorită incomensurabilei ei bunătăţi putem să avem parte de o vacanţă frumoasă.

Şi am plecat… şi-am ajuns… mult mai repede decât se parcurge acesta distanţă pe orice alt traseu rutier din România. Aproape la fel de repede ca în orice altă ţară civilizată din vestul Europei. Din cei aproape 300 de km pe care i-am parcurs cam 270 au fost pe… autostradă. Uimitor nu? Iar cea mai frumoasă parte mi s-a părut cea din Dobrogea. Atât de frumos şerpuia strada printre dealurile însorite încărcate cu viţa de vie, încât gândul m-a dus spre o ţară mediteraneană. Am revăzut şi podul de la Cernavodă a lui Anghel Saligny. Frumos… deosebit… închis traficului şi… trist. Nu ştiu dacă se află în conservare sau nu, dar acest „bătrân” al ţării parcă stă şi îşi plânge soarta învăluit în negura uitării care îl înconjoară. Dunărea, ca o amantă statornică, este singura care nu l-a părăsit şi încă îl învăluie cu o dragoste neegalată încă de nici o fiinţă muritoare. Atât de drăgăstos îl mângâie şi îl dezmiardă, încât mi-e teamă că într-o zi, bătrânul pod să nu se hotărască să se culce ostenit pe braţele iubitei sale.

Cum spuneam am ajuns la Venus. Acum, din confortul fotoliului meu din sufragerie stau şi mă uit în urmă la sejurul de pe litoralul românesc şi pun în balanţă lucrurile pozitive şi negative care s-au petrecut la mare. Iar dacă trag linie, cele pozitive înclină fără nici un fel de dubiu balanţa în favoarea lor. Cele negative au fost atât de puţine, încât nu au reuşit să umbrească nici măcar o clipă bucuria de a mă reîntâlnii cu marea. Sigur, sunt importante la un nivel macro al turismului românesc, dar la nivel micro, de turist individual nu m-au afectat chiar deloc. Iată că am început să vorbesc în termeni tehnici şi nu intenţionam. Şi pentru că sunt aşa de puţine, pot să le enumăr în două vorbe. În primul rând aspectul general al staţiunii este de ruină, cu clădiri nefuncţionale în stadii diferite de degradare, ce se învecinează cu hotelurile şi restaurantele încă deschise. Iar în al doilea rând, un fapt mai mult amuzant decât negativ, este lipsa vederilor (cărţi poştale) cu Venus sau cu litoralul. Chiar am întrebat un vânzător de la un magazin de unde pot să cumpăr, iar răspunsul lui a fost că în ziua de azi nu se mai trimit vederi clasice, ci se folosesc numai cele în format electronic pe internet. Dacă eram în altă ţară putem crede că nu înţeleg suficient de bine limba vânzătorului. Dar aşa… am înţeles tot şi am putut să am o replică pe moment: Bunica mea nu are internet. În rest numai de bine. Începând cu hotelul în care am stat şi terminând cu restaurantele unde am mâncat prin staţiune, numai cuvinte de laudă. Condiţiile din hotel exact aşa cum au fost prezentate la achiziţionarea biletelor, adică fără cusur, personalul foarte amabil şi profesionist, ospătarii puţin cu capul în nori dar struniţi de nişte şefi de sală profesionişti, camerele mari, foarte curate, piscina îngrijită şi cochetă. Pot să zic că acest hotel a fost în multe privinţe peste unele hoteluri din Spania şi Grecia, superioare ca şi clasificare, unde am stat în anii precedenţi. Plaja staţiunii foarte curată, cu şezlonguri şi umbreluţe, fără fiţe şi vânzători ambulanţi. Excepţie făcea un băiat cu porumb fiert, dar care era angajatul unei terase din apropiere. Referitor la restaurante, erau pentru toate gusturile şi pentru toate buzunarele. Mâncare bună, multă şi cu preţuri mai mult decât normale. A, era să uit, aveau şi muzică „live” produsă de câte o mică formaţie care cânta de toate. Adică genul acela de muzică care se cântă la grădinile de vară. Iar cel mai important, nu cântau manele. Chiar nu am auzit manele nicăieri în România cât am stat. Să fie oare o schimbare sau am stat eu prea puţin? Şi încă ceva mi-a plăcut aici. Nu am văzut câini vagabonzi. Cu excepţia unuia mic, cred că era pui, la o terasă. Despre acesta mi s-a explicat că nu este un câine oarecare, ci că este Însuşi Paznicul Firelor de Iarbă, pe care le păzeşte să nu plece în apă. Amuzant, nu?

Sunt conştient că acesta atmosferă pozitivă a fost creată şi de faptul că nu am fost singuri. Am avut companie şi asta a făcut să treacă timpul altfel şi nu am fost tentaţi să căutăm nod în papură la orice, aşa din plictiseală. Dar totuşi au fost patru întâmplări care au înclinat definitiv balanţa spre un sejur reuşit. Trei dintre ele au fost făcute de oameni iar al patrulea de noroc. Prima dată, la un restaurant din cauza aglomeraţiei, au întârziat foarte mult cu mâncarea. Ca să îşi ceară într-un fel scuze, au adus la toţi copii de la masă câte o prăjitură din partea casei. Frumos din partea lor, mi-am zis în gând. A doua oară, la o altă terasă, am primit un rând de băutură din partea casei, pentru că au aflat că sărbătoream ceva. Nemaipomenit, mi-am zis iar în gând. A treia oară, tot la o terasă, mi-am uitat aparatul foto. L-am recuperat a doua zi. Extraordinar, am zis de data asta cu voce tare, mulţumind ospătarilor. Iar a patra întâmplare, cea în care norocul a fost singurul arbitru, s-a întâmplat chiar în parcarea hotelului. Cum nu puteam scăpa de ploaie şi furtună, care devenise aşa caun fel de laitmotive al vacanţei noastre, am avut parte de ea şi la mare. Chiar în prima seară când am ajuns, a avut loc o furtună de jumătate de oră. Vântul a fost aşa de puternic, că a rupt o mulţime de copaci. Unul dintre ei a căzut pe maşina parcată în stânga noastră în parcarea hotelului, pe care a distrus-o. Pe maşina noastră nu a căzut nici măcar o creangă, numai nişte frunze aduse de vânt. Ăsta da noroc, nu?

Va urma.

Vacanţa 2014… (II) – 3 minuni într-o zi

 

Spuneam că după ce am ajuns în Franţa, la Dunkirk, a început ploaia. O ploaie haină şi în rafale, cu stropi mici şi mulţi care se repezeau spre maşină cu putere şi înverşunare. Am crezut că o să se oprească cumva sau că deplasându-mă o să las norii în spate şi o să întâlnesc şi vreme mai bună. M-am înşelat amarnic. Nu ştiu dacă a plouat în toată Europa continuu sau am mers eu cu norul deasupra capului, cert este că timp de aproape 17 ore, a plouat de a rupt pământul. Parcă toate zăgazurile cerului se deschiseseră lăsând toată apa să curgă înspre noi. Iar pe lângă apa ce cădea din cer, mai era şi cea aruncată de roţile şi prelatele TIR-urilor pe lângă care treceam. Ce mai la deal – la vale, potop nu alta. Ştergătoarele mergeau la viteză maximă, iar pe mine începuseră să mă ameţească. Când treceam pe sub un pod mă bucuram că nu mai cădea apă pe parbriz. Nici la popasuri nu prea ne-am oprit, decât în extremă urgenţă, pentru că ne uda fleaşcă.
Şi noi care ne propusesem să ne oprim puţin să vizităm Bruges sau Viena. S-a dus planul nostru. Aşa că am băgat capul între umeri şi am continuat să conducem spre România, puţin mai posaci decât ne propusesem. Şi aşa, încet încet, am ajuns pe undeva pe lângă Budapesta, unde am făcut popasul pentru somnul de seară. Mă gândeam cu groază că dacă ploaia continuă şi a doua zi, când trebuia să intrăm în România, o să fie mult mai greu de condus din cauza lipsei drumurilor cu două benzi.
A doua zi dimineaţă, am deschis ochii cu îngrijorare, m-am uitat pe geam şi am avut o surpriză fantastică. Soarele era stăpânul absolut al cerului, fiind cocoţat pe boltă ca un cocoş fălos. Un cer senin şi fără nici o urmă de nori, ne învăluia şi ne îndemnă să ne bucurăm din plin de vacanţă, făcându-ne să ne dorim să ajungem mai repede la mare. Parcă ziua de ieri nici nu fusese. Bucuroşi, am servit micul dejun. Deja aveam alt tonus. Era o zi de vară la fel cu cele pe care le ştiam de pe vremea când locuiam în România. Ziua începuse perfect. Cu o minune de vreme. Ne-am urcat în maşină şi am pornit spre Szeged. Pusta maghiară, mângâiată de razele soarelui de dimineaţă, avea ceva din stepa Galaţiului natal. Deja mă cuprinsese dorul de locurile natale, iar nostalgia copilăriei îmi crea o stare aparte. După ziua precedentă, vremea şi soarele de azi mi se păreau o minune.
Într-o oră şi ceva am ajuns în graniţă. Acum ne aştepta alt hop. Vameşii români şi maghiari, care… Ce să zic. Aveam inima cât un purice. Nu pentru că aş fi avut ceva de ascuns sau nu aş fi avut actele în regulă. Ci pentru că nu vroiam ca ziua începută atât de bine, să fie stricată de toana cuiva din vamă. Acum cred că toată lumea ştie de ce sunt în stare vameşii atunci când vor. Îţi găsesc nod în papură imediat. Deja ne înarmasem cu răbdare şi toată bunăvoinţa de care eram în stare. Dar surpriză! Am trecut prin vama de la Nădlac la fel de uşor ca şi prin cea de la Dover. Adică chiar să fie adevărat. Chiar l-am întrebat pe vameş de două ori dacă nu vrea şi altceva în afară de paşapoarte. Nu a vrut nimic şi chiar ne-a urat drum bun. Deja era nesperat de bine ce se întâmpla. Cu minunea asta nu te întâlneşti în fiecare zi. Aşa că am zis un Doamne ajută în gând şi am pornit spre Bucureşti. Cinci sute şi un pic de kilometri. M-am gândit că îi fac în 12 ore ca şi altă dată. Dar altă surpriză. Am făcut numai 8 ore. Deci cu patru ore mai puţin. Şi toate astea datorită porţiunii de autostradă dintre Deva şi Sibiu. Extraordinar nu? Cât înseamnă 80-90 de km de autostradă. Şi asta era cea de-a treia minune din a doua zi de vacanţă.
Spre după amiază am ajuns acasă. Adică la casa din ţară, pentru că acasă pentru noi înseamnă de mult UK. Dar în fine, asta e altă poveste. Prima dată am tras la cumnată-mea, sora soţiei, care ne aştepta cu masă întinsă şi plină de fel de fel de bunătăţi. Erau cu toţi acolo. Şi cumnatul şi nepotul. Toată lumea s-a bucurat de revedere. Ne-am pupat, ne-am îmbrăţişat şi după ce ne-am mai liniştit puţin, am avut timp să ne uităm mai bine unii la alţii. Eram tot noi, cei care ne ştiam de atâta timp, neschimbaţi dar parcă diferiţi. Poate un rid în plus, mai mult alb la tâmple, cu umerii mai lăsaţi şi spatele mai încovoiat de povara anilor care s-au strâns, cu vorba mai înţeleaptă şi gândirea mai matură. Ce trece timpul şi ce urme lasă… Apoi am ajuns acasă. Totul era încremenit aşa cum lăsasem atunci când am plecat. Pe un perete era un calendar pe care nimeni nu îl mai schimbase de când plecasem. Era din 200… Nu mai contează. O nostalgie grea şi sufocantă m-a cuprins. Am dat reflex din mână, ca şi atunci când vrei să te aperi de o insectă. Nu puteam să mă las copleşit de asemenea gânduri. Eram în vacanţă şi plus de asta a doua zi era ziua mea. Împlineam 40 de ani. O sumă rotundă, schimbam prefixul. Iar apoi după încă o zi, plecăm la mare, la Venus. De abia aşteptam să mai văd odată marea noastră. Aveam puţin inima strânsă, ştiind condiţiile de pe litoralul nostru, dar… asta este. Ai intrat în horă, trebuie să joci, mi-am zis în gând. Iar până poimâine, când avem intrare la hotel, e întâi mâine, iar până mâine e întâi azi. E vacanţă şi nu putem pierde nici măcar un minut din ea. Aşa că am început să facem planuri ce facem de ziua mea. Pentru că nu poţi face planuri singur, ne-am întors la sora neveste-mii, iar acolo cu o “trataţie” ne-am întins până mai târziu. Că aşa şade bine la cei care nu s-au văzut de mult şi ţin unii la alţii.
Şi aşa a venit şi ziua mea…

Va urma.

 

Vacanţa din 2014 … (I)

 

Am fost în vacanţă. M-am întors la realitate şi încerc să mă readaptez la rutina cotidiană. Gândul îmi este departe, pe drumurile Europei şi poposeşte pe străzile mai noi şi mai vechi pe unde am umblat în această vară. Se aşează tacticos la o cafenea pe o străduţă încărcată cu istorie dintr-un burg medieval, se adăposteşte de căldură la umbra pădurilor de molid din Bavaria sau se scaldă în apele Mării Negre. Iar în tot acest timp născoceşte şi visează la noi destinaţii pentru vara ce o să vină. Pentru că trebuie să găsim locuri de vizitat şi pentru anul care vine, aşa cum găsim de vreo câţiva ani încoace, de când ne-am hotărât să ne petrecem vacanţele de vară în multiple destinaţii. Adică ne alegem o destinaţie cu soare şi plajă, unde să ne încărcăm de căldură şi vitamina D, după care, pentru a orna acest sejur, îl decorăm cu încă două-trei destinaţii, unde să ne completăm bagajul cultural şi peisagistic. E drept că pentru a realiza aceste lucruri, trebuie să călătorim cu maşina. Dar nu este un impediment, ba din contră. Aşa că, pe la începutul lunii iulie, am urcat bagajele în maşină şi pe aici ţi-e drumul. Am pornit spre locurile spre care visăm încă din ianuarie când am definitivat itinerariul şi finalizat toate rezervările la hoteluri şi celelalte obiective de pe traseu.

Anul acesta itinerarul a fost compus din trei destinaţii majore (patru dacă punem la socoteală şi şederea la reşedinţa noastră din România): Venus, Castelul Neuschwanstein, Zurich. Printre aceste obiective majore, vacanţa a fost pigmentată şi cu alte opriri şi vizite scurte, gen Galaţi, Piteşti, Sibiu, Adliswil – Elveţia şi chiar Strasbourg dacă ţinem cont că am traversat de la vest la est această metropolă care găzduieşte Parlamentul Europei. Surprinzător a fost faptul că am făcut cunoştinţă cu acest oraş brusc şi fără nici un avertisment prealabil. Mă aflam în orăşelul german Kehl, cu un ochi la navigatorul din bordul maşinii iar cu celălalt la trafic când deodată am zărit indicatoarele care mă avertizau că mă apropii de vamă, apoi un indicator cum că intrăm în Franţa iar imediat după, semnul că ne aflăm în Strasbourg. Şi toate acestea în timp ce traversăm un pod peste Rin – marele fluviu al Europei de Vest. Fără nici o bucăţică de câmp între cele două oraşe, fără nici o pauză urbanistică, ca şi când ar fi fost doar un singur mare oraş despărţit în două de o graniţă pusă arbitrar pe un fluviu. Nu cunosc în profunzime istoria acestor meleaguri, dar ştiu că s-au purtat câteva războaie între Franţa şi Germania datorită celor două provincii germanice din estul Franţei sau depinzând de perioada istorică unde ne uităm, cele două provincii francofone din vestul Germaniei. Alsacia şi Lorena, căci despre ele este vorba, au un farmec aparte, care îmbina fericit rigurozitatea germană cu poezia franceză. Iar Strasbourg, este poate cel mai elocvent exemplu al acestei împletiri fericite dintre două mari culturi europene. Păcat că în itinerarul stabilit iniţial nu am organizat şi o pauză de o zi în acest oraş. Cu ochii pe ceas şi cu gândul la ferry-boat-ul de la Dunkirk, am trecut în garbă, fără să oprim, limitându-ne să admirăm prin geamul maşinii arhitectura clădirilor istorice.

Dar să mă întorc mai la începutul vacanţei care a început cu mici peripeţii ca mai fiecare vacanţă. Acum sunt amintiri, sarea şi piperul vacanţei, dar atunci pe moment crează un pic de disconfort. Oricum, totul e bine când se termină cu bine. Aşa cum spuneam, am plecat cu maşina. Prima destinaţie fiind România. Un drum lung, de pete 3000 km. Nu mă grăbesc. Indiferent cât de repede merg sau cât de încet acest drum durează cam 48 de ore incluzând şi două opriri pentru somn. Singurul loc pentru care trebuie să fiu la timp este Dover, acolo unde ferry-boat-ul nu te aşteaptă. Ca un om cu experienţă în acest tip de călătorii am achiziţionat biletele din timp, ca să evit surprizele de orice fel. Făcând drumul acesta, Edinburgh – Dover de nenumărate ori (aproximativ 900 km), mi-am calculat cu atenţie timpii de mers, neintentionand să stau foarte mult la Dover în port înainte de îmbarcare. Numai că socoteală de acasă nu se potriveşte cu cea din târg. În această vară, am avut ghinionul să dau peste foarte multe lucrări în trafic. Indiferent cum mă devia navigatorul ca să le evit, dădeam peste altele. Şi colac peste pupăză, pe undeva pe drum, am dat peste un drum închis. Tot traficul era deviat pe nişte drumuri naţionale cu un singur „fir” care treceau prin localităţi. Eram contra timp. Am setat din nou navigatorul să ne scoată mai repede de pe acest drum, pentru că era aglomerat de camioane şi deja eram în foarte mare întârziere. Nu ştiu cum să numesc ce a urmat. A… am uitat să vă spun că era trecut de miezul nopţii când se întâmplau aceste lucruri. Am intrat pe nişte drumeaguri unde nu avea loc decât o maşină, în stânga ferme, în dreapta păduri, în spate beznă, în faţă o potecă spre necunoscut. Bine că erau asfaltate ca în palmă. Nemarcate, întunecoase, fără nici o altă maşină pe acolo. Nu era nici ţipenie, iar eu goneam ca apucatul cu mulţi kilometri peste limita legală pentru acest tip de drum. Mă simţeam ca în raliul Paris-Dakar, dar legat la ochi. Deja soţia şi copilul intraseră în panică. Şi eu, dar mă ţineam tare să nu îi sperii. După vreo douăzeci de minute de raliu pe drumuri de ţară britanice, am reuşit să ieşim la un drum naţional cu două benzi, iar de acolo nu peste mult timp ne-am întors pe autostradă. Eu acum eram triumfător şi îmi venea să pup navigatorul pe care nu cu puţin timp în urmă jurasem să îl arunc la gunoi cu prima ocazie. Am ajuns la Dover exact cu cinci minute înainte de a se închide check-in-ul pentru cursa noastră. Îmi trebuia o cafea. Am avut noroc. Vameşii au oprit două maşini în faţa noastră să le verifice bagajele. Pe noi ne-au lăsat să trecem. Probabil că se vedea pe faţa noastră disperarea de a nu pierde vaporul. Era aproape două dimineaţa.

Ferry-ul nostru nu merge la Calais ci la Dunkirk. Mai bine. Salvăm vreo 50 de km din drumul pe continent. La oră aceea din noapte nu era aşa de aglomerat. Ne-am găsit nişte locuri la o cafenea, pe nişte canapele, unde timp de 2 ore cât durează trecerea să putem moţăii dacă este cazul. Nu am putut. Ne aşezasem chiar lângă un loc de joacă pentru copii. Nu ştiu de unde au apărut şi de ce nu dormeau la ora aia, dar… erau mulţi şi cu atâta energie ţipau şi se alergau pe acolo de parcă era miezul zilei. Văzând că nu e rost de somn, am plecat să colindăm prin magazine. Duty-free… dar mai scumpe ca magazinele de pe „high street”. Totuşi am luat câte ceva, suveniruri, ca să treacă timpul. Două ore trec repede mai ales când ai ce face.

La ora 5 am, ora Europei Centrale am acostat în Franţa. Iar de aici am plecat spre Belgia, în direcţia Bruges – Bruxelles. Şi tot acum a început ploaia. O ploaie torenţială care ne-a urmărit până la Budapesta. Aici am dormit. Drumul a fost infernal. După Budapesta însă…

Va urma.

August în Scoţia

 

Plouă, plouă, plouă… atmosferă de noiembrie… şi nici măcar nu am trecut de jumătatea lui august. Deprimant şi apăsător. Norii parcă vor să se contopească cu pământul, dar nu au loc de vârfurile copacilor. Vântul le sare norilor în ajutor. A început să sufle cu putere, îndoind şi contorsionând tulpini şi ramuri în încercarea sa de a îngenunchia mândrii apărători ai Pământului. Azi am citit că a murit actorul Robin Williams. Dumnezeu să-l odihnească, mare actor. Cică s-ar fi sinucis din cauză depresiei. Şi el locuia în California. Unde este cald şi soare tot timpul.
Aş vrea să fie soare şi cald. Să fie o zi luminoasă care să îmi bucure sufletul şi mintea. Urăsc facebook-ul. Prea multe poze. Cei din lista mea de prieteni îşi pun fotografii din locuri unde soarele încă este stăpân absolut. Nu îmi vine să cred că altundeva, la doar câteva sute de kilometri poate să fie atâta soare. Am şi uitat că luna august este o lună de vară. Închid ochii şi mă gândesc la copilărie. În august era încă vacanţa mare. Prin pieţe începeau să apară fructele de sfârşit de vară început de toamnă. Arşiţa lui iulie se mai domolea un pic, dar soarele ardea destul de tare ca să putem face plajă. Când avea bani de buzunar, mergea la bazin, când nu aveam, mergeam la Dunăre. Plecam dimineaţa şi ne mai întorceam… exact înainte de a veni părinţii acasă de la servici. Uneori nu ne potriveam aşa bine paşii şi ajungeam după ei. Atunci sigur luam o „chelfăneală” bună. Dar era frumos. A doua zi mergeam iarăşi. Ştiam sigur că o să fie soare. Cine mai pomenise ploaie vara. Doar aşa o „răpăială” scurtă, să ne mai răcorim niţel, iar apoi ieşea soarele din nou, usca totul ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat.
Plouă… plouă… plouă… cu stropi mici şi deşi, cu înverşunare şi amărăciune. Marea Nordului se zbate şi se agită, parcă speriată de gândul că ar putea fi puţină căldură şi lumină pe aceste meleaguri. Nu o văd din cauză norilor, dar o simt şi o aud. Miroase a alge şi a apă sărată. Când rafalele de vânt se agită nervoase dinspre mare, nici nu mai ştii dacă aduc apă de ploaie sau spumă de valuri. Cred că dacă Bacovia ar fi trăit aici ar fi fost de zece ori mai prolific, iar opera sa ar fi căpătat dimensiuni epice.
Nişte cunoscuţi, care încă locuiesc în România, mi-au trimis o invitaţie la o bere rece (printr-o poză postată pe net). Eu am făcut brrrrr… în gând şi am vrut să-mi fac o ţuică fiartă. Să tai şi o bucată de slănină lângă un căţel de usturoi. Iar în nări parcă am început să simt mirosul acela specific de preparare a murăturilor făcute în casă. Şi a conservelor pentru iarnă. Numai că acum nu mai facem. Nu mai avem timp, nu mai mâncăm ca altă dată sau pur şi simplu se găsesc de cumpărat la supermarket. Când m-am mutat prima dată aici, în nordul UK-ului, adică Scoţia, nu am înţeles de ce în marile magazine încep promoţiile pentru Crăciun în septembrie. Acuma ştiu. Din cauză vremii care te duce cu gândul mai degrabă la începutul iernii nu la sfârşitul verii. Noroc că s-a inventat Halloween-ul, care a devenit aşa… un mini Crăciun. Cu decoraţii, luminiţe şi cadouri.
Ce să mai zic, cei care au parte de soare să se bucure de el şi să nu mai ofteze după vreme rece pentru că nu au de ce.

Jazz, şofat şi nostalgia vremurilor apuse

 

E noapte. Conduc. Strada e pustie. Afară e răcoare. Luminile portocalii ale bordului îmi creează o stare de linişte. Dau drumul la radio. Nimic interesant. Schimb pe Cd player. Ascult câteva secunde, dar realizez că nu am dispoziţia necesară pentru muzica de pe discul care e înăuntru. Borseta cu celelalte CD-uri este în torpedo, iar mie îmi este silă să opresc maşina ca să caut alt disc. Aşa că mă întorc la radio şi îi dau o căutare automată. Din întâmplare nimeresc pe BBC Radio 2. Este o emisiune dedicată jazz-ului şi blues-ului. Un fel de “nocturnă” muzicală. Nu ştiu cine cântă, dar ritmul alert de Dixieland îmi crează o stare de bună dispoziţie. Melodia se termină iar realizatorul emisiunii, cu o voce caldă şi gravă, pe un fond muzical în surdină, începe să depene o povestioară interesantă despre Ella Fitzgerald şi despre cariera muzicală a acesteia. Accentul britanic, intonaţia vocii, întunericul de afară, luminile bordului sau nu ştiu ce altceva au creat o stare familială deosebită, pe care nu o mai simţisem de mult timp. Este ceva ce a apărut pe neaşteptate şi m-a izbit cu o forţă necunoscută. Pe nebăgate de seamă, când încă nu terminase de vorbit, încep acordurile lente ale melodiei Summertime. La trompetă interpreta Luis Amstrong. Mă las vrăjit de acordurile liniştitoare şi domoale ale acestei melodii. Stradă e pustie. Lumina felinarelor stradale este estompată de o ceaţă uşoară. În maşină cald şi miroase a vanilie. Gândurile îmi zboară în trecut, la copilărie. La acele nopţi când ascultăm radioul, cu lumina stinsă, târziu în noapte, după ora 10 când se termina programul tv. De cele mai multe ori adormeam legănat de acordurile nu ştiu cărei melodii difuzată la postul naţional de radio. O nostalgie ciudată mă cuprinde, trezind în mine sentimente ciudate, de întoarcere în timp. Dintr-o dată îmi doresc să fi trăit în vremurile în care jazz-ul era în floare. Nu ştiu de ce îmi închipui că atunci era mai bine, mai boem şi mai relaxant. Şi iar îmi aduc aminte de copilărie, atunci când la televiziunea naţională se difuzau cu o perseverenţă uimitoare acele muzical-uri americane, cu Fred Astaire, Ginger Rogers, Gene Kelly şi alţii ca ei, de multă vreme am crezut că în SUA toată lumea este îmbrăcată în frac şi în rochii de bal, iar atunci când au ceva important de zis, americanii cântă şi dansează pe unde le vine.
Emisiunea de la radio continua, iar eu fără să-mi dau seama încep să conduc mai încet. Vreau să întârzii cât pot de mult această călătorie cu maşina, ca să nu destram vraja care m-a cuprins. Dar indiferent cât de încet merg, destinaţia mea se iveşte. Opresc maşina, mai întârzii careva secunde până să opresc motorul, vrând ca vraja să nu se destrame. Trebuie să cobor, oftez şi îmi fac curaj, reîntorcându-mă la lumea reală.
Afară din maşină e răcoare şi bate vântul. Unul rece din nord. Mă uit la ceas ca să reţin ora când se difuzează această emisiune pe BBC Radio 2. Mă rog să nu uit ziua săptămânii şi îmi promit în gând că săptămâna viitoare să plec la o plimbare cu maşina cam pe la aceeaşi oră. Poate nu uit…

Revelionul (I)

 

Cap. I

Se înserase şi un vânt rece începuse să bată. Ninsoarea se oprise, lăsând în urmă un covor alb de nea, care în multe locuri era neatins. Casele, din satul acela liniştit de câmpie, erau acoperite cu un strat gros de zăpadă, iar prin hornuri scoteau dâre lungi de fum, care împrăştiau în aer miros de lemn ars şi de mâncăruri alese. De după garduri, casele ce păreau că moţăie legănate în braţele nopţii, parcă aşteptau cu înfrigurare ceva, ce avea să sosească curând. Prin ochii ferestrelor, se putea distinge o atmosferă de sărbătoare, în care fiecare locatar al acestora avea o treabă de făcut, parcă dinainte stabilită. Era ultima zi din anul 1987, iar această mică comunitate se pregătea să întâmpine anul 1988 aşa cum învăţase din bătrâni. În depărtare se auzeau glasuri de urători şi hămăituri de câini. Din când în când se putea distinge şi câte o pocnitură mai puternică, de bici sau poate de altceva. Strada principală era pustie şi slab luminată. În faţa primăriei, în lumina unui bec montat pe clădire, se află staţia de autobuz, prin care acest sat era legat cu marele oraş, situat la numai zece kilometri distanţă.
Aici, în acesta staţie, stăteau patru oameni, doi mai mari şi doi mai mici, încotoşmănaţi cu paltoane, căciuli, fulare şi mănuşi, iar în jurul lor având câteva genţi şi sacoşe, precum şi o damigeană pusă într-un coş de nuiele. Era familia Grigore, care ajunsese acolo cu ultimul autobuz care venise din oraş. Trebuiau să se întâlnească acolo cu Vasile, un văr primar de-al lui Marcel, capul familiei Grigore. Ajunseseră de vreo douăzeci de minute, iar Vasile nu era pe nicăieri. Stabiliseră să petreacă Revelionul împreună, dar începutul nu era deloc promiţător. Ileana Grigore, începuse să fie puţin îngrijorată faţă de întârzierea lui Vasile, dar nu vroia să o arate în faţa copiilor. Se gândea la scenariul în care Vasile nu venea, ce or să facă ei în satul acela străin, căci autobuzele spre oraş, or să înceapă să circule din nou, tocmai peste vreo trei zile. Şi nici pe jos la Vasile nu se puteau duce, pentru că locul unde trebuiau să petreacă Revelionul se afla la vreo şapte kilometri distanţă, într-o pădure, chiar în mijlocul unei Grădini Zoologice. De la început nu fusese prea încântată de ideea acestui Revelion, dar o făcuse pentru copii. Vasile, era administratorul acelui loc şi insistase foarte mult să se ducă. Vila de protocol a partidului, ce se afla în acest stabiliment, nu era folosită de nici un grangur de la judeţ, pentru această perioadă. Aşa că, liberă fiind, o puteau folosi ei şi cu restul familiei, pentru o mică vacanţă, de sfârşit de an.
– Unde o fi Nea Vasile? întrebă Cornel, copilul cel mare al familiei Grigore. Oare de ce nu mai vine odată?
– Trebuie să apară, răspunse Marcel. Nu vă îngrijoraţi.
– Oare ceilalţi au ajuns? întrebă din nou Cornel
– Cred că da, căci ei vin cu maşina, zise tatăl său
– Ce bine era dacă aveam şi noi maşină, filozofă băiatul
– Poate că la anul o să avem. Nu-i aşa Marcele? Interveni şi Ileana în conversaţie.
– Poate. Trebuie să mai vorbesc cu ăia de la Partid, să urgenteze cu aprobarea.
– Mami, ce e ăla Partid? interveni în discuţie şi Dana, mezina familiei.
– Nu e treaba ta acum, răspunse mama. Să vină Vasile odată, să plecăm, că am îngheţat aici.
Deodată, din noapte, începu să se audă un zgomot de zurgălăi, care se apropia destul de repede. Toţi ciuliră urechile şi se întoarseră în direcţia zgomotului. De pe o uliţă lăturalnică, se ivi în strada unde se aflau, o căruţă transformată în sanie, la care era înhămat un cal negru, ce avea atârnat în jurul gâtului un fel de colac compus din mai mulţi clopoţei, de toate mărimile. Pe capră acestei sănii improvizate, îl putură distinge pe Vasile.
– La mulţi ani şi scuze de întârziere. Aţi venit de mult? Aţi îngheţat?
– De abia am ajuns, răspunse Marcel. Dar de ce nu ai venit cu maşina?
– A nins mult şi drumul e troienit. Nu puteam trece. Aşa că am făcut căruţa sanie şi am venit să vă iau. Nu am avut altă soluţie. Noroc că e lună plină, că altfel nu vedeam drumul. Dar hai urcaţi. Vedeţi că am şi nişte pături acolo să vă înveliţi.
Marcel schimbă o privire rapidă cu nevastă-sa, iar apoi se uită către copii. Aceştia rămăseseră cu gurile căscate. Nu mai merseseră în viaţa lor cu căruţa, darămite cu o sanie trasă de cal. Pentru ei totul era ca o aventură.
– Hai că într-o oră ajungem. Toţi ne aşteaptă. Ileana, vezi că în spate am un termos cu ceai cald să le dai copiilor. Dacă vrei poţi bea şi tu. Dacă nu, am o sticluţă cu ţuică, să mai pună sângele în mişcare şi să rezistăm la frig.
Urcară tot calabalâcul în sanie, se urcară şi ei, Ileana cu copii în spate, iar Marcel pe capră, lângă Vasile. Acesta din urmă, întoarse sania, pornind înapoi pe drumul pe care venise. Se bucura nespus de această ocazie de a petrece revelionul împreună cu toată familia, căci de când îşi găsise serviciul acesta de administrator al Grădinii Zoologice, era foarte izolat de toţi. Până şi de Roxana, soţia sa, se cam îndepărtase. Iar faţă de cei trei copii ai săi – Ionel, Măriuca şi George – ajunsese aproape un străin. Iar acest lucru îl măcina zi şi noapte. Nu-i vorbă, salariul era bun, iar de când îi dăduseră în grijă şi vila de protocol a Partidului, ce se afla în incinta Grădinii Zoologice, veniturile îi crescuseră considerabil. Se descurcă, vorba aia: “de unde nu curge, pică”, dar faptul că trebuia să locuiască în permanenţă în Grădină, să stea separat de familie, pe care o vedea doar sâmbăta şi duminică, îl făcea să sufere enorm.
– Ziceai că ai ţuică? întrebă Marcel
– Da, uite sticla. Ileana, tu vrei ţuică sau bei ceai? Ai găsit termosul?
– Da Vasile, l-am găsit. O să beau ceai cu copii, răspunse Ileana
Pe nebăgate de seamă, ieşiră din sat, şi porniră spre pădure. Zăpada era mare şi acoperea în întregime drumul. Noroc că Nea Vasile, îl ştia pe dinafară. Lumina lunii reflecta în zăpadă albă, neatinsă, dându-i o lucire de basm. Calul mergea la pas domol, iar cu fiecare mişcare a acestuia, clopoţeii scoteau clinchete cristaline. Sania aluneca pe zăpadă, iar pasagerii vehiculului improvizat, nu simţeau nici o hurducătură. Adulţii se adânciră într-o discuţie pe care copii nu prea o înţelegeau. De fapt nici nu erau prea atenţi la ea. Erau total absorbiţi de mersul cu sania, prin noapte. Era ceva ce nu mai făcuseră niciodată şi savurau acest moment cu toată fiinţa lor. Ca să stea mai bine, Nea Vasile, pusese în caruta-sanie, nişte baloţi de paie, şi o groază de paruri. Cei doi copii îşi făcuseră culcuş acolo, şi li se vedeau doar capetele ce ieşeau dintre pături şi paie. Abia aşteptau să ajungă şi să se întâlnească cu verişorii lor. Pe lângă cei trei copii a lui Nea Vasile, mai veneau şi Viorel, băiatul lui Tanti Gina, precum şi Emil şi Carmen, copii lui Tanti Paula. Acestea erau surorile lui taică-său. Şi başca că îi aştepta şi bunică-sa, mama lui tata. Numai de ar ajunge mai repede.
– Nene Vasile, merge televizorul? întrebă deodată Cornel
– Da cum să nu, răspunse Vasile. Toată ziua am stat să aranjez antena, dar acum se vede bine. Mai are puţini “purici”, dar…
– Nu contează, bine că merge, răspunse băiatul. Am văzut programul TV în ziar. O să fie plin de glume. Cu Arşinel, cu Stela Popescu, Jean Constantin, cu toţi. De abia aştept să îi văd.
– Ajungem îndată, nu-ţi fă griji.
Un moment de tăcere se lăsă, fiecare gândindu-se la ale lui. Apoi adulţii începură iar să discute probleme de oameni mari, iar copii se adânciră şi ei într-o discuţie despre animalele sălbatice. Nu ştiu cum se făcu, dar inevitabil discuţia ajunse şi la lupi. Cornel încerca să răspundă la şirul întrebărilor puse de sora să mai mică. Din vorbă în vorbă, aceasta începu să-l întrebe despre felul în care atacă şi se hrănesc lupii. Tot explicând surorii sale, începu să realizeze că ei îndeplineau condiţiile propice pentru a fi atacaţi de aceştia, asta dacă ar fi existat lupi în zonă. Sau există? Un fior rece trecu pe spatele băiatului. Dana, sora sa, tocmai începu să zică cu glas tare concluzia la care şi el ajunsese. Aceasta, rămase o clipă tăcută, apoi se repezii spre Ileana, şi începu să o zgâlţâne să-i atragă atenţia.
– Mamă, mamă, o să ne mănânce lupii. Nu vreau să fiu mâncată de lupi.
– Ce tot vorbeşti acolo? Care lupi? întrebă Ileana.
– Lupii ăştia de pe câmpuri şi păduri, care atacă iarna oamenii singuri pe drum, răspunse Dana.
– Stai liniştită dragă, că aici nu sunt lupi, răspunse mama
– De unde ştii? întrebă şi Cornel
– Uite aşa, ştiu! decretă femeia. Nu vă mai gândiţi la toate prostiile. Acuşi ajungem.
Copii tăcură, şi se retraseră iar în culcuşul lor, însă ochii şi urechile le erau în alertă, încercând să vadă şi să audă tot ce se afla în întunericul nopţii. Femeia se întoarse către capră, unde stăteau bărbaţii, şi le împărtăşi şi acestora temerile copiilor. Vasile, nu zise nimic însă se vedea că ceva îl frământă.
– Ce-i Vasile? Să nu îmi zici că ăştia mici au dreptate, zise Marcel
– Nu, staţi liniştiţi. Nu s-au mai văzut lupi pe aici de foarte mult timp. Cu toate că umblă nişte zvonuri, dar…
– Dar ce? Întrebă şi Ileana îngrijorată.
– Nimic, nu vă faceţi griji.
Va urma ….

Gânduri complicate

 

De ieri, nu mai vreau sa citesc printre randuri,
Sa caut un sens in cuvinte pitit,
De ieri, imi doresc sa citesc despre ganduri
Ce-s scrise direct, usor de citit.

Nu pot sa citesc multimi de cuvinte
Ce-s scrise de-a valma pe foi de caiet,
Si-apoi sa ma-ntreb, de vor sa m-alinte
Sau vor sa ma certe, cu iz desuet.

Ce-i negru pe alb, pe hartie ramane
Si este citit de minti fel de fel,
Acei care scriu, as dori sa se-adune
Sa puna in scris, doar un talc mititel.

De ce complicam cu prea multe cuvinte
Idei care-s simple, dar spuse direct
Ar face multimi de oameni sa uite
Ca tot ce e scris, nu e-ntruna corect.

As vrea sa-nteleg, de ce oameni cu minte
Complica intr-una cuvantul cel scris,
De ce folosesc multimi de cuvinte
Facand pentru multi, cititul, abis.

Nea Costică şi… căţeii.

Era o dimineaţă senină ce anunţa încă o zi frumoasă, de vară târzie. În cartier, copacii începuseră să-şi schimbe culoarea iar o parte din frunzele galbene începuseră să acopere asfaltul aleilor dintre blocuri. La parterul unuia dintre acestea, printr-o fereastră deschisă, se putea zări bucătăria unui apartament. Acolo, un ibric roşu cu buline albe, stătea pe flacăra aprinsă a aragazului. Lângă, un bătrân, îmbrăcat într-o pijama în dungi, destul de ponosită, stătea şi păzea cafeaua sa nu dea în foc. Avea puţin peste 70 de ani iar de când soţia sa murise, în urmă cu câţiva ani, locuia singur în apartamentul cu trei camere. Copii îl rugau să se mute în altă parte, într-un apartament mai mic, dar el nu vroia. Locuia acolo de aproape cincizeci de ani şi toată viaţa lui se afla între pereţii acelui apartament. Se mutase primul în blocul lor, iar acum rămăsese ultimul din cei ce se veniseră prima dată. Îl primise de la intreprinderea unde lucrase, iar după Revoluţie, îl cumpărase. Câteodată se simţea singur, iar atunci când îl apucă nostalgia se ducea în parc. Nu era foarte aproape, îi lua cam o jumătate de oră să ajungă acolo, pe jos. Putea sta în parc şi toată ziua. Îşi făcea câteva sanvişuri şi stătea acolo, ba pe o bancă, ba se ducea la colţul şahiştilor, unde mai juca şi el o tablă sau un şah. Câteodată se mai ducea şi partea cealaltă a parcului, lângă chioşcul de ziare, unde se strângeau toţi microbiştii. Cine nu îl ştia în parc, toţi îl ştiau. Nu treceau cinci minute fără să audă: „Să trăieşti Nea Costică!” sau „Ce mai faceţi domnule Ionescu?”. Îi plăcea ca lumea îl cunoştea şi îl caută de vorbă. Când nu era vreme de parc, stătea în casă şi se uită la televizor toată ziua. La ştiri. Îi plăcea să fie informat. Pe ziare nu mai dădea banii de mult.
Cafeaua se făcu, iar nea Costică turnă o parte din conţinutul ibricului într-o ceşcuţă de porţelan, aşezată frumos pe farfurioară. Restul de cafea din ibric, îl turna într-un termos mic, ca să se păstreze caldă. Duse ceşcuţa în sufragerie, o aşeză pe măsuţa de lângă fotoliu şi dădu drumul la televizor. Puse o linguriţă de zahăr în cafea, şi se duse să se îmbrace în haine de oraş, lăsând cafeaua să-şi tragă sufletul. La televizor, erau reclame. Nea Costică, îşi căuta cămaşa în carouri bej cu maro. Nu mai ştia dacă era pusă la murdare sau nu. Începură ştirile la televizor. Crainica începu să prezinte titlurile zilei. Nea Costică, ciuli urechile şi se opri din căutat. „Ministrul de externe se afla într-o vizită în China” „Preşedintele ţării, în conflict cu prim-ministrul” „Şeful RADET anunţa scumpirea gigacaloriei” „Mitingul contra eutanasierii câinilor maidanezi, continua” „Profesorii se pregătesc de o nouă greva” „Delegaţia FMI soseşte în România” „Primul ministru critică intervenţia preşedintelui în chestiunea privind numirea şefului DNA” „Ziarele din Marea Britanie, vorbesc despre imigraţia romanilor şi bulgarilor” A, uite cămaşa. Era pusă sub un prosop pe spătarul unui scaun. O luă de acolo şi o cercetă atent să vadă dacă nu e şifonată. O îmbrăca şi apoi îşi puse şi pantalonii de la costumul bej, de vară. Se întoarse în sufragerie şi se aşeză să-şi bea cafeaua. Crainica, cu o voce cu inflexiuni egale, începu să detalieze ştirile dimineţii. Deodată, prin geamul bucătăriei, încă deschis, se auzi de afară un chelălăit de câine şi o înjurătură referitoare la mama patrupezilor în general. Nea Costică sări ca ars din fotoliu şi cu o iuţeală nefirească pentru vârsta lui se repezi la geam să vadă ce s-a întâmplat. Pe aleea din faţa blocului, ce ducea înspre parcare, se afla un bărbat tânăr, ce ţinea de mână o fetiţă îmbrăcată în uniforma şcolară. În parcare, cu coada între picioare, fugeau câţiva câini.
– Ce ai domnule cu câinii? Ce ţi-au făcut? De ce dai în ei? Strigă nea Costică la bărbat.
– Ţi-am mai zis să nu îi mai prind pe aici, că nu ştiu ce fac, spuse omul.
– Ei faci, ce să faci? Că doar nu o să-i omori.
– Aşteaptă şi o să vezi ce o să fac. Le arunc eu într-o seară chifteaua.
– Dacă căţeii ăia peţesc ceva, te dau pe mâna poliţiei.
– Dar când au muşcat-o pe asta mică, de ce nu ai anunţat-o? Boşorog nebun ce eşti.
– Căţeii ăia sunt ai mei şi dacă te atingi de ei, o să ai mari probleme. Şi te rog să vorbeşti civilizat, mai ţărănoiule, replică nea Costică.
– Dacă sunt ai tăi, ţine-i în casă, replică bărbatul.
– Câinii sunt făcuţi să stea afară nu în casă cu oamenii. Eu aşa am învăţat de la tata.
– Fir-ai al… cu tac-tu şi cu neamul tău, că nu te mai strânge D-zeu. În blocul ăsta sunt copii, care pot fi muşcaţi oricând de animalele tale.
– Copii sunt răi şi îi provoacă. Şi ei ce vrei să facă, să stea? Se apăra şi ei cum pot.
– Muşcă şi ataca pe oricine vrea să intre în scara blocului. Ăştia sunt dulăi de stâna, care îşi apăra teritoriul, spuse bărbatul din ce în ce mai roşu la faţă.
Toată sfada lor, atrase atenţia şi altui vecin care se afla în parcare.
– Are dreptate bre Nea Costică, nici să ducem gunoiul nu mai putem, că sar pe noi, spuse acesta.
– Ia mai taci şi tu din gură, v-aţi găsit voi deştepţi să criticaţi căţeii. Dar copii voştri că fac atâtea rele… Ar trebuii să ies şi să îi iau la şuturi de fiecare dată.
– Nu te lega de copii, că se schimbă foaia.
– Ce să vă zic, v-aţi găsit voi deştepţi. Eu atât vă zic, lăsaţi căţeii în pace, că altfel chem poliţia. Câinii nu ataca fără motiv. Sigur copii au vrut să le facă rău.
Zicând acestea, nea Costică, pleca de la geam şi se duse să se încalte să iasă afară, să vadă ce au păţit căţeii, atât de dragi lui. În singurătatea lui, găsea în aceste patrupede nişte prieteni adevăraţi, care nu te-ar fi trădat niciodată, indiferent de circumstanţe. Înainte de a ieşi afară, se mai uita odată pe geam să se asigure că cei doi vecini plecaseră, lua din frigider o punguţă de oase, pregătită de cu seara şi ieşi cu ea în mâna să-şi cheme protejaţii. După ce îi găsi şi le împărţii oasele, pleca spre parc. Ajunse acolo şi îşi petrecu toată ziua. Pe la amiază, după ce îşi mânca sandvişurile, nea Costică se aşeză pe o bancă, aflată la soare, unde aţipi. Nu ştiu cât dormi acolo, dar când se trezi, ziua se îngână cu noaptea. Se ridică grăbit de pe bancă şi o lua cu paşi repezi spre casă. Dar nu alese drumul obişnuit, ci alese să o ia peste un maidan, unde cândva erau case, dar fuseseră demolate de pe timpul lui Ceauşescu să facă blocuri. Apoi venise Revoluţia şi nimeni nu mai construise nimic. În loc rămăsese un mare maidan, plin cu fel de fel de gunoaie şi dărâmături, acoperite cu o mare de bălării, crescute alandala. Pe aici, scurta drumul cu un sfert de oră, aşa că se decise să taie maidanul ca să ajungă mai repede acasă. Deodată, auzii o mişcare în spatele său. Se întoarse dar nu văzu nici un om. Plecă mai departe, gândindu-se că i se păruse. Oricum nu aveau ce să-i ia. Nu avea nimic la el, iar pensia o lua peste câteva zile. Prins de gânduri, nu observa când tufişurile din lateral s-au mişcat. La un moment dat simţii o arsură în gamba piciorului. Nu apucă să reacţioneze, pentru că simţi cum ceva îl lovi în piept. Instinctiv duse mâinile în faţă, să se apere. Cu groază văzu cum un dulău uriaş, îşi înfige colţii în mâna sa stângă. Simţi o altă muşcătura în coapsa dreaptă. Alt câine îi sărise în spate, iar izbitura acestuia îl puse în genunchi. Încerca să se lupte cu ei, dar erau prea mulţi. Frica îl paraliză şi totuşi îi dădea tăria să reziste. Nu vroia să sfârşească aşa.
Auzi la un moment dat un schelălăit şi simţi ca câinele din spatele său a plecat. Mai multe voci se auzeau în depărtare cum strigau la câini. Câinii, rând pe rând îl lăsaseră în pace şi se îndepărtară. Nea Costică leşină, nu înainte de a vedea chipurile a câtorva adolescenţi, care îngrijorate se aplecau asupra lui.
—————-
Doctorul Stanciu, ieşise din operaţie. Era de gardă în acea seară. În camera de gardă mergea televizorul fără ca nimeni să se uite la el. Avusese o seară grea. Tocmai salvase viaţa unui bătrân ce fusese atacat de câini. Fusese adus de nişte adolescenţi, care îl salvaseră de o haită de câini vagabonzi. Se putea cunoaşte după plăgile de pe el, că îl vânaseră efectiv. Atacaseră ca să ucidă şi să mănânce. Şi suntem în secolul XXI într-o ţară din Uniunea Europeană. Incredibil.
La televizor începură ştirile. Prima era despre conflictul dintre premier şi preşedinte. Doctorul Stanciu, lăsă să treacă pe lângă el această informaţie. Nu îl interesa. Apoi urmă o ştire despre un miting al iubitorilor de animale, mai precis de „maidanezi”. contra strângerii lor de pe străzi si a eutanasierii acestora. Doctorul închise televizorul scârbit.

Căderea comunismului

 

Emil era prins într-o mare de oameni ca într-un cleşte uriaş. Ajunsese după mai multe mişcări colective ale grupului uman din care făcea parte, să fie prins între o bătrână grasă, îmbrăcată într-o haină neagră de stofă, cu miros puternic de naftalină şi un bărbat înalt şi deşirat, ce avea pe cap o căciulă de iepure, croită după modelul rusesc. Bărbatul era descheiat la haină, lăsând să se vadă un fular în pătrăţele, negre şi roşii, pus peste un pulover de lână, cu gât, croşetat de cine ştie ce mamaie. Mirosul de lână, transpiraţie, naftalină şi colonie ieftină, îi întorcea stomacul pe dos. Norocul său era că stătea proptit cu umărul într-un stâlp de beton, iar lângă, era fereastra, care avea un colţ spart, prin care intra un fir de are proaspăt. În toată această mare aglomeraţie, cel mai important lucru era să nu dai drumul la mânerele sacoşelor sau a genţilor pe care le ţineai strâns în mână. Dacă se întâmpla să le pierzi, stăteai degeaba la coadă, că nu mai aveai în ce să pui ce cumpărai, căci sacoşe nu aveau de vânzare. Emil venise înarmat cu două genţi de voiaj, pe care maică-sa le împrumutase de la o mătuşă de-a doua din partea tatălui, tocmai pentru acest eveniment. Erau două genţi identice, de vinilin sau o imitaţie ieftină de piele, de culoare maro, cu nişte mânere destul de lungi, prinse de geantă cu nişte catarame argintii. Nu aveau nici un buzunar exterior, erau cu fermoar, având un fel de curea, cu care puteai să le încingi atunci când geanta era prea plină şi riscă să se rupă fermoarul. Erau mândria lui Tanti Aglăiţa, mătuşa lu’ taică-su, care le avea de pe vremea când trăia Nea Mitică, bărbat-su, care fusese gestionar la o cooperativă care se ocupă de marochinărie sau cam aşa ceva. Trebuia să aibă grijă de aceste genţi, ca de ochii din cap. Dacă ar fi păţit ceva, ştia că o să intre în conflict deschis cu toată familia. Toţi, dar absolut toţi cei din familie, le foloseau cu ocazia evenimentelor de acest fel, care aveau loc o dată pe lună. Bine că stăteau în cartiere diferite, şi nu aveau nevoie toţi în aceiaşi zi de ele.
Aşa gâdea Emil, în timp ce stătea prins de vreo câteva ceasuri într-o sală mică din Alimentara, unde, la fel ca toată lumea din cartier, aştepta să vină raţia lunară de alimente. Se întâmpla să fie doar cu câteva zile înaintea Crăciunului. Şi frigiderul lor era aproape gol. Noroc cu un văr de a lui taică-său, care apărea cam odată la 3 săptămâni, în miez de noapte, cu nişte pacheţele de carne, atent ambalate în fel de fel de hârtii şi punguliţe. Emil nu ştia de unde avea unchiul său acele pacheţele şi nici nu îl interesa. Nu era treaba lui, era treabă de oameni mari! Cum zicea şi taică-su, treaba lui era să-şi facă lecţiile, să ducă gunoiul, să ia pâine, vara să pună apă la frigider (să fie rece când vine taică-su de la servici), să bată covoarele, atât la ei acasă cât şi la 2 bunici şi 3 mătuşe bătrâne şi cam atât. A, uitase ce era mai important: odată pe lună, să stea la coadă pentru cota de alimente, să prindă rând până veneau ai lui de la servici. Era foarte importantă această activitate, pentru că atunci puteau lua alimentele care le erau destinate traiului pentru o lună, adică: carne (porc, vită, pui), ouă, lactate, ulei, zahăr, faină, mălai. Ce mai tura vura, tot… în afară de biscuiţi, care încă erau la liber, totul era pe cartelă.
La cei cinsprezece ani şi ceva ai săi, Emil era un adolescent tipic pentru generaţia sa. Destul de matur, vedea multe şi înţelegea puţine. Vedea spre exemplu că nu se găseau de nici unele în magazine, dar nu înţelegea de ce, pentru că la televizor, în ziare şi chiar la şcoală, se spunea că totul merge din bine în mai bine în ţară, şi că aici e raiul pe pământ. Purta o pereche de tenişi „drăgăşani” până se rupeau în talpă, hainele erau toate la fel, pantofii aşijderea, numai că unii aveau şiret, alţii elastic, dar şi unii şi alţii aveau modelul de iarnă şi de vară, adică cu găuri sau fără. Nu înţelegea de ce trebuia să fie mâncarea la „cotă”, şi de ce peste tot, la toate magazinele erau cozi imense când băgă marfă, că în rest erau goale, că la muzeu. Emil ura statul la cozi! Uite, spre exemplu, chiar acum ar fi vrut să se ducă la Tutungeria de alături, unde primeau şi ziare, ca să îl cumpere pe ăla cu programul de Revelion de la TV. Oricum nu venise încă, pentru că nu se făcuse coadă. Iar apoi trebuia să ajungă cumva la magazinul Dioda, unde spera să găsească o curea de transmisie pentru magnetofon (cea veche se slăbise, şi nu mai dădea turaţia bună) şi un difuzor pentru boxă (la cel vechi se rupsese membrana). Trebuia să îl repare până la Revelion! Era organizat la Costel acasă şi veneau toţi din bloc, se zvonea că or să vină chiar şi de la alte blocuri. Poate o să vină şi Lavinia… El trebuia să vină cu muzică, dar colac peste pupăză, se stricase magnetofonul. Şi el în loc să umble după piese, trebuia să stea blocat în Alimentara.
La un moment dat, un murmur cuprinse mulţimea de la coadă. Se zvonea că murise cineva, unu’ Milea, pe care Emil nu îl cunoştea. Dar se vede că toţi îl ştiau şi erau îngrijoraţi din cauza asta. Atunci Emil se gândi că Milea ăsta, este şoferul de pe maşina cu marfă, care a avut un accident, a murit, camionul este praf, iar ei vor trebui să vină şi mâine să ia coada de la început. Se vede că avea dreptate, pentru că o parte din oameni, începură să plece din rând, iar acum avea loc să îşi mişte picioarele. Ar fi plecat şi el, barem până la Tutungerie să vadă de ziar, dar nu vroia să piardă rândul, că l-ar fi omorât maică-sa. De aceea intră în vorbă cu bătrâna grasa de lângă el, ce părea că le ştie pe toate.
– A murit Milea? întrebă el
– Da maică, Dumnezeu să-l odihnească
– Şi a mai murit cineva?
– Nu se ştie deocamdată.
– Dar a intrat în ceva sau altcineva a intrat în el?
– Vă spun eu, că a intrat într-o aventură cu zgripţuroaica, iar ăla, de nebun, l-a împuşcat, spuse un nene rotofei, bondoc, cu chelie, ochi mari şi bulbucaţi, roşu la faţă şi cu un fular strâns în jurul gâtului mai să îl sugrume.
– Ce vorbeşti domnule, nu a avut nici o aventură, aflase tot secretul, iar acum vroia să vorbească. Iar ăla mare, l-a împuşcat să tacă, se băgă în discuţie un tip înalt, cu cojoc de oaie, care avea şi cravată la gât.

Emil nu mai înţelegea nimic. Adică, şoferul de camion, se încurcase cu una foarte rea şi a dracului, probabil şefa de magazin sau chiar şefa de la abator, iar altul, posibil soţul ei, sau chiar şeful de la fermă aflase şi… sau şeful ăsta făcea negoţ cu carne, pe sub mână, poate chiar cu unchiu-său, şoferul aflase, şi ăsta îl împuşcase. Dar de unde avea pistol? Sau puşca? Oare unde îl împuşcase? Pe stradă? În maşină? Se pare că da, că altfel ar fi trimis alt şofer, nu?
În timp ce Emil se chinuia să dezlege enigma, vânzătoarea anunţă cu voce tare, că a venit maşina de carne. Emil nu mai înţelegea nimic. În acel moment, lumea care mai rămăsese în Alimentara, execută o mişcare colectivă spre tejghea, asemeni bancurilor de peşti când sunt atacate de rechini, cum văzuse el la Teleenciclopedia. Vânzătoarea făcu un pas în spate, defensiv, tejgheaua scârţâii, femeia se rugă să reziste, piesa de mobilier se înclină câţiva milimetri, dar nu cedă, Avea picioarele prinse cu bolţuri împuşcate în cimentul pardoselii. Femeia răsuflă uşurată, dar ştiu că mai avea un hop de sărit. Îşi luă inima în dinţi şi zise cu voce tare:
– Aşezaţi-vă în ordine că nu avem pentru toată lumea.
Nu se poate descrie în cuvinte, haosul creat de această propoziţie. Toţi, că la comandă au început să dea din mâini şi să încerce să ajungă cât mi aproape de tejghea. Emil, fu smuls de lângă stâlpul lui, fiind târât ca într-un vârtej, în mijlocul mulţimii. Stătea într-un picior, cu faţa spre ieşire şi spatele la tejghea, iar ce era mai rău, credea că un mâner de la o geantă se rupsese.
Nu se ştie cine începu să urle în încăpere:
– Ceauşescu a fugit! Jos Comunismul! Victorie! A început Revoluţia! Trăiască Democraţia!

A urmat un moment de linişte, apoi lumea a început să iasă afară să vadă ce se întâmplă. Oamenii care până mai adineauri erau în stare să se omoare pentru o bucată de carne, se îmbrăţişau fericiţi pe stradă.

Emil se trezi singur în Alimentara, ţinând în mână 2 genţi de voiaj, din care una ruptă, faţă în faţă cu vânzătoarea. Erau ei doi, uitându-se unul la altul, neştiind cum să reacţioneze. Băiatul nu mai văzuse un magazin de mâncare plin cu marfă şi gol, în viaţa lui, iar vânzătoarea ar fi vrut şi ea să iasă pe stradă, dar nu putea lăsa atâta marfă nesupravegheată. Şi başca, că toată carnea acea, pusă în lăzi de plastic, trebuia pusă la rece, iar acolo nu avea cameră frigorifică. Băiatul, se gândea că dacă aşa este în democraţie, este perfect, iar vânzătoarea se gândea că cu atâta marfă şi un singur client, nu prea merge să faci vânzare.
– Vrei să iei „cotă”? Dă-mi adresa, să te tai de pe listă? spuse ea
– Am buletinul, zise băiatul
– Bani ai?
– A… îmi pare rău, sunt la mama, care nu a venit încă
– Îmi pare rău, nu pot te las să aştepţi aici. Ieşi afară să încui uşa.

Băiatul ieşi în stradă, ridică nepăsător din umeri, se duse să-şi ia ziarul şi apoi grăbit se îndrepta spre Dioda. Ce bine că fugise Ceauşescu şi venise Democraţia. Putea şi el să-şi vadă de ale lui. De Revelion şi de magnetofon. Şi poate o să vină şi Lavinia…

Corabia

 

Bărbatul era adâncit pe gânduri, numai de el ştiute. Stătea în curte, pe o buturugă întoarsă şi repara nişte scaune vechi de bucătărie, care începuseră să scârţâie şi să se balanseze din toate încheieturile. Barba crescută de câteva zile, chiştocul de Mărăşeşti fără filtru, din colţul gurii şi cutele apărute între sprâncene, îi dădeau un aer neprimitor, de om dur şi ursuz.
La o azvârlitură de băţ de bărbat, un băiat firav, se juca prin curte. Părul bălai şi ochii mari, albaştri, cu sprâncenele arcuite îi confereau aerul că se miră încontinuu de lumea care îl înconjoară. Să fi tot avut vreo 9 – 10 ani, iar în momentul de faţă era preocupat să facă un garaj şi nişte străzi pentru maşinuţele din plastic ieftin, pe care le primise în dar de ziua lui. În acest sens adunase de prin curte tot felul de beţe, pietricele, nişte sârmuliţe şi chiar o cutie de carton, pe care încerca să le unească şi să le combine în aşa fel încât să realizeze ceea ce îşi propusese. Era foarte preocupat de munca sa, iar din când în când, arunca câte o privire spre tatăl său, să vadă dacă îl observă. Ce mult i-ar fi plăcut ca acesta să dea măcar un semn că vede ce face.
Bărbatul termină de bătut un cui, puse ciocanul jos, iar cu cealaltă mână începu să zgâlţâne uşor scaunul pe care îl repara. Cu mulţumire observă că acesta se ţinea bine, şi nu mai avea nici urmă de joc sau scârţâială. Trase din chiştocul din colţul gurii, dar acesta era stins de mult. Îl aruncă în ţărână şi scoase altă “mărăşească” din pachet, pe care şi-o aprinse cu un chibrit, făcând mâna căluş la gură. Scutură băţul de chibrit până acesta se stinse, iar apoi îl aruncă în praful curţii, lângă chiştocul de mai devreme. Trase din ţigară voluptos, până când în obraji îi apărură două găuri. Simţi cum fumul îi intră în gură, se duce în gât şi apoi pătrunde în plămâni. Timp de câteva secunde păstră fumul în interior, iar apoi îl eliberă cu putere, întâi pe nas iar apoi pe gură. Preţ de câteva clipe, capul său fu înconjurat de fum. Copilul văzu toate astea şi gândul îl duse spre un cap de balaur din poveştile bunică-sii. Dar pentru bărbat, acest lucru nu conta. El îşi terminase treaba cu scaunele şi acum ar fi vrut să plece, să ia “una mică”, la birtul din colţul străzii. Dar nu putea pleca, pentru că nevastă-sa nu era acasă şi trebuia să se uite după copil. Oare pe unde umblă? Dacă ar fi fost după el, ar fi plecat, că băiatul era destul de mare şi îşi putea purta singur de grijă. Ce, el când era de vârsta lui, avea grijă cineva pe unde se duce şi ce face? Se ducea singur cu vacă la păşune, iar când erau plecaţi ai lui la câmp, stea singur şi avea grijă şi de ceilalţi fraţi mai mici. Când nu avea nici o îndatorire de făcut, se ducea singur la pădure şi găsească fragi şi ciuperci iar altă dată ajungea până la râul ăla mare din satul vecin, să pescuiască. Ştia cineva de el? Îi purta cineva de grijă? Nu! Iar după ce muriseră ai bătrâni, când el avea numai 18 ani, fusese şi mamă şi tată pentru fraţii lui. În concepţia lui, copii şi mai ales băieţii, nu trebuie dădăciţi şi ţinuţi în braţe prea mult. Trebuie lăsaţi să se dea cu capul de sus, căci numai aşa te căleşti pentru viaţă şi te înveţi cu greutăţile. Niciodată nu ştii ce se poate întâmpla, iar dacă eşti crescut în găoace ca şi puii, nu eşti pregătit niciodată pentru ce are să vină. Dar poţi să-i spui toate astea la femeie? Pentru ea nu conta decât băiatul, de care cineva trebuia să aibă grijă în permanenţă. Ce adică? El nu îşi iubea copilul? Dar dacă se va întâmpla ceva cu el şi cu nevastă-sa? Cum se va descurca? În concepţia sa, educaţia spartană era cea mai bună pentru un băiat.
Prins de gânduri, nici nu observă cum băiatul luase de lângă el ciocanul şi nişte cuie, pe care încerca să le bată într-o scândură. Bocănitul ciocanului şi apoi ţipătul băiatului îi atraseră atenţia. Inima-i sări din piept.
– Ce ai păţit? zise el. Te-ai lovit? Vino să văd!
– Nu am nimic, spuse băiatul cu ochii în lacrimi.
– Atunci de ce ţipi? Ţi-ai dat cu ciocanul peste deget?
– Îhî
– Curge sânge?
– A…
– Dacă curge, bagă degetul în gură şi o să se oprească. Dar ce vrei să faci acolo? De unde ai luat scândura aia?
– Am găsit-o, spuse băiatul cu jumătate de gură.
Acum se aştepta că taică-său să îl certe. Nu ştia sigur din ce motiv, dar se aştepta la o papară. Îi era puţin teamă de ce va urma. Oare de ce tace şi nu zice nimic? Cred că e de rău, sigur s-a înfuriat. Îl auzi pe taică-său cum se ridică de pe buturugă şi se îndreaptă spre el. Ar fi vrut să fugă dar îi era teamă. Dacă nu primise nici o înjurătură până acum, înseamnă că îl aşteaptă o scatoalcă după cap.
– Ce vrei să faci cu ea? întrebă bărbatul cu voce răstită.
– Aaa… o… barcă, spuse băiatul.
Nu ştia de ce spusese asta. Auzi, o barcă! De parcă taică-său o să-l creadă. Ce să facă el cu o barcă? Dar când auzi vocea ameninţătoare a tatălui, se fâstâcise aşa de tare, încât uitase că de fapt vroia să acopere garajul pe care îl construise pentru maşinuţele de plastic. O pauză lungă se lăsă. Taică-său se oprise lângă el şi copilul aştepta pedeapsa. Dar aceasta întârzia să apară. Copilul ridică privirea către părintele său şi îl văzu pe acesta cum îşi freca barba cu o mână, căzut pe gânduri.
– O barcă zici, mormăi printre dinţi. Păi dacă vrei să faci o barcă, nu ai început bine. În primul rând scândura aia nu e bună, îţi trebuie una mai groasă, şi mai lată, pe care să o poţi scobi, să aibă oamenii unde sta. Cu scândura pe care ai ales-o nu poţi să faci decât o plută. Iar acum trebuie să te hotărăşti de care barcă vrei să ai. Doar o bărcuţă de pescari, sau o şalupă, sau chiar un vapor. Hai zi ce vrei să construieşti?
– Un vapor, zise băiatul
– Un vapor modern sau o corabie?
– Cred că o corabie… de piraţi.
– Pentru o corabie ne trebuie catarge şi pânze. Hai cu mine în magazie, spuse bărbatul.
Copilul se ridică de jos şi îşi urmă tatăl spre magazie. Era destul de mirat dar în acelaşi timp bucuros că scăpase de pedeapsă şi mai ales că tatăl său vroia să construiască cu el o corabie. Ştia de pe acum că va avea cea mai frumoasă corabie de piraţi din câte există. Şi făcută din lemn, nu ca aceea din plastic pe care o văzuse la şcoală la un coleg. Ce invidioşi o să fie toţi colegii la şcoală.

Când veni femeia acasă, fu foarte surprinsă de atmosfera din casă. Copilul o întâmpină la uşă şi începu să-i povestească de-a valma despre o corabie de piraţi, scânduri, tunuri, pânze şi catarge, tot felul de bazaconii, din care nu înţelegea nimic. Îl caută cu privirea pe bărbatu-său, dar acesta era prin curte făcând nu ştiu ce. Când intră în camera mare, chiar în mijloc, sta pusă ca la expoziţie, o chestie de lemn ce se asemăna destul de mult cu un vapor sau o corabie. Avea de toate şi catarge şi pânze şi cabine până şi steag de piraţi avea prins de cel mai înalt catarg. Era destul de caraghioasă şi îţi trebuia destul de multă imaginaţie să îţi dai seama ce e, dar bucuria copilului o lăsă să înţeleagă că pentru el era cea mai frumoasă jucărie din lume.
– De unde o ai?
– Tata mi-a făcut-o, zise băiatul. Şi eu l-am ajutat. Îţi place?
– E foarte frumoasă. Să ai grijă de ea.
Atunci femeia înţelesese că exuberanţa copilului venea din faptul că făcuse ceva împreună cu tatăl sau, că descoperise în părintele său acea urmă de iubire pe care până atunci nu o văzuse, fiind ascunsă cu multă dibăcie. Se bucura în sinea ei de această schimbare în comportamentul soţului şi se ruga în gând ca aceasta să ţină.
Bărbatul intră în casă şi se uită lung la nevastă-sa, reproşându-i parcă din priviri că întârziase aşa de mult. Copilul nu contenea să turuie despre corabie şi despre cum îl ajutase pe taică-său să o construiască. Vorbea încontinuu şi se foia dintr-un colţ în altul al camerei. Era super extaziat şi acest lucru se vedea prin toţi porii fiinţei lui.
Deodată, o înjurătură porni din gura bărbatului şi palma grea a acestuia lovi ceafa copilului. Cu un mârâit nervos, îl trimise pe copil în altă cameră. Nevastă-sa, rămase încremenită de mirare în mijlocul camerei, neînţelegând nimic din ce se întâmplă.
– Prea mult trăncănea, se justifică el lui nevastă-sa. Îi cauţi prea mult în coarne şi o să îi mănânce câinii din traistă când se va mări.
În timp ce zicea aceste lucruri, ieşi din casă, îndreptându-se spre birtul de la colţul străzii.

Copilul, cu lacrimi mari în ochi, se refugie într-o altă cameră, confuz şi cu inima strânsă, neînţelegând unde greşise. La piept ţinea corabia lui de piraţi, cea mai frumoasă corabie din lume.

Autostrada

Gonea prin noapte. Autostrada era slab circulată, dar pe Mircea acest fapt nu-l deranja, chiar îi convenea această lipsă a traficului. Era puţin oboist, dar gândul că va ajunge în curând să le vadă, îl făcea să îşi împingă limitele. Luminile bordului erau de un portocaliu liniştitor, iar discul pe care îl ascultă crea o atmosferă caldă şi relaxantă. Pornise la drum cu vreo două zile în urmă şi se îndrepta spre casă, acolo unde îl aştepta Ioana şi Maria. Nu le mai văzuse de şase luni, atunci când le luase bilet de avion şi veniseră ele să-l vadă. Ce bine fusese, dar din păcate scurt. Îi lipsea viaţa de familie cu tot ce implică ea şi suferea teribil că nu putea lua parte la evenimentele familiale. Spre exemplu, Maria împlinise trei ani luna trecută, dar el nu a putut să-şi ia concediu atunci şi de aceea se grăbea să ajungă ca să o vadă. Bineînţeles că îi era dor şi de Ioana, soţia sa, dar cea mică era principalul motiv al grabei sale. Preferase să vină cu maşina din cauza bagajelor voluminoase pe care le avea. Dacă ar fi optat pentru avion l-ar fi costat o mică avere. Mai avea puţin până în graniţa, cam o sută cincizeci de kilometri. Iar de acolo încă aproape două sute până acasă. Ce bine era dacă ar fi fost autostradă şi în ţară. Putea încerca să ajungă în noaptea asta, dar aşa…

——————

Ionel se uită în mica oglinda aşezată pe poliţa din camera de baie. Arata oboist şi nişte cearcăne mari îi apăruseră pe faţă. Se trezise cu noaptea în cap şi se culcase destul de târziu aseară, dar era bucuros. Trebuia să plece la băiat la şcoală, la oraş, cu ceva de ale gurii. Nevastă-sa muncise ieri toată ziua să prepare tot felul de bunătăţi pentru băiatul lor, student anul III, la drept. Era mândria familiei şi numai Dumnezeu ştie cât de multe sacrificii făcuseră, el şi Tanţa, nevastă-sa, ca să îl trimită şi să-l ţină în şcoală. Dar băiatul era ascultător şi învaţă bine şi nu se înhăitase cu toţi derbedeii de la oraş. Chiar şi acum, nu venea acasă pentru că avea nu ştiu ce practică la facultate sau cam aşa ceva. Dar pentru Ionel era chiar o binecuvântare acest drum. Mai ieşea şi el din casă, să se ducă la oraş şi … nu la târgul prăfuit aflat la câţiva kilometri de satul lor, ci la judeţ. De abia aştepta să ajungă. Reuşise să o convingă pe Tanţa, nevastă-sa, să se ducă singur şi de aceea se bucura, nu că nu i-ar fi plăcut să aibă pe cineva în maşină pe drum, să mai vorbească să nu se plictisească, dar… odată ajunşi acolo, ea, că femeile, după ce o plece de la cămin de la Silviu, o să-l care prin toate magazinele din oraş. Iar el avea alte planuri. Vroia să meargă cu Silviu la un restaurant, cu feţe de masă albe şi ospătari îmbrăcaţi în costume, cu frapiere pentru vin şi gheaţă cum văzuse el într-un film vechi. Şi să stea şi el cu feciorul său la masă şi să aibă o discuţie ca de la bărbat la bărbat. Veştile pe care vroia să i le dea, trebuiau sărbătorite.

——————–

Era puţin agitat, nu pentru că nu ştia cum să gestioneze situaţia, ci pentru că acum era pe cale să devină persoană publică, în toată puterea cuvântului. Nu că nu ar fi fost şi înainte, dar azi avea să apară la toate posturile de televiziune naţională. Toată ţara o să-l vadă şi o să-l cunoască. Şi când te gândeşti că de abia se instalase în funcţie. Ce noroc pe capul lui. Ăla dinainte, făcuse toată treaba, şi el avea să culeagă roadele. Parcă şi vedea imaginea sa pe toate canalele de ştiri, cum taie pamblica inaugurală, iar în josul ecranului scris cu litere de-o şchiopa: “Romeo Calistrat Vulcăneanu, noul ministru al transporturilor, inugurează autostrada… “ Ce contează că este doar de 13.2 km? Important ca el o va inaugura, că o va putea trece în CV-ul său. Peste ani nimeni nu va mai şti că această bucată de drum nu se conectează deocamdată cu alte şosele şi că nu are nici un spaţiu amenajat de popas. Bine că se poate inaugura în timpul mandatului său. Era conştient că forţase puţin lucrurile, dar aşa trebuia să facă, ca să câştige toată lumea. El să capete capital politic şi electoral, firma de construcţii să nu fie penalizată pentru întârzieri. În felul acesta putea să arate că este băiat de comitet, şi că înţelege cum se învârte roată. La următoarea licitaţie, ştia că va primi ce i se cuvine, iar în felul ăsta se achita şi el de datoria faţă de şeful ăl mare care îl puse la minister.

———————

Mircea era oboist. Trecuse de vamă, iar acum se îndrepta spre casă. Mai avea în jur de o sută de km. Pierduse mult timp la graniţă, prinsese în faţă nişte autocare şi microbuze care au fost percheziţionate de vameşi în amănunt. Oare ce căutau? Şi pe el l-au căutat, mai ales când l-au văzut singur în maşină şi cu atâtea bagaje. A părut “suspect”. Nu au avut ce să găsească şi de accea vameşul, cu zâmbetul pe buze, i-a cerut o ciocolată. Nu a vrut să îi dea nimic. El nu munceşte pentru vameşi. Dar cu ocazia percheziţiei vamale, scosese din bagaj ursuleţul de plus pe care îl cumpărase pentru Maria, ca să îl dea când o intra în casă. Gândul că avea să ajungă în curând să-şi vadă familia, îi pompă în vene tone de adrenalină, care îl ţineau treaz. Făcuse mai mult de o sută de km de când intrase în ţară, dar traficul îl ţinea în loc. Şoseaua cu un singur fir pe sens era plină de TIR-uri, camioane, utilaje agricole, căruţe, biciclete şi colac peste pupăză de poliţie cu radare. Stăteau în fiecare sat şi aveau grijă să oprească pe oricine călca un pic mai mult acceleraţia. Se circulă bară la bară. Auzise la radio că prin zonă ar fi cineva important care inaugurează ceva porţiuni de autostradă. Ar fi vrut să se oprească puţin să ia o gură de aer şi să găsească o toaletă. Dar în primul rând nu vroia să iasă din coloană, iar în al doilea rând nu vedea nici un loc mai de “doamne ajută” unde să se oprească pentru un popas. De ar fi fost autostradă, acum era acasă. Nu credea că e posibil să parcurgi puţin peste o sută de kilometri în aproape trei ore. Unde locuia acum, nu mai simţea deloc povara deplasărilor, dar ce să-i faci? Asta este, cu binele te înveţi uşor, acum, bine că mai avea puţin până acasă. Ursuleţul de pluş îl privea de pe bancheta pasagerului. Parcă şi el îşi pierduse răbdarea şi de abia aştepta să o întâlnească pe Maria.

——————-

Maşina lui veche se chinuia să ţină pasul cu vehiculele mult mai noi şi mai puternice care îl depăşeau constant. O fi ea veche dar încă îşi face treaba şi dacă e vorba de o defecţiune ceva, o repari în drum cu o sârmă. Aşa gândea Ionel, în timp ce conducea spre oraşul unde îl aştepta băiatul său. Plecase de acasă puţin mai târziu decât programase, pentru că pe nevastă-sa o apucase să mai pună ceva de-ale gurii prin pachet, că… “dacă tot mergi singur, ai loc în maşină”. Şoseaua era destul de aglomerată, cel puţin pe celălalt sens se circulă bară la bară. El, că orice şofer prevăzător, se ţinea după un camion, ca să îi fie pavăză, gândind că nimeni nu e nebun să intre în depăşiri riscante când vede că vine din fata ditamai camionul. Era o măsură de siguranţă, pe care şi-o impusese, după ce urmărise îndeajuns de mult ştirile de la ora 5 şi văzuse câte se pot întâmpla pe drum. Începu să se gândească la Silviu şi la vestea pe care vroia să i-o dea. Ce bucuros o să fie. Anul acesta avuseseră noroc, reuşind să facă recolte record pe care, că prin minune le-au vândut aproape în totalitate. Păi dacă toţi ceilalţi s-au grăbit să schimbe cultura, ce să le facă el? El a ţinut-o tot pe aia de anul trecut şi a fost singurul din zonă. Aşa că a fost bătaie pe produsele lui, să mai fi avut şi vindea tot. Dacă ar fi aşa în fiecare an, ce bine ar fi. În fine cu banii de pe producţie, au hotărât, Ionel şi nevastă-sa, să îi cumpere băiatului o maşină, la mâna a doua, dar mult mai nouă decât a lor. Acum spera să fie şi mai bună, căci cu astea noi de acum, pline de senzori şi electronice, nu le mai poţi repara aşa de uşor.

Prins de gânduri, nici nu realiză când camionul din faţă a dispărut pe un drum lateral. Rămase fără pavăză. Drumul era linie dreaptă. La un moment dat, la câţiva metri în faţa sa, o maşină intra pe contrasens. Nu mai avu timp de reacţie şi intră în plin în cealaltă maşină. Reuşi să vadă doar numerele de înmatriculare din străinătate şi faţa bărbatului care conducea. Se auzi un zgomot puternic, de fiare contorsionate şi apoi nimic. Doar linişte. Printre resturi de fiare, sânge şi sacose sparte pline cu merinde, un ursuleţ de pluş stătea cu faţa în sus, pe şosea, aşteptând parcă un copil să vină să se joace cu el.

——————-

Romeo se simţea oboist dar în acelaşi timp mulţumit de sine. Ziua fusese un succes total. Îi dăduse telefon şi şeful de partid să-l felicite şi să îi transmită că partidul se mândreşte cu realizările ministerului pe care îl conduce. Acum în liniştea vilei de protocol pe care o ocupa, încerca să găsească la televizor reportajul în care el inaugurează autostrada. Pe un canal de ştiri începu un reportaj despre un accident rutier soldat cu doi morţi. Îi atrase atenţia, pentru că în acea zonă fusese şi el azi. Vocea reporterului de teren anunţa plat, fără alte inflexiuni: “O maşină înmatriculată  în străinătate a intrat pe contrasens, lovind frontal o maşină înmatriculată în Romania, care circulă regulamentar. Şoferii ambelor vehicule au murit pe loc. Posibilă cauza a accidentului, oboseala la volan.” Dar lui Romeo Calistrat Vulcăneanu, nu îi păsa, era doar un alt accident banal, petrecut din vina acestor nenorociţi care au plecat în străinătate, să facă ţara de râs şi care odată întorşi aici, cred că le ştiu pe toate. Vin cu maşini închiriate şi încep să gonească pe şosele că apucaţii şi apoi se plâng ca nu avem drumuri. Păi dacă nu le convine să nu mai vină, fir-ar ei să fie de “căpşunari”. Şi ălalalt care mergea regulamentar, cu cataraga aia de maşină, te cred şi eu că faci accident. Ar trebui să vorbească la RAR, să înăsprească controalele la maşini, să nu mai treacă toate “bombele”. În sfârşit începu şi reportajul pe care îl aştepta. Dădu televizorul mai tare, să se audă mai bine. Reporteriţa începu relatarea evenimentului cu un ton mai mult decât oficial. Te cred şi eu, cu atâtea oficialităţi prezente acolo. Începu prezentarea lor, bineînţeles cu numele său în capul listei, apoi urmară pe rând, senatorii şi deputaţii locali, apoi mai marele bisericii pe zona, apoi prefectul şi primarii localităţilor limitrofe acestei bucăţi de drum. Nu lipsea nimeni. Era mândru nevoie mare. Comută pe un alt program. Acolo ca din întâmplare era difuzată ştirea cu accidentul petrecut în aceiaşi parte de ţara unde fusese şi el azi. Dar pe cine interesează acest accident, când el a devenit oficial persoană publică, care apare la televizor, inaugurând… 13.2 km de autostradă?