Tag Archives: Romania

George, U.T.C.- ul şi fotbalul

George avea palmele transpirate şi gâtul uscat. Pe măsură ce timpul trecea, emoţiile deveneau din ce în ce mai mari. Nu îi plăcea să aştepte şi de asemenea, nu îi plăceau incertitudinile. Orele de clasă treceau greu şi nu primea nici o veste referitoare la şedinţa U.T.C., ce trebuia să aibă loc astăzi. Trebuia să fie prima şedinţă la care participa, în calitate de U.T.C.- ist. Iar, pe deasupra mai aflase, că în cursul şedinţei de astăzi, o să fie numit în funcţia de casier al organizaţiei pe clasă. Dar, asta numai dacă şedinţa se va mai ţine, deoarece secretarul general al organizaţiei, adică tovarăşa profesoară de educaţie fizică, lipsea de la şcoală. Toată lumea o aştepta, pentru că fără dânsa nu se putea face nimic.

Aşa gândea un băiat înăltuţ, de clasa a VIII-a B, ce stătea cuminte în clasă, aşezat în banca a patra, de pe rândul de la geam. Era deja în timpul celei de-a treia ore din ziua respectivă. Gândul nu îi stătea deloc la ce se întâmpla acolo. Era fericit. În urmă cu aproape două săptămâni într-o ceremonie restrânsă, fusese făcut U.T.C.- ist. Ultimul din clasa lui, probabil pentru că nu avea rădăcini sănătoase. Toţi colegii săi, fuseseră acceptaţi în rândurile organizaţiei tineretului comunist, încă din clasa a VII-a. El rămăsese singurul pionier din clasă şi timp de aproape un an, suportase cu stoicism această situaţie stânjenitoare. Acceptul în organizaţie, venise ca o eliberare pentru el. Era o intrare în normalitate. Niciunul din părinţii săi şi nici chiar bunicii, nu făceau parte din nici o organizaţie a partidului. Acum, el era singurul din familie ce avea contact cu acesta. Ai lui primiseră vestea cu indiferenţă, ba chiar au fost un pic circumspecţi. Singura care îl felicitase, fusese mama sa. Aceasta, îi recomandase să fie serios şi să facă tot posibilul ca să stea cât mai mult în organizaţie. Căci numai cu sprijinul partidului putea progresa. Altfel, indiferent cât de bine învăţa tot nu va putea concura cu unul care provenea din rândurile partidului. Îşi amintea perfect vorbele mamei:
– Ehe…, Georgică mamă, ascultă bine ce îţi spun, că nu îţi vreau răul. Trebuie să votezi cu cine e la putere, căci altfel… te mănâncă lupii. Ţine-te cu dinţii de organizaţie şi încearcă să te faci remarcat, ca să poţi progresa. Numai aşa poţi avea un viitor. Altfel… o să rămâi ca mine şi ca taică-tău, cu vise neîmplinite şi frustrarea că trebuie să asculţi de nişte proşti, puşi în funcţii de partid. Degeaba eşti bun, dacă nu ai şi proptele… Eu şi cu taică-tău, dacă venim din familii de chiaburi, stăm şi ne chinuim. Barem tu să faci altceva, să o duci mai bine.

Deodată, uşa clasei se deschise, oprindu-l din visare. Intră tovarăşa secretară şi schimbă câteva vorbe cu tovarăşa profesoară de muzică, aflată la catedră. După care, aceasta din urmă, spuse:
– Am primit o veste bună. Tovarăşa Mazilu este în şcoală. Şedinţa U.T.C. va avea loc imediat după terminarea cursurilor, adică la orele 13. Acestea fiind spuse, să continuăm lecţia.
George exaltă în sinea lui. Deci, până la urmă se va întâmpla. Iar zvonurile pe care le auzise, se puteau adeveri. Ce mândră şi bucuroasă o să fie mama.

După aflarea veştii, timpul a început să treacă cu repeziciune. Ora şedinţei se apropia. Afară era o zi însorită de început de octombrie. Părea că vremea superbă, dorea să se bucure împreună cu el, de realizările sale. Nimic nu putea să-i strice ziua. Deodată, îşi aminti că astăzi, fiind miercuri, este etapă în cupele europene la fotbal. Echipa lui de suflet, Universitatea Craiova, avea meci în Cupa UEFA. Acesta începea la ora 14. La numai o oră după ce începea şi şedinţa U.T.C.. Spera ca aceasta să nu dureze mult, ca să nu piardă meciul. Şi tot aşa, gândindu-se când la meci când la şedinţă, timpul trecu şi ceasul se făcu ora 13.

Şedinţa mult aşteptată începu. Aceasta era organizată în sala de sport, care fusese special amenajată, în acest sens. Erau scaune aşezate ca la teatru. Pe un podium situat în faţa acestora se afla o masă lungă, învelită în catifea roşie, care avea simbolul organizaţiei, prins undeva la mijlocul acesteia. Tot pe podium, într-un portdrapel, se găseau două steaguri, tricolorul şi cel roşu al partidului. În spatele mesei, pe nişte suporturi speciale, destul de înalte, se aflau trei tablouri. Unul mai mare, cu tovarăşul Nicolae Ceauşescu, flancat de alte două mai mici, unde erau reprezentate două steme, una a republicii şi alta a partidului comunist. Toţi cei care erau implicaţi în activitatea U.T.C. din şcoală, se aflau în acea sală. La prezidiu, pe lângă tovarăşa Mazilu, mai stăteau tovarăşa directoare, tovarăşul director adjunct şi tovarăşul profesor de Constituţie. Pe scaune, erau ceilalţi profesori ai şcolii, precum şi toţi elevii din clasele a VIII-a şi cei de-a VII-a care fuseseră admişi în rândurile organizaţiei.

George era emoţionat. Îşi verifică buzunarul interior de la sacou. Carnetul roşu, de membru se afla acolo. Ordinea de zi a şedinţei fusese citită, iar acum aştepta să înceapă festivitatea de numite în funcţie a preşedinţilor, vicepreşedinţilor şi a casierilor, pentru fiecare clasă în parte. Se ruga în gând, ca şi numele său să fie strigat. Au început întâi cu clasele a VII-a. Cei nominalizaţi, se ridicau şi se îndreptau spre podium, unde erau felicitaţi de cei din prezidiu şi l-i se completa în carnetul roşu, noua funcţie. Şi aşa, încet încet, ajunseră şi la clasa lui. Când îşi auzi numele, o explozie de mândrie şi de împlinire umplu toată fiinţa lui George. Parcă plutea. Ca prin vis, ajunse pe podium şi primi felicitările. Nu îşi încăpea în piele de bucurie. Apoi, după ce toţi colegii din toate clasele au fost nominalizaţi, au trebuit să spună jurământul de învestire în funcţie, după care au fost poftiţi la locurile lor, pentru că şedinţa să continue.
George era hotărât să asculte cu atenţie ce se discută în şedinţă. Au început să ia cuvântul pe rând, tovarăşa directoare, tovarăşul director adjunct, tovarăşii profesori, apoi tovarăşa Mazilu, apoi din nou tovarăşul director adjunct. Nu înţelegea mai nimic din discursurile lungi ale fiecăruia. Timpul trecea iar el începu să se plictisească. Deodată îşi aminti de meciul din Cupa UEFA. Deja era început. Oare cât era scorul? Gândul nu îi mai putea sta la şedinţă, oricât se chinuia. Discursurile celor de la prezidiu erau parcă din ce în ce mai lungi şi de neînţeles. Încet, George băgă mâna în buzunarul de la sacou, de unde scoase un mic radio portabil. Acesta nu avea difuzor, ci era dotat cu o cască, cât un dop, pe care o introduse pe furiş în ureche. Dădu drumul la radio şi căută frecvenţa postului care transmitea meciul. După ce o găsi, ascunse aparatul la loc în buzunar şi îşi puse mâna la ureche, ca să mascheze firul şi casca. Ce bine era acum, şedinţa putea dura la nesfârşit. Zâmbetul i se aşternu din nou pe faţă. Crainicul de la radio, vorbea cu o viteză ameţitoare, dovadă că meciul era destul de alert. Era încă egal, dar Universitatea ataca în valuri. George se lăsă prins de visare, închipuindu-şi că trăieşte pe viu acel meci. Deodată, ritmul transmisiunii crescu şi odată cu acesta şi pulsul băiatului. Crainicul ajunsese cumva la un punct culminant, când aproape nu mai avea aer să respire. George se încordă involuntar. Vocea crainicului se eliberă printr-un ţipăt prelung, axat pe litera „o” şi apoi pe „l”, litere componente ale cuvântul gol. George, fără să-şi dea seama, îl imită pe crainic, sărind totodată în picioare şi începând să ţopăie ca un bezmetic. În sala de şedinţe se făcu o linişte mormântală. Toate privirile se îndreptară către el. Tovarăşa Mazilu, care tocmai citea un discurs de pe nişte hârtii, rămase cu vorba în gură şi mâna plină de hârtii suspendată în aer. După ce se dezmeticii din buimăceala momentului, aceasta îşi puse ochelarii mai pe vârful nasului, uitându-se pe deasupra lor în sală. Îl văzu pe George, care rămase ruşinat în picioare, neştiind ce atitudine să ia. Tovarăşa Mazilu îl pofti pe băiat pe podium. Acesta se duse, cu inima cât un purice si capul plecat. Dacă mai devreme făcuse drumul acesta ca un învingător, acum se îndrepta spre acelaşi loc ca spre un eşafod. Ajuns acolo, fu întrebat despre pricina bucuriei sale. George, fu sincer. Tovarăşa Mazilu, îi ceru aparatul de radio, pe care i-l confiscă. Apoi, după ce îl privi preţ de câteva secunde fără să zică nimic, timp care pentru George păru interminabil, aceasta îi ceru carnetul roşu. Cu mâna tremurând, George i-l înmână. Întorcându-se spre audienţă şi cu carnetul băiatului ridicat cumva deasupra capului, tovarăşa secretar general al organizaţiei pe şcoală, spuse:
– Priviţi stimaţi tovarăşi cum acest tânăr, care de abia a fost primit în rândurile organizaţiei noastre şi care la insistenţele unora sau ale altora a fost învestit astăzi într-o funcţie de mare responsabilitate pentru tineretul U.T.C. – ist, acest element provenit din rândurile duşmanilor de clasă, cu rădăcini adânci printre cei ce au asuprit poporul, ne-a demonstrat că sângele apă nu se face şi că eram gata să facem o greşeală colosală, pe care puteam să o regretăm mai târziu. Stimaţi tovarăşi, vigilenţa noastră a fost pusă la grea încercare astăzi, iar acest element reacţionar, care se află aici, în faţa dumneavoastră, trebuie dat ca exemplu, în luptă noastră pe toate planurile împotriva duşmanilor poporului şi înaintarea noastră către societatea multilateral dezvoltată, adică intrarea noastră în comunism. De aceea propun excluderea elevului Atodiresei George, din rândurile U.T.C. – ului, fără posibilitatea aderării ulterioare. Să ridice mâna sus cine este de acord.
Ca şi cum nişte resorturi nevăzute acţionau mâinile celor prezenţi, acestea se ridicară în aer într-un mod sincron. Unanimitate! Văzând acestea, tovarăşa Mazilu, ceru un foarfec, cu care tăie în două carnetul roşu a lui George. Resturile, le aruncă înspre acesta, împreună cu o privire în care se putea citi ura şi dispreţul.

George, cu ochii în lacrimi, părăsi sala. Şi uite aşa, în nici două săptămâni, sărmanul băiat trecuse de la extaz la agonie. Şi uite aşa, un sistem obtuz, sfărma sub cizma ignoranţei şi a doctrinei prost înţelese, inima şi speranţele unui biet adolescent.

Advertisements

Prima dragoste – Muntele (partea a doua)

 
Iniţial nu am avut intenţia de a scrie şi această parte a povestirii, dar apoi am realizat că nu pot să las să treacă neobservată prima mea aventură la munte, cu rucsacul în spate şi bocancii în picioare.

Aşadar, iată-mă la vârsta de 12 ani, pe un peron prăfuit al gării C.F.R. din Galaţi, undeva prin vara anului 1986. Eram eu şi încă cinci oameni, trei băieţi şi două fete, toţi mai mari decât mine. Un cuplu erau căsătoriţi, fiind conducătorii expediţiei. Celălalt cuplu, erau doar prieteni. Din păcate, datorită faptului că au trecut atâţia ani de atunci, nu le mai ştiu numele, fapt pentru care îmi pare rău.

Începând cu faptul că nu mai fusesem plecat niciodată într-o expediţie pe munte şi terminând cu cel că mă aflam în compania unor oameni complet străini, dintre care nu îl ştiam decât pe Gioni, un vlăjgan de 17 ani, care în compania adulţilor care ne însoţeau, avea tendinţa de a se erija într-un fel de şef şi protector al meu, totul era nou pentru mine. Aveam nişte emoţii fantastice. Urmăream fiecare mişcare a celor din grup, căutând să îi imit cât puteam mai bine, ca să nu creadă că sunt un papă-lapte.

Ţin minte că am plecat cu un tren de noapte. Personal. Apoi, parcă la Ploieşti sau la Buzău, am schimbat trenul. Tot cu un personal. Iar prin zorii zilei următoare, am mai schimbat odată, la Braşov. Cu o cursă de persoane, spre Zărneşti. Am făcut tot acest efort, pentru a ajunge cât mai de dimineaţă la Zărneşti. De aici, din gară, ne-am despărţit. Gioni şi celălalt tânăr din grup, au plecat cu o maşină forestieră, iar noi, restul, am luat o ocazie până la cabana Plaiul Foii. Adică, un nene cu o dacie 1300, care făcea pa taximetristul de ocazie. Nu ştiu cum am încăput cu toţii în maşina omului, mai ales că aveam şi bagaje. Cert este că, pe undeva pe la jumătatea distanţei, pe un drum neasfaltat, dar pavat cu pietriş, am făcut pană pe spate. Până atunci nu mai auzisem o gamă aşa variată de înjurături, spuse în barbă şi cu o frecvenţă din ce în ce mai sporită. Sursa lor era şoferul, care realiza că nu are cum să pună cricul la maşină din cauza pietrişului. Cred că am stat mai mult de o oră, ca să schimbe roata. Ţin minte că noi am vrut să ne luăm rucsacii şi să plecăm, dar şoferul nu şi nu. Ca să-i facem hatârul şi să nu îl supăra mai tare decât era, am stat până şi-a terminat operaţiunea.

Când am ajuns la cabană, tovarăşii noştrii ne aşteptau, fiind puţin îngrijoraţi de întârziere. După ce ne-am reunit, am pornit spre refugiul Şpârla. De abia acum începea adevărata aventură. Ceilalţi din grup păreau că ştiu fiecare ce au de făcut, etalând o siguranţă în ceea ce făceau, care pe mine mă intimida puţin. Încercam să-mi ascund cu cea mai mare grije stângăciile. Ţineam pasul cu ei, nu vroiam să rămân în urmă sau să arăt că am ostenit. Eram atent la indicaţiile pe care le primeam de la fiecare, referitoare la marcajul traseului, la istoria locurilor, la diferite ponturi cum să îmi dozez efortul şi multe multe altele. Mintea mea absorbea totul ca un burete. Peste ani şi ani, în călătoriile mele ulterioare pe munte, mi-am adus aminte cu drag de toate aceste informaţii primite atunci. Ba chiar m-am trezit câteodată împărtăşind din ele celor care erau novici pe munte, exact cum am fost eu în acele vremuri. Oricum, ca să mă întorc la vremurile excursiei de faţă, ţin minte că eram cu o ureche la tovarăşii mei de drum, cu ochii la traseul minunat pe care mergeam, iar mintea mă purta la aventurile eroilor din romanele lui Constantin Chiriţă. În sinea mea mă credeam un nou Cireşar.

Şi am mers o bucată de vreme, până am ajuns la un indicator. Acolo cărarea noastră se bifurca. În dreapta se îndrepta către Muntii Făgăraş, iar în stânga traseul mergea către Şpârla. De la acesta bifurcaţie, uşor uşor, panta a devenit mai abruptă, iar rucsacul mai greu în spate. Dar din cauza adrenalinei, nu prea îl mai simţeam, dar ceilalţi încetiniseră puţin ritmul. Noi urcam printr-o pădure de conifere, urmărind valea unui pârâu. La un moment dat, într-un luminiş, am făcut un popas. Atunci, mi-am aruncat ochii în sus şi am rămas mut de uimire. Puteam vedea în toată splendoarea ei, culmea calcaroasă a Pietrei Craiului. Nu mai văzusem niciodată aşa ceva. Prima dată am crezut că sunt nori căzuţi din cer, care se odihnesc în aşteptarea vântului. Iar apoi am asemuit-o cu spumă de val, pietrificată. Parcă zeii au vrut să se distreze şi adunând toate valurile mării, le-au furat spuma şi au împietrit-o, creând această minunată culme montană. Această primă impresie despre munte a fost atât de puternică, încât mă însoţeşte şi azi. Ani la rândul, am căutat să găsesc ceva asemănător şi la alţi munţi, dar fără succes.
Tot urcând am ajuns la un moment dat la izvoarele pârâului pe valea căruia urcasem. Acolo, ne-am oprit ca să umplem bidoanele cu apă. Cumnatul lui Gioni, ne-a zis că este ultimul loc de unde ne mai putem procura preţiosul lichid. Am făcut un popas puţin mai lung, urmând să pornim în ultima etapă a traseului nostru până la refugiu. Această ultimă porţiune a fost şi cea mai grea. Panta era foarte mare şi de multe ori a trebuit să ne ajutăm de mâini ca să putem urca. După douăzeci de minute de urcat prin pădure şi solicitat corpul din plin (căram şi bidoane cu apă), în faţa noastră s-a deschis o poieniţă destul de largă, situată pe un mic platou. Acolo, am văzut o mică căbănuţă din lemn, ce părea desprinsă din poveştile cu Heidi. Acesta era Refugiul pentru alpinişti Şpârla. Cred că era trecut bine de amiază când am ajuns. Călătoria noastră, începută cu o seară în urmă se terminase.

Dar restul poveştii, într-un post viitor.

Vacanţa 2014… (II) – 3 minuni într-o zi

 

Spuneam că după ce am ajuns în Franţa, la Dunkirk, a început ploaia. O ploaie haină şi în rafale, cu stropi mici şi mulţi care se repezeau spre maşină cu putere şi înverşunare. Am crezut că o să se oprească cumva sau că deplasându-mă o să las norii în spate şi o să întâlnesc şi vreme mai bună. M-am înşelat amarnic. Nu ştiu dacă a plouat în toată Europa continuu sau am mers eu cu norul deasupra capului, cert este că timp de aproape 17 ore, a plouat de a rupt pământul. Parcă toate zăgazurile cerului se deschiseseră lăsând toată apa să curgă înspre noi. Iar pe lângă apa ce cădea din cer, mai era şi cea aruncată de roţile şi prelatele TIR-urilor pe lângă care treceam. Ce mai la deal – la vale, potop nu alta. Ştergătoarele mergeau la viteză maximă, iar pe mine începuseră să mă ameţească. Când treceam pe sub un pod mă bucuram că nu mai cădea apă pe parbriz. Nici la popasuri nu prea ne-am oprit, decât în extremă urgenţă, pentru că ne uda fleaşcă.
Şi noi care ne propusesem să ne oprim puţin să vizităm Bruges sau Viena. S-a dus planul nostru. Aşa că am băgat capul între umeri şi am continuat să conducem spre România, puţin mai posaci decât ne propusesem. Şi aşa, încet încet, am ajuns pe undeva pe lângă Budapesta, unde am făcut popasul pentru somnul de seară. Mă gândeam cu groază că dacă ploaia continuă şi a doua zi, când trebuia să intrăm în România, o să fie mult mai greu de condus din cauza lipsei drumurilor cu două benzi.
A doua zi dimineaţă, am deschis ochii cu îngrijorare, m-am uitat pe geam şi am avut o surpriză fantastică. Soarele era stăpânul absolut al cerului, fiind cocoţat pe boltă ca un cocoş fălos. Un cer senin şi fără nici o urmă de nori, ne învăluia şi ne îndemnă să ne bucurăm din plin de vacanţă, făcându-ne să ne dorim să ajungem mai repede la mare. Parcă ziua de ieri nici nu fusese. Bucuroşi, am servit micul dejun. Deja aveam alt tonus. Era o zi de vară la fel cu cele pe care le ştiam de pe vremea când locuiam în România. Ziua începuse perfect. Cu o minune de vreme. Ne-am urcat în maşină şi am pornit spre Szeged. Pusta maghiară, mângâiată de razele soarelui de dimineaţă, avea ceva din stepa Galaţiului natal. Deja mă cuprinsese dorul de locurile natale, iar nostalgia copilăriei îmi crea o stare aparte. După ziua precedentă, vremea şi soarele de azi mi se păreau o minune.
Într-o oră şi ceva am ajuns în graniţă. Acum ne aştepta alt hop. Vameşii români şi maghiari, care… Ce să zic. Aveam inima cât un purice. Nu pentru că aş fi avut ceva de ascuns sau nu aş fi avut actele în regulă. Ci pentru că nu vroiam ca ziua începută atât de bine, să fie stricată de toana cuiva din vamă. Acum cred că toată lumea ştie de ce sunt în stare vameşii atunci când vor. Îţi găsesc nod în papură imediat. Deja ne înarmasem cu răbdare şi toată bunăvoinţa de care eram în stare. Dar surpriză! Am trecut prin vama de la Nădlac la fel de uşor ca şi prin cea de la Dover. Adică chiar să fie adevărat. Chiar l-am întrebat pe vameş de două ori dacă nu vrea şi altceva în afară de paşapoarte. Nu a vrut nimic şi chiar ne-a urat drum bun. Deja era nesperat de bine ce se întâmpla. Cu minunea asta nu te întâlneşti în fiecare zi. Aşa că am zis un Doamne ajută în gând şi am pornit spre Bucureşti. Cinci sute şi un pic de kilometri. M-am gândit că îi fac în 12 ore ca şi altă dată. Dar altă surpriză. Am făcut numai 8 ore. Deci cu patru ore mai puţin. Şi toate astea datorită porţiunii de autostradă dintre Deva şi Sibiu. Extraordinar nu? Cât înseamnă 80-90 de km de autostradă. Şi asta era cea de-a treia minune din a doua zi de vacanţă.
Spre după amiază am ajuns acasă. Adică la casa din ţară, pentru că acasă pentru noi înseamnă de mult UK. Dar în fine, asta e altă poveste. Prima dată am tras la cumnată-mea, sora soţiei, care ne aştepta cu masă întinsă şi plină de fel de fel de bunătăţi. Erau cu toţi acolo. Şi cumnatul şi nepotul. Toată lumea s-a bucurat de revedere. Ne-am pupat, ne-am îmbrăţişat şi după ce ne-am mai liniştit puţin, am avut timp să ne uităm mai bine unii la alţii. Eram tot noi, cei care ne ştiam de atâta timp, neschimbaţi dar parcă diferiţi. Poate un rid în plus, mai mult alb la tâmple, cu umerii mai lăsaţi şi spatele mai încovoiat de povara anilor care s-au strâns, cu vorba mai înţeleaptă şi gândirea mai matură. Ce trece timpul şi ce urme lasă… Apoi am ajuns acasă. Totul era încremenit aşa cum lăsasem atunci când am plecat. Pe un perete era un calendar pe care nimeni nu îl mai schimbase de când plecasem. Era din 200… Nu mai contează. O nostalgie grea şi sufocantă m-a cuprins. Am dat reflex din mână, ca şi atunci când vrei să te aperi de o insectă. Nu puteam să mă las copleşit de asemenea gânduri. Eram în vacanţă şi plus de asta a doua zi era ziua mea. Împlineam 40 de ani. O sumă rotundă, schimbam prefixul. Iar apoi după încă o zi, plecăm la mare, la Venus. De abia aşteptam să mai văd odată marea noastră. Aveam puţin inima strânsă, ştiind condiţiile de pe litoralul nostru, dar… asta este. Ai intrat în horă, trebuie să joci, mi-am zis în gând. Iar până poimâine, când avem intrare la hotel, e întâi mâine, iar până mâine e întâi azi. E vacanţă şi nu putem pierde nici măcar un minut din ea. Aşa că am început să facem planuri ce facem de ziua mea. Pentru că nu poţi face planuri singur, ne-am întors la sora neveste-mii, iar acolo cu o “trataţie” ne-am întins până mai târziu. Că aşa şade bine la cei care nu s-au văzut de mult şi ţin unii la alţii.
Şi aşa a venit şi ziua mea…

Va urma.

 

Vacanţa din 2014 … (I)

 

Am fost în vacanţă. M-am întors la realitate şi încerc să mă readaptez la rutina cotidiană. Gândul îmi este departe, pe drumurile Europei şi poposeşte pe străzile mai noi şi mai vechi pe unde am umblat în această vară. Se aşează tacticos la o cafenea pe o străduţă încărcată cu istorie dintr-un burg medieval, se adăposteşte de căldură la umbra pădurilor de molid din Bavaria sau se scaldă în apele Mării Negre. Iar în tot acest timp născoceşte şi visează la noi destinaţii pentru vara ce o să vină. Pentru că trebuie să găsim locuri de vizitat şi pentru anul care vine, aşa cum găsim de vreo câţiva ani încoace, de când ne-am hotărât să ne petrecem vacanţele de vară în multiple destinaţii. Adică ne alegem o destinaţie cu soare şi plajă, unde să ne încărcăm de căldură şi vitamina D, după care, pentru a orna acest sejur, îl decorăm cu încă două-trei destinaţii, unde să ne completăm bagajul cultural şi peisagistic. E drept că pentru a realiza aceste lucruri, trebuie să călătorim cu maşina. Dar nu este un impediment, ba din contră. Aşa că, pe la începutul lunii iulie, am urcat bagajele în maşină şi pe aici ţi-e drumul. Am pornit spre locurile spre care visăm încă din ianuarie când am definitivat itinerariul şi finalizat toate rezervările la hoteluri şi celelalte obiective de pe traseu.

Anul acesta itinerarul a fost compus din trei destinaţii majore (patru dacă punem la socoteală şi şederea la reşedinţa noastră din România): Venus, Castelul Neuschwanstein, Zurich. Printre aceste obiective majore, vacanţa a fost pigmentată şi cu alte opriri şi vizite scurte, gen Galaţi, Piteşti, Sibiu, Adliswil – Elveţia şi chiar Strasbourg dacă ţinem cont că am traversat de la vest la est această metropolă care găzduieşte Parlamentul Europei. Surprinzător a fost faptul că am făcut cunoştinţă cu acest oraş brusc şi fără nici un avertisment prealabil. Mă aflam în orăşelul german Kehl, cu un ochi la navigatorul din bordul maşinii iar cu celălalt la trafic când deodată am zărit indicatoarele care mă avertizau că mă apropii de vamă, apoi un indicator cum că intrăm în Franţa iar imediat după, semnul că ne aflăm în Strasbourg. Şi toate acestea în timp ce traversăm un pod peste Rin – marele fluviu al Europei de Vest. Fără nici o bucăţică de câmp între cele două oraşe, fără nici o pauză urbanistică, ca şi când ar fi fost doar un singur mare oraş despărţit în două de o graniţă pusă arbitrar pe un fluviu. Nu cunosc în profunzime istoria acestor meleaguri, dar ştiu că s-au purtat câteva războaie între Franţa şi Germania datorită celor două provincii germanice din estul Franţei sau depinzând de perioada istorică unde ne uităm, cele două provincii francofone din vestul Germaniei. Alsacia şi Lorena, căci despre ele este vorba, au un farmec aparte, care îmbina fericit rigurozitatea germană cu poezia franceză. Iar Strasbourg, este poate cel mai elocvent exemplu al acestei împletiri fericite dintre două mari culturi europene. Păcat că în itinerarul stabilit iniţial nu am organizat şi o pauză de o zi în acest oraş. Cu ochii pe ceas şi cu gândul la ferry-boat-ul de la Dunkirk, am trecut în garbă, fără să oprim, limitându-ne să admirăm prin geamul maşinii arhitectura clădirilor istorice.

Dar să mă întorc mai la începutul vacanţei care a început cu mici peripeţii ca mai fiecare vacanţă. Acum sunt amintiri, sarea şi piperul vacanţei, dar atunci pe moment crează un pic de disconfort. Oricum, totul e bine când se termină cu bine. Aşa cum spuneam, am plecat cu maşina. Prima destinaţie fiind România. Un drum lung, de pete 3000 km. Nu mă grăbesc. Indiferent cât de repede merg sau cât de încet acest drum durează cam 48 de ore incluzând şi două opriri pentru somn. Singurul loc pentru care trebuie să fiu la timp este Dover, acolo unde ferry-boat-ul nu te aşteaptă. Ca un om cu experienţă în acest tip de călătorii am achiziţionat biletele din timp, ca să evit surprizele de orice fel. Făcând drumul acesta, Edinburgh – Dover de nenumărate ori (aproximativ 900 km), mi-am calculat cu atenţie timpii de mers, neintentionand să stau foarte mult la Dover în port înainte de îmbarcare. Numai că socoteală de acasă nu se potriveşte cu cea din târg. În această vară, am avut ghinionul să dau peste foarte multe lucrări în trafic. Indiferent cum mă devia navigatorul ca să le evit, dădeam peste altele. Şi colac peste pupăză, pe undeva pe drum, am dat peste un drum închis. Tot traficul era deviat pe nişte drumuri naţionale cu un singur „fir” care treceau prin localităţi. Eram contra timp. Am setat din nou navigatorul să ne scoată mai repede de pe acest drum, pentru că era aglomerat de camioane şi deja eram în foarte mare întârziere. Nu ştiu cum să numesc ce a urmat. A… am uitat să vă spun că era trecut de miezul nopţii când se întâmplau aceste lucruri. Am intrat pe nişte drumeaguri unde nu avea loc decât o maşină, în stânga ferme, în dreapta păduri, în spate beznă, în faţă o potecă spre necunoscut. Bine că erau asfaltate ca în palmă. Nemarcate, întunecoase, fără nici o altă maşină pe acolo. Nu era nici ţipenie, iar eu goneam ca apucatul cu mulţi kilometri peste limita legală pentru acest tip de drum. Mă simţeam ca în raliul Paris-Dakar, dar legat la ochi. Deja soţia şi copilul intraseră în panică. Şi eu, dar mă ţineam tare să nu îi sperii. După vreo douăzeci de minute de raliu pe drumuri de ţară britanice, am reuşit să ieşim la un drum naţional cu două benzi, iar de acolo nu peste mult timp ne-am întors pe autostradă. Eu acum eram triumfător şi îmi venea să pup navigatorul pe care nu cu puţin timp în urmă jurasem să îl arunc la gunoi cu prima ocazie. Am ajuns la Dover exact cu cinci minute înainte de a se închide check-in-ul pentru cursa noastră. Îmi trebuia o cafea. Am avut noroc. Vameşii au oprit două maşini în faţa noastră să le verifice bagajele. Pe noi ne-au lăsat să trecem. Probabil că se vedea pe faţa noastră disperarea de a nu pierde vaporul. Era aproape două dimineaţa.

Ferry-ul nostru nu merge la Calais ci la Dunkirk. Mai bine. Salvăm vreo 50 de km din drumul pe continent. La oră aceea din noapte nu era aşa de aglomerat. Ne-am găsit nişte locuri la o cafenea, pe nişte canapele, unde timp de 2 ore cât durează trecerea să putem moţăii dacă este cazul. Nu am putut. Ne aşezasem chiar lângă un loc de joacă pentru copii. Nu ştiu de unde au apărut şi de ce nu dormeau la ora aia, dar… erau mulţi şi cu atâta energie ţipau şi se alergau pe acolo de parcă era miezul zilei. Văzând că nu e rost de somn, am plecat să colindăm prin magazine. Duty-free… dar mai scumpe ca magazinele de pe „high street”. Totuşi am luat câte ceva, suveniruri, ca să treacă timpul. Două ore trec repede mai ales când ai ce face.

La ora 5 am, ora Europei Centrale am acostat în Franţa. Iar de aici am plecat spre Belgia, în direcţia Bruges – Bruxelles. Şi tot acum a început ploaia. O ploaie torenţială care ne-a urmărit până la Budapesta. Aici am dormit. Drumul a fost infernal. După Budapesta însă…

Va urma.

Tiganii din Romania – integrare si rasism

 

Salutare la toti cei care citesc,

De cativa ani, traiesc in una din cele mai civilizate si puternice state ale Europei, iar acest stat este ingrozit de anul 2014, atunci cand se vor ridica restrictiile pentru piata muncii, pentri romani si bulgari. Adica, cetatenii din cele doua state vor putea veni aici, si isi vor putea cauta de munca si angaja oriunde, fara a mai fi nevoie sa aplice la fel de fel de acte si permise de munca, adica asa cum fac toti ceilelti cetateni din UE. Totodata, in baza unor contracte de reciprocitate cu ceilati membrii ai UE, acesti cetateni vor avea acces liber la ajutoarele sociale oferite de aceasta tara, ca de altfel toti cetatenii celorlalte state ale uniunii. Toate bune si frumoase, dar de unde vine aceasta teama, fata de cetatenii romani si bulgari? Nu stiu ce sa zic de bulgari, dar trebuie sa recunosc ca dintr-un anumit punct de vedere, au un pic de dreptate referitor la cetatenii din Romania.

Cu parere de rau trebuie sa zic, ca pe langa acei de buna credinta care au ales sa emigreze, sa munceasca si sa incerce sa se integreze in aceasta societate, mai exista o alta categorie de cetateni romani, care nu au nimic in comun cu munca si onestitatea, care au plecat din tara pentru simplul motiv ca “strainii” sunt prosti, si pot sa mearga “la prosteala”. Iar marea majoritate a lor sunt tigani. Care acum isi zic romi, iar toti au cetatenie romana, si sunt din Romania. Confuzia este gata.

Numai ca …. si aici sunt tigani, dar ei nu le zic asa (sa nu fie rasisti), le zic travellers (adica calatori, migratori). Si asa gata, nu mai sunt rasisti. Dar … nu ii primesc in orase, sunt acceptati doar pe campuri pustii, departe de orice forma de civilizatie. Daca indraznesc sa se apropie de vreo comunitate, politia impreuna cu primariile, ii evacueaza in 24 de ore, iar toata comunitatea este ingrozita ca acesti oameni au indraznit sa se apropie de ei. Dar ei nu sunt rasisti, ei i-au integrat.

Si noi, prin vocea autoritatilor incercam sa zicem ca nu toti cetatenii romani sunt tigani, si ca de fapt noi romanii suntem altfel. dar cine sa ne creada? Mai mult, ne acuza ce nu vrem sa ii integram, ca nu ii acceptam in comunitatile noastre, ca nu le oferim dreptul le educatie, si asa mai departe.

Dar stau si ma intreb, care tara a mai luat tiganii din corturi si le-a dat apartamente la oras si case la tara? Cine le-a creat locuri de munca si ii si forta sa si munceasca? Cine le-a dat aur la tigani iar la romani nici acum nu le-a dat casa si pamantul inapoi? Cine? Ei sau noi? Cred ca balanta se inclina clar in favoarea Romanie!

Dar la aceste lucruri Europa este oarba! Dar autoritatile noastre ar trebui sa stie aceste lucruri si sa se foloseasca de ele. Iar cand liderii comunitatilor de tigani se plang Europei ca sunt discriminati si marginalizati in Romania, si ca vezi draga doamne, de aceea sunt ei asa, si fac rele, sa li se aminteasca realitatea si vechiul proverb romanesc despre deget si intraga mana.

Scoala in Romania … umilinta si injosire

 

Salut,

Am citit azi, in presa online din Romania o stire care m-a revoltat si

care totodata mi-a adus aminte de ce am decis sa plec din tara si sa traiesc “printre straini”.

Cica undeva, prin zona rurala a Romaniei, (nu conteaza unde, ca peste tot e la fel) , un copil de clasa intai a fost pus sa stea in genunchi, cu fata la perete si cu mainele in sus, timp de 2

ore, pentru simplul motiv ca in loc sa cumpere o punga de crispuri, a cumparat doua.

Pentru cine? Pentru invatatoare. De un

de sa le cumpere? De la bufetul satului. Cand a facut aceasta fapta? In timpul programului de scoala, mai precis in pauza de la 10. Ce credeti ca s-a intamplat in pauza de la 11? Copilul, ca si orice “infractor” de altfel, a fost plimbat prin scoala, si pus sa stea in fata cancelariei, in aceasi pozitie, ca si pe holul din fata clasei. Si credeti ca aceasta pedeapsa s-a terminat, asa, ca invtatoarea l-a iertat, sau ca a intervenit alt profesor sau cineva din conducerea scolii, pentru a pleda pentru clementa? Nu, nimic din toate acestea. totul s-a terminat cand mama baiatului a trecut intamplator pe la scoala. Normal ca aceasta a luat pozitie, si l-a pus pe baiat sa se ridice, dar … acesta era atat de speriat de invatatoare ca in prima instanta a refuzat sa isi asculte mama. Iar cand acesta, mama lui care este protectorul sau natural si prin lege de altel, a cerut explicatii invatatoarei, acesta inceput sa rada. Iar cei din conducerea scolii, nu au gasit sa dea alt raspuns, decat ca pedeapsa nu a fost una iesita din comun, ca baiatul poate ca a meritat-o, iar ca invatatoarea nu este vinovata ca este un cadru didactic foarte silitor (nu am inteles ce legatura are aceasta cu faptul ca a umilit un copil).
Daca acest lucru s-ar fi intamplat intr-o tara din lumea civilizata, va asigur ca acesta invatatoare, ar fi fost pusa instant sub acuzare, pentru mai multe motive, si ar fi avut toate sansele sa faca cunostinta si cu lumea de dupa gratii.

  • In primul rand a trimis afara din incinta scolii un copil, fara supraveghere si fara acordul scris al parintilor
  • S-a folosit de un copil de la scoala in interes personal, trimitandu-l la cumparaturi
  • A aplicat copilului o “corectie” fizica, punandu-l sa stea in acea pozitie timp de mai multe ore
  • A umilit un copil, intr-o institutie publica
  • A facut fals in declaratii, punand niste fetite, colege cu baiatul in cauza, sa scrie niste declaratii, precum ca a fost foarte obraznic

Dar in loc de toate astea, aceata femeie, care este pusa sa dascaleasca niste micuti, este apreciata de toata lumea si se considera ca ceea ce a facut a fost perfect, si nu merita nici o sanctiune.

Din pacate, acesta nu este un caz singular in Romania, si se intampla intr-o forma sau alta la toate nivelele invatamantului romanesc. De fapt scoala in Romania este primul loc unde inveti cum sa fii umilit, este locul unde te invata cum sa primesti toate umilintele sistemului ca pe ceva firesc si sa nu mai realizezi ca de fapt ai niste drepturi de OM, care nu ar trebui incalcate de catre nimeni, indiferent de pozitia sociala sau de mediul din care provii.

Diferenta dintre Romania si restul lumii civilizate, este ca la ei aceste fapte sunt reglementate prin lege (care se si aplica), si sunt pedepsite drastic,  pe cand la noi sunt un mod de viata, un fel de a fi.

Inca o data, ma felicit ca am emigrat din Romania, si copilul meu nu trebuie sa treaca prin toate acestea.