Tag Archives: Sebastian Salmanis

In vino veritas!

 

Stau şi mă uit
la paharul de vin
plin pe jumătate,
întrebându-mă cum e posibil,
ca acest lichid
roşu,
de rubin,
care ascunde
secretul vieţii şi al
morţii,
să reprezinte
barometrul adevărului,
rupt din minciună.
Adevăr pe care
îl rostim cu voce tare,
doar la adăpostul
gustului,
de strugure
dat în pârg
toamna,
când e
picurat
de brumă.

Mă întreb,
ce se întâmplă
dacă golesc paharul?
Mai mult adevăr mă va inunda
şi o să înceapă să dea pe afară?

Mă uit la pahar.
Stă deasupra mesei,
cocoţat pe un picior suplu.
E un pahar multicolor.
Roşu jos şi
transparent sus,
împrumutând cu lejeritate
cromatica vecinătăţii.

E jumătate plin.
Întorc capul,
ca să-l văd de sus în jos.
Ciudat…
Acum e pe jumătate gol.
Revin la poziţia iniţială.
Paharul e pe jumătate plin.

Refac mişcarea de mai multe ori.
Acelaşi efect.
Când jumătate plin,
când jumătate gol.
Iar toate acestea se întâmplă
în acelaşi pahar!

Oare ăsta să fie adevărul din vin?
Dualitatea aceasta să fie supremul adevăr?
Nu am nici cea mai vagă idee.

Mă hotărăsc să beau paharul.
Gata,
Acum e gol.
Şi aşa, nu mai am nici o dilemă.
Într-adevăr…
In vino veritas!

Advertisements

Eşec

 

Mi-a spus cineva
să caut oamenii după ochi.
Pentru că acolo
li se poate vedea sufletul.
Şi i-am căutat.

Dar…
de cele mai multe ori
m-am înşelat.

Pentru că oamenii
aveau ochii plini de ororile lumii,
de gunoiul cotidianului şi de…
tristeţea surdă a inevitabilului.

Iar eu,
nu am putut
să le văd sufletul de toate acestea.
Am confundat temerile cu spaimă,
lehamitea cu greaţa
şi disperarea tristeţii cu…
preaplinul bunătăţii.

M-am lăsat orbit,
de prea multe ori,
de prea multe irisuri umede.

Acum,
stau şi mă gândesc,
că trebuia să caut oamenii,
după zâmbet.
N-aş fi eşuat.

Ar fi trebuit să învăţ
numai diferenţa dintre
zâmbet şi rictus.

Numai oamenii buni pot să zâmbească!

Povestiri din ’88 – Practica agricolă

 

Capitolul I – Plecarea

 
Într-o dimineaţă de septembrie, pe la orele cinci dimineaţa, sala mare din bătrâna clădire a gării feroviare de călători, era plină la refuz. Grupuri, grupuri, de adolescenţi, invadaseră pur şi simplu acest spaţiu relativ mare şi de regulă destul de pustiu pentru acesta oră a dimineţii. Nici un tren Accelerat sau Rapid nu avea plecare sau sosire în această perioadă a zilei. Doar un tren Personal, cu destinaţia în nordul judeţului, trebuia să plece cam în trei sferturi de oră. Cei câţiva pasageri obişnuiţi ai acestuia, se uitau uimiţi la mulţimea acea de adolescenţi, unii mai gălăgioşi, alţii mai tăcuţi şi cu ochii cârpiţi de somn, care stăteau fie pe bagaje, fie în picioare, ocupând tot spaţiul liber din gară. Răzleţii pasageri, care se aflau în acel moment acolo, se întrebau ce era cu ei şi care era destinaţia acestui grup.
Undeva, în faţa unei uşi, pe care era scris cu litere de-o şchioapă Şef de Gară, un grup de adulţi, cu nişte hârtii în mână, discutau aprins cu un reprezentant al Căilor Ferate. Discuţia era destul de aprinsă şi se putea observa că acesta era destul de încolţit de interlocutori. Aceştia, gesticulau într-un mod alarmant de rapid, înconjurândul pe bietul om din toate părţile. Din când în când, frânturi din conversaţie, puteau fi auzite în imediata vecinătate.
– Nu se poate tovarăşe, nu este admisibil… spuse unul dintre adulţii care vociferau
– Îmi pare rău, dar noi, la gară, nu am primit nimic, ripostă şeful de gară.
– Cum să nu primiţi nimic, doar personal am pus la poştă înştiinţarea către Regională, spuse alt adult, înalt şi uscăţiv.
– Se poate, dar… nu ne-au anunţat.
– Nu se poate, trebuie să fie o greşeală la mijloc, intervenii şi al treilea în discuţie
– Eu vă cred, dar… Regionala nu a trimis nimic.
– Las’ c-o să vină tovarăşu’ secretar Buruiană şi o să clarifice totul, spuse împăciuitor cel mai în vârstă dintre revoltaţi.
– Nu este posibil aşa ceva, în anul 1988 să nu existe comunicare. Şi pe timpul războiului comunicau oamenii mai bine, chiar şi Ştefan cel Mare, când avea ceva de zis, punea foc în vârful dealurilor şi tot comunica mai rapid ca voi, interveni din nou, cel care trimisese înştiinţarea la Regională.
– Vă rog să fiţi respectuos. Eu nu am nici o vină. Tovarăşul Manolache de la Regională, trebuia să îmi comunice că veţi veni cu un grup aşa de mare de elevi. Înţelegeţi că nu pot să bag în trei vagoane peste cinci sute de elevi. Nu e loc. Şi başca, vreţi să mergeţi şi fără bilet, pe baza unei înţelegeri cu Regionala de care eu nu ştiu nimic.
– Tovarăşe…, domnule…, prietene…, cum vrei să-ţi zic ca să înţelegi? Am în gară la dumneata peste cinci sute de elevi, treziţi cu noaptea-n cap, care trebuie să ajungă astăzi la fermă, la Umbrăreşti, ca să înceapă practica agricolă. Înţelegi că trebuie să mă prezint acolo azi? Altfel, ăia de la Judeţ or să-mi pună pielea pe băţ!

Deodată, în biroul din spatele Şefului de gară, un telefon începu să sune. Angajatul CFR, se întoarse pe călcâie şi dispăru atât de repede înăuntru, încât până şi un neavenit, ar fi putut să-şi dea seama, cât de mult se bucură pentru această portiţă de scăpare, din menghina conversaţiei pe care tocmai o avea.

Într-un alt colţ al gării, un bărbat cu o servietă în mână şi un trenci destul de ponosit, intră în vorbă cu un grup 4-5 adolescenţi care stăteau pe jos, sprijiniţi de nişte rucsaci.
– Unde aţi plecat aşa de dimineaţă?
Tinerii, îl măsurară din cap până în picioare, necatadicsind să-i răspundă. Omul continuă:
– Eu mă duc la Tecuci. În inspecţie. La fabrica de conserve. Voi?

Tinerii se uitară din nou la inopinatul interlocutor, iar unul din ei, îi răspunse aşa, într-o doară.
– În practică.
– Da? Unde?
– Nu ştiu. Undeva cu trenul.
Ceilalţi chicotiră la auzul răspunsului pe care colegul lor l-a gândit.
– Dar, de la ce liceu sunteţi?
– Le.. me… ca… zise un altul, tărăgănat şi plictisit.
– Ăăă… Adică? întrebă omul nedumerit.
– Adică Kogălniceanu…, Mihail Kogălniceanu.
– Ăăă… înţeleg. Ăla din Ţiglina?
– Îhî…
– Parcă era matematică–fizică, nu?
– Acum e industrial… numărul 11.
– Când l-or fi schimbat? întrebă ca pentru el inspectorul.
– Nu ştim, că noi suntem a IX-a, răspunseră aproape în cor elevii.
– Boboci, nu?
– Îhî…
– Dar nu sunteţi cam mulţi pentru clasa IX-a?
– Păi sunt şi cei de-a X-a şi cei de-a XI-a. Cei de-a XII-a nu merg, că au BAC-ul anu’ ăsta, replică un altul, evident plictisit de întrebările bărbatului.
– Şi chiar nu ştiţi unde vă duce?
– Am auzit că la struguri. O să stăm două săptămâni.
– Daaa…, frumos…, aşa o să vedeţi şi voi cum e munca câmpului. Dacă vă duce la struguri, înseamnă că mergeţi la Iveşti sau Nicoreşti. Nu are unde să vă ducă în altă parte, declară omul atotştiutor.
– Cred că ne-a zis directoru’, dar am uitat, spuse unul din tineri.
– Florine, unde mergem noi în practică? strigă altul spre un alt grup de elevi, aflat în apropiere.
– La Umbrăreşti, se auzi un glas din mulţime.
– La Umbrăreşti, repetară în cor tinerii.
– Ăăă… la asta nu m-am gândit, zise omul ruşinat parcă

Între timp, în faţa biroului şefului gării, adulţii îl aşteptau pe reprezentantul CFR, să-şi termine conversaţia telefonică. Erau într-o dilemă foarte mare şi nu ştiau cum să o rezolve. Aveau peste cinci sute de elevi de liceu, pe care trebuiau să-i îmbarce în trenul Personal care mergea spre Umbrăreşti. Problema era că nu aveau loc în vagoane şi nici nu puteau plăti biletele. Regionala CFR, le promisese că vor suplimenta numărul de vagoane al acestui tren şi că vor călători gratis până la Umbrăreşti. Doar era o acţiune patriotică. Dar ceva se întâmplase, iar gara nu fusese înştiinţată. Iar tovarăşul Buruiană, secretarul de partid al liceului, întârzia. De ar veni odată, ca să ia de pe umerii lor această responsabilitate. Ei erau doar nişte maiştri şcolari, care nu aveau nevoie de complicaţii. Nu erau nici măcar profesori. Ei ştiau lăcătuşerie, strungărie nu să rezolve probleme din astea, în care erau implicate hârtii şi adrese între instituţii. Deodată, uşa biroului se deschise. În prag apăru întâi un zâmbet larg, cel mai mare zâmbet pe care oamenii aceştia în văzuseră vreodată. Apoi apăru şi chipul reprezentantului CFR.
– Gata, s-a rezolvat!
– Cum aşa? întrebară în cor maistrii.
– M-au sunat de la triaj. Trenul are ataşate vagoanele suplimentare.
– Păi şi mata de ce nu ştiai? De ne-ai făcut să fierbem la foc mărunt?
– Pentru că cei de la Regională, au înştiinţat numai triajul. Iar cei de la triaj, au sunat doar acum.
– Şi cu biletele? Cum rămâne?
La auzul acestei întrebări, ochii omului în uniforma statului, se măriră instantaneu, gura i se căscă să zică ceva, dar nu ieşi de acolo nici un sunet. Cu o mână îşi dădu cascheta pe ceafă, iar cu degetele aceleiaşi mâini se scărpină în cap. Oftă din tot sufletul, de ar fi putut stoarce lacrimi şi de la pietre şi se întoarse în birou, fără să zică un cuvânt. Maiştrii, rămaseră cu vorbele-n gură, neştiind ce să mai înţeleagă. În liniştea creată, se auzi un zgomot de cheie în broască. Omul de la CFR, se închise în birou, pe dinăuntru. Prin uşa închisă, se putea auzi zgomotul înfundat al unor trântituri şi bufnituri, însoţite de nişte înjurături, referitoare la sfinţi, partid, mame şi alte chestii mult mai intime.

La un moment dat, în mijlocul acestor momente tragicomice, în faţa biroului pe care era scris Şef de Gară, apăru de nicăieri, o femeie bondoacă, cu aer de gospodină, care, dacă nu purta uniforma lucrătorilor CFR, putea fi confundată foarte uşor cu navetistele că veneau zilnic din satele dimprejur, ca să vândă zarzavaturi în piaţă. Aceasta, aruncă o privire acuzatoare către maistrii liceului şi apoi, lipindu-şi urechea de uşă, ciocăni uşor. Zgomotele din interior şi tirada înjurăturilor se opri pentru o clipă. Femeia, profitând de răgaz, spuse pe o voce înceată şi evident timorată:
– Şefuu… sunteţi acolo? Alo, şefuu, mă auziţi?
– E acolo, cucoană. Nu-l auzi ce tămbălău face? zise cu o voce exasperată Nea Trifan, unul dintre maiştri.
Femeia îi aruncă o privire răutăcioasă, şi-l ignoră.
– Şefuu… sunt eu, Maricica.
– Care Maricica? se auzi de după uşă.
– Maricica, şefu. Contabila.
– Ce vrei?
– Să vă zic ceva.
– Au plecat ăia din faţa uşii?
Maricica se uită către bărbaţii care stăteau ciucure în faţa uşii, vrând parcă să se asigure că aceştia nu aud conversaţia, iar apoi spuse aproape în şoaptă:
– Nu. Sunt încă aici şi aud tot ce ziceţi.
– Zi-le să plece. Nu am nici un răspuns. Când o să ştiu ceva, o să le comunic.

Maricica se întoarse spre grupul de ascultători şi începu să le repete, cuvânt cu cuvânt, spusele şefului:
– A zis şefu’ să…
– Am auzit şi noi, că nu suntem surzi, spuse nea Teleagă.
– Fir-ar a dracului de treabă, mormăi în barbă nea Balmuş.
– Unde o fi şi Buruiană ăsta, de nu mai vine, comentă şi nea Dumitru
– Păi el e boier. Ce, se putea trezi şi el la trei ca să fie aici la patru? Nu, el vine cu cinci minute înainte să plece trenul. O să aibă o surpriză. Căci se pare că nu o să mai plecăm azi, completă şi nea Trifan
Bombănind şi bodogănind, oamenii se îndepărtară de uşă, dar totuşi se poziţionară în aşa fel, încât să nu o piardă din ochi. După ce s-a asigurat că oamenii se aflau la o distanţă suficient de mare de uşă, Maricica, ciocăni din nou şi zise:
– Şefuu, au plecat!
– Foarte bine. Uite-a dracului belea pe capul meu de dimineaţă. Şi este doar luni. Asta înseamnă că aşa o să-mi meargă toată săptămâna.
– Dar ce s-a întâmplat? întrebă curioasă femeia.
Uşa se deschise, numai atât încât acesta să se poată strecura înăuntru, după care se închise cu zgomot.
– Ce să se întâmple? Pe dracu’ s-a-ntâmplat! Ăştia de la liceu, trebuie să ajungă la Umbrăreşti, pentru practica agricolă, mămiţica lui a dracu’ cine a inventat şi practica asta. Şi au venit pe capu’ meu de dimineaţă, cinci sute de persoane, înţelegi?
– Îhî…
– Pe care eu, trebuie să le urc gratis în tren. De parcă ar fi trenu’ lu’ tata! Dar trenu’ ăsta are capacitate doar de 200 de persoane. Regionala, trebuia să suplimenteze cu vagoane, ceea ce au şi făcut, dar pe mine nu m-a înştiinţat nimeni. Că doar îs prostu’ satului, nu şefu’ gării! M-au sunat ăia de la triaj şi mi-au zis că e în regulă cu vagoanele, dar ce mă fac cu plata. Că ăştia nu au bani să plătească. Cică e un aranjament la nivel de partid între liceu şi Regională. Dar, cum spuneam, mie nu mi-a zis nimeni nimic.
Maricica, pe măsură ce omul îi depăna firul poveştii, se schimba la faţă, colorându-se în fel de fel de nuanţe, mai ceva ca un cameleon.
– Şefu’, ştiţi, la mine pe birou, este o adresă de la Regională. Nu am deschis-o pentru că era pentru dumneavoastră.
– Şi de ce nu mi-ai dat-o?
– Păi a venit sâmbătă, după ce aţi plecat. Nu ştiţi că aţi plecat mai repede, să ajungeţi la ţară, la cules…? Şi de atunci nu v-am mai văzut, că eu de abia am început programul.
– Eşti… eşti… aahhhh. Nu ştiu cum să-ţi zic că eşti. Adu-mi-o imediat.

Maricica, ieşi val vârtej din birou, îndreptându-se către biroul contabilităţii, care se afla în cealaltă parte a clădirii. Maistrii o urmăriră cu privirea, cum traversă in fugă sala mare a gării, miraţi că o persoană cu dimensiunile acestea, se putea mişca cu aşa viteză. Oricum, fuga femeii fu mult încetinită de mulţimea care aproape bloca sala, dar ţinând cont de circumstanţe, femeia ajunse într-un timp record în partea cealaltă a sălii. Intră pe o uşă, după care ieşi în cea mai mare grabă, ducând în mână, deasupra capului un plic alb. Cu o precizie aproape matematică, urmă acelaşi drum prin mulţime, până în dreptul biroului şefului de gară. Acesta, o aştepta în faţa uşii, îi smulse plicul din mână, îl rupse şi citi adresa din interior. Apoi, cu o voce triumfală, strigă către grupul de maiştri, care priveau uimiţi toată scena.
– E-n regulă tovarăşi, ‘tu-i paştele ei de treabă! S-a rezolvat! Mergeţi gratis azi. La fel şi la întoarcere, peste două săptămâni. Acum duceţi-vă la peronu’ cinşpe, că trebuie să vină trenul. Vă urcaţi în ultimele trei vagoane.

Nea Trifan, Nea Balmuş, Nea Teleagă, Nea Dumitru şi Nea Iftodi, cei cinci maiştri ai liceului industrial numărul 11, din Galaţi, auzind aceseta, au scos nişte fluiere din buzunare şi s-au afundat în mulţimea pestriţă a elevilor ce erau răspândiţi prin gară, începând să sufle cu putere în acele mici instrumente de făcut zgomot. După ce s-a convins că au captat atenţia tuturor elevilor, Nea Trifan, care era şi cel mai voinic dintre maiştri, a început să strige cât îl ţineau plămânii:
– Atenţie la mine! Vom pleca în aproximativ douăj’dă minute, de la peronu’ număru’ cinşpe! Aţi auzit? Mai repet o dată! Peronu’ cinşpe! Clasele a IX-a, să îi urmeze pe tovarăşii Teleagă şi Balmuş, Clasele a X-a, să îi urmeze pe tovarăşii Iftode şi Dumitru, iar cei de-a XI-a să mă urmeze pe mine. Vagoanele noastre sunt în cele de la coada trenului.

Şi uite aşa, încet, încet, acesta mulţime de elevi, a început să elibereze sala mare a gării feroviare de călători, îndreptându-se către peronul cinsprezece, unde îi aştepta deja trenul Personal, Galaţi – Tecuci, care urma să îi transporte către fermele special amenajate să îi primească, pentru a efectua stagiul de două săptămâni de practică agricolă. Sala, rămase pustie, veche şi parcă puţin tristă, după acei tineri care preţ de o oră o însufleţiseră. Câteva resturi de hârtie de ambalaj, se adunaseră prin colţuri, mişcându-se la cea mai mică adiere.
Capitolul II –Prima seară la fermă
Trenul se puse în mişcare. Erau vagoane din acelea suprapuse. Toţi îşi găsiseră un loc, în funcţie de prietenii şi afinităţi. Până la destinaţie, trenul făcea cam o oră şi jumătate.
Pentru bobocii claselor a IX-a, era o experienţă nouă. Erau curioşi să ştie ce va urma. Pentru majoritatea dintre ei, era prima întâlnire cu munca câmpului, iar pentru alţii, era prima plecare de acasă singuri, fără părinţi. Pentru cei din clasele mai mari, era o corvoadă prin care mai trecuseră. Mulţi nu erau bucuroşi cu acesta deplasare. Cei mai norocoşi, ai căror părinţi aveau ceva pile, reuşiseră să facă rost de scutiri medicale, nefiind nevoiţi să participe la această acţiune.

Va urma …

Întoarcerea la scris

Nu am mai scris demult însă asta nu înseamnă că nu am fost prezent aici. Am citit ce aţi scris, am apreciat sau nu, dar eu nu am mai postat. Din două motive. În primul rând pentru că mintea mi-a fost ocupată cu lansarea cărţii mele, aici în Edinburgh. Un eveniment important pentru mine, nu credeţi?
Iar al doilea motiv, cred că mult mai profund ca primul, este că… nu mai pot scrie! Adică, nu că sunt în pană de idei, ba dimpotrivă. Dar, de când am publicat şi a început să se facă puţină agitaţie în jurul cărţii mele, a intervenit o anume… autocenzură. Nu ştiu dacă e termenul potrivit, dar aşa funcţionează. Orice idee pe care o am, o pun pe hârtie până la jumătate, iar apoi intervine această frământate lăuntrică. E bine ce scriu? Se ridică la un anumit nivel? Sunt actual în scriere, sau scriu bazaconii cu iz de secol 19? Şi atunci, iau ideea de la început, o disec, o împletesc şi despletesc de zeci de ori, o reaşez în pagină, caut alte metafore, până când nu mai înţeleg nimic din ea. Nici de unde am plecat şi nici unde am vrut să ajung. Îmi este dor de zilele când scriam efectiv ce simţeam, punând pe hârtie idei simple care se transformau şi maturau odată cu trecerea peniţei peste ele. Unde s-au dus toate acestea? Unde s-a dus plăcerea mea de-a scrie, eliberându-mă de stresul cotidian, prin mâzgălirea cuvintelor pe foia albă de caiet? De ce acum când încerc să scriu mă încarc cu atâta emoţie şi frământare, în loc să mă eliberez de ea? Dacă eram electrician, puteam spune că cineva mi-a schimbat polaritatea.

Uneori regret acele clipe…

Apropos, cineva mi-a zis că poezia scrisă de mine, are influenţe clare de Topârceanu şi Coşbuc. Nu că ar fi un lucru rău, dar că folosesc metaforă ca pe vremea iluştrilor poeţi citaţi, iar poezia a evoluat de atunci. Bun, înţeleg, dar… ce vină am eu că aşa îmi vin mie metaforele în cap? Nu transmit emoţie poetică? Sunt slabe? Sau trebuie neapărat să scriu cu vers alb, iar metafora trebuie să fie ascunsă în cuvinte pe care să le cauţi în dicţionar ca să le desluşeşti rostul şi sensul. Nu am zis niciodată că sunt un inovator în ale poeziei. Nu sunt un avangardist. Sunt doar un om, ce a gândit în versuri o emoţie, un vis, o stare. Nu mă deranjează critica, o accept ca pe o parte firească a creaţiei artistice. Fără critică nu ar exista progres. Şi încerc să progresez şi eu, să folosesc în alt mod metafora, să-mi învălui ideile cu altă textură poetică şi artistică. Iar rezultatul se vede: nu mai scriu!

Dar nu vreau să renunţ. Şi ştiţi de ce? Pentru că cineva, într-un comentariu la una din poeziile mele, mi-a zis cam aşa:
“Poezia ta place pentru că este uşor de înţeles, iar toată lumea care o citeşte poate simţi fiorul poetic din ea. Citind-o am avut revelaţia motivului pentru care oamenii s-au îndepărtat de poezie, lăsând-o exclusiv pe mâna acelora, care cu ideile lor reformatoare, aflaţi în căutarea continuă a îmbunătăţirii modului de exprimare poetic, au făcut-o atât de abstractă, încât nici măcar ei nu o mai înţeleg.”

Nu pot să cred în totalitate ce scrie în acest comentariu, dar mă gândesc că există un sâmbure de adevăr.

Nu ştiu…

Vă las pe voi să decideţi şi să îmi ziceţi ce părere aveţi.

Cântec de leagăn

 

Puiul mamii, nani, nani,
Dormi cu mama-ncetişor,
Zânele să-ţi cânte anii
Ca să poţi trăi uşor.

Să-ţi mângâie viaţa toată
Cu descântece de flori
Să nu afli niciodată
Cum e cerul plin de nori.

Haide dormi, acum, cu mama,
Că îţi cânt încetişor,
Visul cel urât şi teama
Să rămâie în pridvor.

Uite Luna, stă afară
Şi-ţi urează somn uşor,
Stelele se miră iară
De aşa un puişor.

Na-ani…, na-ani…,
Fă-te mare puiule
Şi să îţi ajungă anii,
Să-ţi vezi toate visele.

Hai, închide ochişorii
Şi începe a visa,
Să-ţi zâmbească obrăjorii
Şi cu ei mămica ta.

Taci cu mama, nu mai plânge,
Că-mi pui lacrimă în glas
Şi oftatul mă ajunge,
Căci eu singur-am rămas.

C-a plecat tac-tu de-acasă
Lângă noi nu mai stat,
C-a s-avem pâine pe masă
Şi tu somnul lin în pat.

Şi-a plecat sărmanu-n lume
Printre cei străini de neam,
Ca să-ţi caute anume
Fericire şi alean.

Na-ani…, na-ani…,
Suflet mic şi liniştit
Nu te teme de tiranii
Ce de-acasă l-au gonit.

Că s-o-ntoarce mamă, roata
Şi-or avea şi ei copii
Şi-atunci nemiloasă soarta,
Pe toţi îi va răsplăti.

Na-ani…, na-ani…,
Dormi cu mama, puiule,
Ca mâine, vor trece anii,
Cum trec astăzi clipele.

Şi te-oi face, puiul mamei,
Un falnic bărbat, voinic,
Ochi-oi bucura sărmanei,
Care-ţi cântă azi un pic.

Introspecţie

 

O mie de uşi, eu de vreau să deschid,
O mie de uşi, tu mă pui să închid.

Ce viaţă absurdă, nu pot să-nţeleg
De ce înainte am putere să merg,
Când totul se-nvârte în cerc, fără rost
Şi merg doar prin locuri prin care am fost,
Dar totuşi nu ştiu, ce mâine va fi,
Nici dacă o floare va mai înflori.
Aş vrea să nu cred că viaţa-i un cerc,
Că e o spirală, să cred, eu încerc…

O mie de uşi de mă pui să deschid,
O mie de uşi, inconştient eu închid.

Taina din vis

 

Nu ştiu unde, pe-o alee
Dintr-un parc, într-un cartier,
Am visat că-i o femeie
Ce-mi şopteşte încet, cum pier.

Eu m-aplec s-o aud bine,
Ea se-opreşte din vorbit,
Apoi pleacă, luând cu sine
Taina ce-a spus-o şoptit.

O tot strig să-mi zică taina
Care mult aş vrea s-o ştiu,
Ea grăbită-şi poartă haina
Pe alei la ceas târziu.

Am pornit atunci bezmetic
Să o caut, s-o găsesc,
Dar vântu-ncepu frenetic
Să danseze-n ritm drăcesc.

Frunze moarte din cotloane
În aer mi le-nvârtea,
Crengi golaşe şi profane
În cale mi le punea.

M-am oprit din căutare,
De urgie m-am ferit,
Gândul începu să-mi zboare
Spre misterul cel şoptit.

Ochii îi deschid deodată,
Mă trezesc cam răvăşit,
Visul nopţii înc-aşteaptă,
Ca să fie desluşit.

Mă gândesc, îmi chinui mintea
La fantasma ce-a trecut,
Aş dori să aflu puntea
Către poarta ce-am trecut.

Să-nţeleg ce-a zis femeia
Care-n beznă s-a pierdut,
La taină, să aflu cheia,
Ca să ştiu, ce nu-i ştiut.

Şi-am tot vrut să m-afund iară
În somnul care-am avut
Să nu las visul să piară
S-aud iar, ce n-am putut.

Dar zadarnic mi-e efortul
De-a visa pe unde-am fost,
Visul mi-a pierit cu totul
În zorii sosiţi cu-n rost.

Sar din pat cu hotărâre
Să-i las nopţii ce-am visat,
Să-mi ţes soarta cu noi fire,
De iubire, râs şi-oftat.

Căci nu e dat la om să ştie
Când Doamna Neagră va sosi,
Nici cum, nici unde o să vie,
Doar că la toţi vă zăbovi.

Şi de aceea, cât am viaţă,
Nu vreau să-ncep s-o irosesc
În întrebări fără speranţă,
Răspunsuri ce nu se găsesc.

Iluzoria dorinţă

 

Din efemerul clipelor de fericire
Aş vrea să rup crâmpeie, să le-ascund,
Ca să le aflu apoi, mut de uimire
Şi să mă bucur sincer şi-ntr-un mod profund.

Când toată viaţa nu-i decât o zarvă,
Iar mulţumirea-i doar zăbavă-n timp,
Aş vrea să-ntreb pe-a fluturelui larvă
De ştie că va bucura doar scurt răstimp.

Când frumuseţea nu-i decât părere,
Cântată-n viers de meşteri trubaduri,
Aş vrea să ţin drept mostre de plăcere
O rimă, un tablou şi frunză din păduri.

Cu rimă să sădesc pofta de viaţă,
Tabloul să-l privesc pân-am să mor,
Iar frunza din păduri s-o iau drept soaţă,
Ca să-mi aline setea mea de dor.

Poezie în culori

 
Verde de brad, pus în galbenă casă,
Tânjeşte la alb, ce-i adus de nămeţi,
Dar negrul din uşi, nu îl lasă să iasă
Să râdă pe-afară, către roşu de vieţi.

Iar picuri de alb, în albastrul de cer
Se-ntind temători către verde câmpie,
Pictând în pastel visuri multe ce pier,
Oftând şi visând la visări ce-or să vie.

Mă-ntreb tot mai des de-i reală culoarea
Ce-o pun insistent peste zile ce trec
Sau poate-i fantasmă, întocmai ca boarea
Ce-adie discret peste câmpuri când plec.

E albul brăzdat de haşuri care-s negre,
Zăbrele create de ochi prea pustii,
Ce ţin prizoniere în temniţe grele
Mulţime de suflete tot mai triste, dar vii.

Pe verde-albastru din val vreau să-l scot,
Să-l iau, să-l presar c-o dorinţă ascunsă
În ochi de femeie, făr-de care socot
Că noi nu am şti ce-i pasiunea aprinsă.

Iau griul din nori şi-l arunc în azurul
De boltă cerească prea senină şi cânt
Bucuria de verde ce-mi hrăneşte izvorul
Ce-mi adapă speranţa din negrul pământ.

Mă joc în culori, îmi creez curcubeie
Fantasme întinse pe ceruri, şi-atât,
Mă rog de speranţă să dorească să steie
Spre crudă trezire din vis, s-o asmut.

Ce-i pasă ploii?

 

Ce-i pasă ploii care vine,
De ploaia care-a fost şi ieri,
Căci printre lacrimi şi suspine
Nu-ţi dă răgazul să mai speri.

Neperturbată ploaia cade
Cu stropi spălându-ne visări,
Ne-ndeamnă să trăim şarade,
Ne-neacă-n negre frământări.

Cu stropi mărunţi şi grei se-abate
Peste pământul cel umil,
Brăzdând obrazul negru-i, poate
Că plânge pentru el, subtil.

E egoistă ploaia oare
De toarnă apă peste noi,
Sau e doar norul care moare,
Plângându-şi lacrima-n noroi?

Ce-i pasă ploii de suspinul
Acelora ce stau şi-aud,
Cum mii de stropi îşi plâng destinul
De-a face bălţi, în verde crud.

Când ploaie vine după ploaie,
Urmând pe ploaia ce-a fost ieri,
Totu-i jilav printre noroaie:
Dureri, speranţe, vise şi păreri.

Tânguire poetică

 

Văduvit de idei, sunt o gaură-n stele,
M-am pierdut în cuvinte, fără şir, fără rost,
Scriu de-a valma pe foaie, îs doar vorbele mele,
Care sună a gol, prea strident şi anost.

Rătăcesc prin iluzii de mărire şi stil,
Scriu doar vorbe albastre, fără formă şi miez,
Mă îngrop în banal, nu mai ştiu de subtil,
Mi-am creat piedestaluri, m-am oprit să visez.

Aş dori doar un licăr în bezna tăcerii,
Să îmbrac în cerneală ce se rupe din eu,
Să îmi vindec prin scris, agonia durerii
De a sta prin cotloane, eu şi sufletul meu.

Certitudinea incertitudinii

 

Oare dacă Soarele
ar răsări de două ori într-o zi,
Te-aş putea iubi de două ori mai mult?

Oare dacă florile
ar creşte cu tulpina în jos,
înflorind înăuntrul pământului
iar rădăcinile şi le-ar întinde spre cer,
Aş confunda frumosul cu urâtul
Şi nu te-aş mai afla niciodată?

Oare dacă noaptea nu ar exista,
iar Luna şi-ar pierde identitatea,
devenind soţia umilă a Soarelui,
Eu aş mai fi vrăjit de frumuseţea chipului tău,
fără să fie mângâiat de razele albe ale acesteia?

Nu am răspunsuri,
Dar am certitudinea
ca oricâte vieţi am trăi
şi în nu ştiu câte universuri paralele
ne vom naşte,
Sufletul meu va porni
totdeauna în căutarea ta,
Neoprindu-se decât
Atunci când îţi va întâlni surâsul.

O nouă categorie

 

Dragii mei,

Nu ştiu cum şi nici ce m-a făcut, să postez un altfel de scrieri, pe acest blog. Sunt un fel de gânduri răzleţe, brute, cărora le-am dat drumul să iasă, fără să le mai şlefuiesc cu rime sau să le ordonez frumos pe versuri. Poate nu sunt cele mai inspirate şi nici cele mai uşor de citit texte, dar… prea clocoteau de dorinţa de a ieşi afară.

Ca să nu le amestec totuşi cu celelalte scrieri ale mele, care sunt frământate şi muncite temeinic, pentru a căpăta o formă, m-am hotărât să le grupez, într-o nouă categorie, pe care am intitulat-o:

CUGETĂRI semiPOETICE

Sper să vă placă şi să le citiţi cu drag.

Bucuria tristeţii…

 

Sunt trist,
Din cauza bucuriei norilor
care îneacă în ploaie…
Pământul.

Sunt trist,
Din cauza fericirii Soarelui
care cu dogoarea sa, usucă…
Florile.

Sunt trist,
Din cauza voioşiei valurilor
care se reped zburdalnice spre ţărm,
Sfărâmându-l.

Dar sunt bucuros,
Pentru că pot să trăiesc…
Aceste tristeţi.

Decor de iarnă

 
Peste zi, din nori de vată, s-a cernut peste câmpie
Alb din ceruri, dar de viaţă, pentru vremuri ce-or să vie.

Însă Ziua vrea să plece, ar mai sta dar nu se poate,
Au plecat norii şi dânşii, lăsând alb pământ în spate.

Iar Amurgul când soseşte, încântarea şi-o arată
Colorând c-un pic de roşu, lumea doar în alb pictată.

Noaptea, ceru-mpodobeşte, cu steluţe sclipitoare
Ochi de-argint pe bolta care, s-a gătit de sărbătoare.

Însuşi Luna, cea severă, ce suspină după Soare,
A schiţat un soi de zâmbet şi l-a pus timid în zare.

Şi-a oprit pe cer caleaşca, ce n-a stat în loc vreodată,
Ca s-admire câmpul care, s-a gătit în alb deodată.

Ce frumoasă e crăiasa când s-a-nseninat la faţă
Trimiţând magie-n lume, cu frumos câmpul răsfaţă.

Parc-ar vrea un vals să-nceapă, vrea să fac-o piruetă,
Undeva, o mierlă mică, a-nceput un tril, discretă.

Rochia Lunii, e cusută, doar cu fire de lumină
Ce dezmiardă câmpuri albe, de zăpezi, fără de vină.

Norişori de ceaţă albă, ce-s făloşi cu-a lor veşminte,
Se lipesc de-a Lunei poală, tot vorbind fără cuvinte.

O, frumoasă îndrăgostită, de a câmpului splendoare,
Mai rămâi, mai stai o clipă, nu lăsa vraja să zboare.

Câtă linişte e-afară, toate stau încremenite,
Timpul însuşi vrea să sară, peste clipele vrăjite.

Ce magie, ce splendoare, albul e stăpân se pare,
Şi-a imaginat artistul, drag decor de sărbătoare.

Un protest pentru frumos

 

 

Aş vrea să scriu, tot umblu c-o idee,
Pun mâna pe caiet, dar nu găsesc
Stiloul, ce s-a dus, nevrând să steie
Servant umil, la ceea ce gândesc.

Şi mă foiesc, m-agit, frământ ideea
Ce-mi stă în minte şi nu vreau s-o scap,
Cotrobăi peste tot, nu aflu cheia
De-a pune pe hârtie, cuvintele-mi din cap.

Am ostenit, m-aşez pe un fotoliu
Speranţa mea de scris, s-a risipit
Îmi torn un vin, să-l beau fără orgoliu
Învins fiind de-un slujitor rănit.

Şi mă gândesc că în a mea trufie
De-a crede că sunt zeu peste cuvânt,
Eu am uitat să scriu cu bucurie
Şi să găsesc în scris copilul care sunt.

De-aceea cred că s-a pitit stiloul,
Ca să-mi arate c-am pierdut pe drum,
Plăcerea de-a vorbi iarăşi tabloul,
Ce ochii minţii îşi doresc să-l spun.

Accept tăcut, a lui aspră pedeapsă
Şi mă căiesc că am uitat să scriu,
Despre iubire, soare şi viaţă frumoasă
Un slujitor de-abstract eu am ajuns să fiu.

Şi-mi jur să caut iarăşi bucuria
De-a scrie lucruri simple pe caiet,
S-ascult cu sufletu-mi iar simfonia
C-o fată foaie albă şi-un stilou băiet.

Unde eşti copilărie?

 

Unde eşti copilărie,
Cu cireşe la urechi?
Au fugit anii prin vie,
Acum toate îmi sunt vechi.

Unde-mi eşti copilărie,
Cu genunchii tăi zdreliţi?
Fată mică şi zglobie
Ce-ai jurat să nu mă uiţi.

Şi-ai fugit copilărie,
Cu poveşti de la bunici,
Amintirea ta reînvie,
Zmei şi zâne şi… pitici.

Scumpă-mi eşti copilărie
Ca o nestemată-n cer
Lacrimi curg cu nostalgie
Şi mă-ntreb de ce mai sper.

Ce n-aş da să pot întoarce
Pentr-o oră sau mai mult,
Mers de timp într-o găoace
Ca să stau să te ascult.

Şi te-ai dus de-o veşnicie,
Nu mi-ai zis nici bun rămas,
Te-am speriat copilărie,
De mi-ai luat râsul din glas?

Mi-amintesc de tine, dragă,
Când mă uit la fiul meu,
Inocenţa ta întreagă
Să i-o laşi în drum mereu.

Mii de flori pasu-ţi presară
Din iubire ce-nfloresc.
Pe cei mici îi împresoara,
Şi de rele îi feresc.

Ştiu că n-am să te am iară,
Ştiu că n-am să te găsesc,
Amintirea-mi ta coboară
Peste-al vieţii curs, firesc.

Farul

 

Am adormit, pe moalele fotoliu
Şi am scăpat din mâna ce scriam,
Sta încă prins de mână, cu orgoliu,
Stiloul, cneaz pe-al literelor neam.

Şi am visat, pe-o stâncă prinsă-n mare,
Un alb şi mândru far ce-n valuri sta,
Îl admirau măreţele vapoare
Şi-l pizmuiau pentru prestanţa sa.

Iar noaptea îl privea prin ochi de stele
Şi luna-l săruta cu raza sa,
Sărmanul far ofta privind la ele,
Lumina sa în noapte şi-o-ntorcea.

Chiar zeii de prin cer şi dintre valuri
Se înclinau la farul cel frumos,
Îl lăudau pe la distinse baluri
Şi apreciau cu sârg, al său folos.

Mulţimi veneau din zări îndepărtate
Se minunau când falnic îl zăreau
Se mulţumeau să-l vadă de departe,
Aplaudau oftând, dar nu se-apropiau.

Bătrânul far sta singur prins de gânduri
Şi chibzuia la tristul sau destin,
Cântat în versuri în prea multe rânduri
Vorbit la mese cu belşug şi vin.

Frumos străjer al stâncii de sub val
El apăra vapoare de pieire,
Avea în spate prea trufaşul mal
Şi-n faţă marea, ce urla-neştire.

Nici apa nu-l vroia să îl cuprindă,
Pământu-l alungase de pe mal,
Sta între lumi, virtute furibundă,
Un mândru cavaler, gătit de bal.

Şi m-am trezit din vis, gândind la farul
Ce singur sta pe malul cel stâncos,
Spunând la toţi cum să evite malul
Ce se-ntindea sub apă fioros.

Dar ce folos c-avea iubirea toată
A celor ce pe valuri navigau,
Dacă la el nu ajungeau vreodată
N-aveau curaj şi nu se-apropiau.

La fel cu farul sunt ai noştrii semeni
Ce luminează calea multora din noi,
Dar stau stingheri şi singuri fără prieteni
Împinşi fiind spre margini cu noroi.

Căci în trufia noastră prea măreaţă
Gândim c-avem busole prinse-n gând,
Nu vrem să acceptăm nici o povaţă
Uităm de farul, ce iese din rând.

O poveste despre cavaleri si domniţe (schiţă neterminată)

 

 

Am scris această povestioară, aşa într-o doară. Nu e nici terminată şi nici foarte bine conturată. M-am hotărât să o postez, pentru a vă cere părerea despre subiect, dacă are logică şi dacă se merită să-l dezvolt. Ştiu că e puţin cam lungă pentru un blog, dar dacă aveţi răbdare să citiţi până la capăt, nu ezitaţi să-mi împărtăşiţi părerile voastre. Vă mulţumesc anticipat.

Cap 1

Era o noapte călduţă de vară. Aerul cald, mirosul de iarbă şi cântatul greierilor, îl făceau să se gândească la copilărie. Amintiri de mult uitate îl năpădiră cu forţa. Un zâmbet înflori pe faţa arsă de soare a bărbatului şi o umbră de melancolie se aşternu peste chipul său. Pentru o clipă, expresia feţei sale, ca cioplită în piatră, căpătă o expresie de bunătate, pe care nu mulţi se puteau lăuda că o văzuseră vreodată. Cu un gest făcut cu mâna, acesta parcă vru să alunge amintirile, aşa cum alungi nişte insecte care te supără. Nu îi plăcea când astfel de stări sufleteşti îl cuprindeau. Îl făceau să se simtă slab şi vulnerabil. Iar el ştia că toate acestea îl puteau ucide. În ceea ce făcea, trebuia să rămână tot timpul în alertă. Nu se putea lăsa cuprins de sentimente. Atunci când apăreau, nu se mai putea concentra la ceea ce avea de făcut, iar astfel putea să sfârşească rău.
Nu îi plăcea în mod deosebit ceea ce făcea, dar simţul datoriei, al onoarei şi nu în ultimul rând al prieteniei, îl făceau să continue. Nu putea să trădeze încrederea stăpânului şi în acelaşi timp al prietenului său. Erau prieteni din copilărie. El şi Alexandru crescuseră împreună, învăţaseră scrisul şi cititul de la aceiaşi profesori. Meşteşugul armelor, călăritul, ştiinţa vânătorii, le prinseseră umăr la umăr, nedespărţiţi. El, era fiul grăjdarului, iar Alexandru, fiul Logofătului Grigore, care era mai marele cetăţii. Faptul că se înţelegeau aşa de bine, mirase la început pe toată lumea, dar cu timpul toţi se obişnuiseră cu ei aşa. Erau nedespărţiţi. Dar anii trecuseră, iar Alexandru, după moartea tatălui sau, îi preluase titlul si atribţiunile, devenind logofăt si stăpân al cetăţii. Iar el, prin prizma prieteniei şi devotamentului său, omul cel mai de încredere al logofătului. Această poziţie, era invidiată de mulţi, creând multă invidie şi duşmănie. Dar el nu se lăsa copleşit, făcând tot ce era necesar să facă, ca să protejeze casa şi blazonul familiei din care făcea parte. Chiar acum se întorcea dintr-o misiune, pe care Alexandru i-o încredinţase în mare taină. Fusese la Viena, să pună bazele unui acord cu Ducele, prin care să se asigure în caz de nevoie de sprijinul acestuia. Totodată, trebuia să spioneze şi acţiunile unui pretendent la poziţia de Logofăt al Moldovei, care uzurpa poziţia lui Alexandru. Lucrurile nu merseseră tocmai bine, şi fusese nevoit să-l ucidă pe nepotul pretendentului, care descoperise activităţile sale clandestine. Totuşi aducea şi veşti bune. Obţinuse sprijinul Ducelui, pentru Alexandru.
Era cuprins de o stare de nerăbdare şi fericire. Încă o misiune se încheiase cu bine, iar el spera să poată sta ceva mai mult pe acasă. În faţa ochilor, îi apăru imaginea soţiei sale Ioana, care îl ţinea în braţe pe Petru, feciorul său în vârstă de numai câteva luni.
Aşa gândea Tudor, în timp ce se pregătea să facă un popas la marginea unui câmp, mărginit de un pâlc de copaci. Nu mai avea mult de călătorit până să ajungă la cetate, doar câteva ceasuri de călărit, dar calul său avea nevoie de odihnă. Aşa că se hotărâ să înnopteze acolo. Deshămă calul şi îl priponi de un copac. Lângă, îşi încropi un culcuş din iarba si frunze, punând şaua drept pernă. Îşi mai verifică odată armele, se asigură că sub haină se află în siguranţă scrisoarea de la Duce pentru Alexandru, puse capul pe şa şi încercă să adoarmă câteva ceasuri.

Cap 2

Într-o încăpere mare şi rece, în mijlocul căreia trona un pat mare cu baldachin, se afla o tânără domniţă. În jurul patului erau câteva femei mai bătrâne, care se agitau şi se foiau. Totuşi, dacă priveai mai atent, acestea executau toate mişcările într-un mod calculat şi sigur, dat de experienţă. Ştiau exact ce trebuiau să facă. Siguranţa de care dădeau dovadă, o facea pe tânără femeie din pat, să capete curaj, iar epopeea data de prima naştere, să nu i se mai pară atât de înspăimântătoare.
În aripa cetăţii unde se află această încăpere, era surprinzător de pustiu, gărzile lipsind aproape cu desăvârşire. Ţipetele femeii, date de durerile facerii, se izbeau de  pereţii de piatră rece a cetăţii, rostogolinduse pe coridoarele pustii. Erau estompate doar de un uşor zumzet arme şi nechezat de cai. Zgomotele bătăliei se auzeau înfundat, ca din depărtare, creând senzaţia că pericolul nu este iminent.
Deodată ţipetele femeii încetară, iar plânsul unui bebeluş se putu auzi dinspre încăpere.
– Să vă trăiască, Domniţă – spuse una dintre bătrâne.
– Să fie într-un ceas bun, Domniţă Eliza – zise şi o tânără, ce stătuse până atunci într-un ungher mai întunecat al camerei.
– Ce este? – întrebă tânăra mămică
– Băiat, Domniţă – zise altă bătrână, punând în braţele tinerei mame, pruncul abia născut.
– Mihnea. Mihnea va fi numele său – spuse domniţa. Apoi, cu o privire caldă, cuprinse chipul pruncului său şi simţi că o bucurie mai mare nu poate exista pe lume.
– Ioana – se adresă aceasta către cealaltă femeie tânără din cameră –  unde este măria-sa Alexandru? De ce nu este aici, ca să-şi vadă pruncul abia născut?
O umbră de îngrijorare apăru pe chipul domniţei Eliza. Cum de iubitul ei soţ, Alexandru, nu se află cu ea în aceste momente? Oare unde se află şi ce se întâmplă? Deodată, zgomotul de arme ajunse şi în camera unde se aflau.
– Ioana, ce se întâmplă?
– Ne-au atacat tătarii, domniţă. Iar măria-sa se este acolo, pe metereze apărând cetatea.
– Trimite vorbă să fie înştiinţat că are un fecior, pe nume Mihnea.

Cap 3

Alexandru deţinea cea mai mare dregătorie din ţară. Era Marele Logofăt al Ţării Moldovei, fiind al doilea om în ţară după Vodă. Moştenise această dregătorie de la răposatul său tată. Nu şi-o dorise, dar moştenirea era moştenire. Îşi luase treaba în serios încercând să slujească cât de bine putea pe Vodă şi Moldova. Firea lui dreaptă şi loială, îi făcuse pe mulţi să îl duşmănească, dorind decăderea sa şi chiar moartea. Duşmani puternici, atât din ţară cât şi din regatele vecine Moldovei, doreau să-l înlăture de lângă Vodă, să-l vadă în dizgraţie. Alexandru era destul de inteligent să înţeleagă, că dacă nu îşi creea nişte alianţe puternice, nu va putea rezista multă vreme în faţa duşmanilor săi. Invidia şi ambiţiile personale, erau de multe ori mult mai puternice decât dragostea de ţară şi de dreptate.
Alexandru era un bărbat înalt, tânăr, cu pieptul larg şi umeri laţi. Părul său negru în contrast cu faţa albă îi confereau un aer de nobleţe, iar ochii săi migdalaţi, de culoarea murelor, lăsau să se înţeleagă că este un bărbat inteligent. Tot aspectul său exterior, inspirau forţă şi inteligenţă. Puţini erau aceia care ar fi îndrăznit să-l provoace la luptă.
Se afla pe zidurile cetăţii sale, încercând să respingă un atac al tătarilor, ce venise pe neaşteptate. Nici trupe nu avea de ajuns, pentru că doar cu o zi înainte trimisese o parte din oştenii sai, sa se alăture oştii domneşti. Dacă ar fi avut toţi oştenii, nu s-ar fi temut de acest atac al tătarilor, dar aşa… Trebuia să spere că aceştia nu vor putea străpunge zidurile cetăţii.
Era îngrijorat şi pentru că toate acestea se întâmplau tocmai în această noapte, când pe soţia sa iubită, o apucaseră durerile facerii. Iar el nu putea să-i fie alături, să fie lângă ea tocmai în clipa când întâiul lor copil era pe cale să vină pe lume. O emoţie îl cuprinse la gândul că era pe cale să devină tată. Şi-ar fi dorit să aibă un fecior, care să-i fie urmaş, dar dacă se gândea mai bine, nici o fată nu era de lepădat. Fie ce-o fi, numai sănătos să fie, iar draga lui Eliza să nu păţească nimic în timpul naşterii.
Un nechezat puternic de cal, îl făcu să tresară. Reveni buimăcit la realitatea luptei. Tătarii atacau în valuri. Erau mai mulţi decât de obicei. Deodată, pe cerul nopţii se iviră nişte bulgări de foc, care izbiră cu putere în zidurile cetăţii. Catapulte! Alexandru rămase uimit, ştiind că tătarii nu foloseau astfel de arme de asediu. Mintea sa agera încerca să găsească un răspuns la această dilemă. Alte două mingi de foc apărură pe cerul nopţii. De data aceasta loviră mai sus, aproape de metereze. Ştia din experienţă că aceştia îşi reglau astfel tirul, iar următoarele proiectile vor trece de zidul cetăţii. Îşi dădu seama, că nu numai tătarii atacau. Mai era şi altcineva cu ei. Dar cine? Oare turcii se aliaseră cu tătarii şi îl atacau? Atunci de ce nu se vedeau pe câmpul de bătălie? Sau unii dintre numeroşii săi duşmani, se aflau în spatele atacului? Şi acest atac care venise la numai o zi după ce trimise trupele din cetate. Cineva îi întinsese o cursă. Dar cine? Această întrebare îi revenea în minte, insistent şi încerca să îi afle răspunsul, dar simţea că ceva lipseşte. Putea să fie oricine, turci, poloni, unguri, sau boierii care îi erau potrivnici. Nu mai avu timp să se gândească la această dilemă, pentru că un ostaş, pe care îl recunoscu ca fiind unul din garda Elizei, îşi făcu apariţia lângă el. Alexandru simţi că inima i se face cât un purice. Oare ce veşti îi aduce acel om?
– Să trăieşti măria-ta – spuse oşteanul, îngenunchind în faţa lui Alexandru.
– Spune ce s-a întâmplat? Cum e doamna? A născut? – întrebă logofătul.
– Măria-sa, Domniţa Eliza este bine. A născut şi aveţi un fecior, pe nume Mihnea. Să vă trăiască şi să fie într-un ceas bun, Măria-ta.
Zgomotul bătăliei se estompă deodată în mintea lui Alexandru. Bucuria veştilor primite, îl făcură să uite de momentul critic în care se aflau. Vroia să plece ca să-şi ţină în braţe pruncul abia născut. În marea lui bucurie, nu observă mingea de foc care străbătu cerul şi căzu la câţiva paşi de el. Suflul exploziei, datorate impactului cu solul al mingii de foc, îl aruncară la pământ. Simţi o durere puternică în piept iar faţa îi ardea. Cu coada ochiului văzu cum altă minge de foc lovi poarta cetăţii, incendiind-o. O imagine venită de nicăieri, cu Eliza ţinându-l în braţe pe Mihnea, îi apăru ca o fantasmă în minte. Apoi se făcu întuneric şi linişte.

Cap 4

Căpitanul gărzilor, veni în grabă şi pătrunse fără să mai ciocăne la uşă, în camera unde stăteau Eliza şi Ioana, împreună cu copii lor, Mihnea şi Petru.
– Repede, să fugim! Cetatea a căzut, iar tătarii au intrat în curte. Nu mai durează mult şi vor ajunge aici
– Unde e măria-sa Alexandru? întrebă domniţa Eliza.
Ostaşul, făcu o pauză, neştiind cum să zică. Eliza înţelesese, iar lacrimi mari apărură pe obrajii ei tineri şi osteniţi, după durerile naşterii.
– Spune, e mort sau prizonier?
– L-am văzut căzând fără suflare, spuse căpitanul. Vă rog domniţă, nu e timp acum. Trebuie să ajungem la pasajul secret, care ne scoate din cetate. Luaţi copii, ceva de-ale gurii şi numai ce puteţi căra. Să ne grăbim!
Femeile îşi luară copii în braţe, se îmbrăcara cu nişte mantii groase şi lungi, care le acopereau aproape un totalitate, ferindu-le de ploaie şi de vânt. Îşi puseseră la brâu câte un pumnal, şi porniră după căpitanul gărzilor. Cele două bătrâne care asistaseră la naştere, puseră într-o desagă ceva de-ale gurii pornind după Eliza şi Ioana. Zgomot de arme, ţipete, gemete şi nechezat de cal se auzea de peste tot în cetate. Căpitanul, porni pe un coridor întunecat, îndreptându-se spre aripa nordică a cetăţii. Se vedea că ştie drumul, mergând cu pas sigur şi în linişte. Căpitanul mergea în faţă, având într-o mâna sabia scoasă din teacă iar în cealaltă o torţă aprinsă. În urma sa, veneau Eliza şi Ioana, amândouă ţinânduşi în braţe copii, pe Mihnea şi Petru. Acestea, erau urmate la mică distanţă, de cele două bătrâne, care cărau desaga cu merinde. După un colţ, se văzu o lumină de torţă, care nu era a lor. Se opriră, aşteptând cu sufletul la gură să vadă cine e. Din nefericire, dădură nas în nas cu un grup de tătari, în căutare de pradă prin cetate. Aceştia erau raşi în cap, având lăsat doar în creştet, un smoc de păr lung. Cu ochii lor mici şi oblici, feţe turtite şi palide, tătarii aveau o înfăţişare crudă şi feroce. Femeile ştiau că dacă cădeau în mâinile acestora, vor avea o soartă înfiorătoare iar copii lor vor fi ucişi pe loc.
Tătarii se opriră o clipă, măsurară din ochi prada şi rânjiră cu nişte guri ştirbe. Căpitanul, oricât de brav ar fi fost, nu putea face faţă unui grup de şase tătari. Însă era hotărât să-şi apere stăpâna chiar şi cu preţul vieţii. Aşa că se aşeză ca o pavăză între atacatori şi femei. Cu un ţipăt gutural, care le dădu fiori reci pe şira spinării, tătarii atacară. Ferocitatea lor era ieşită din comun. Semănau cu nişte animale de pradă, care au pornit în haită la vanătoare. Oşteanul, reuşi să doboare pe unul din ei, dar restul de cinci îl dovediră. După ce au terminat cu el, tătarii se întoarseră către tinerele femei, care îşi scoaseră pumnalele să se apere. Din întunericul coridorului, cele două bătrâne, s-au repezit către tătari. Una ţinea în mâini o toporişcă iar cealaltă o sabie scurtă. Dumnezeu ştie unde le ţinuseră. Au atăcat cu un ţipat muribund. Însă curajul lor nu avu sorti de izbândă in faţa tătarilor. Nu reuşiră decât să rănească uşor pe unul dintre agresori şi să-i întârzie puţin. Căzură secerate de săbiile încovoiate ale păgânilor. Aceştia, siguri de pradă lor, înaintau rânjind ca nişte animale înfometate, către femeile lipsite de apărare. Se părea că reuşiseră să pună mana pe o pradă uşoară.
Deodată, de undeva din întuneric, lama dreaptă a unei săbii lovi ca un fulger. Unul dintre tătari căzu secerat iar al doilea scăpă sabia din mână. Ceilalţi trei rămaşi, fură luaţi prin surprindere, neştiind ce se întâmplă. Până să se dezmeticească, încă unul din ei căzu într-o baltă de sânge. În decurs de câteva zeci de secunde, numarul atacatorilor se împuţinase la doi. Aceştia, se întoarseră către noul lor adversar, măsurându-l din cap până în picioare. În faţa lor stătea un bărbat destul de înalt, bine legat îmbrăcat în haine de piele, rezistente la intemperiile naturii şi acoperit de o pelerină neagră şi lungă. Chipul său nu trăda nici o emoţie, iar ochii săi căprui arătau o duritate ieşită din comun. În mâna dreaptă ţinea o sabie lungă iar în stânga un pumnal, nici lung nici scurt, ce putea fi folosit atât pentru a se apăra cât şi pentru a ataca.
– Tudore, tu eşti? – zise Ioana. Slavă Domnului că eşti aici.
Bărbatul aruncă o privire rapidă către cele două femei şi cu o mişcare de felină, se aşeză între acestea şi atacatori. Apoi atacă. Era ca un leu care îşi apară teritoriul. Iute şi puternic, stăpânind la perfecţie arta mânuirii săbiilor, Tudor, reteză capul unui tătar, iar pe al doilea îl străpunse cu pumnalul, din stomac până în inimă. Nici nu avură timp de reacţie.
– Sunteţi rănite? – le întrebă Tudor pe femei. Haideţi repede către pasajul secret. Era liberă calea când am venit pe acolo.
Femeile îl urmară tăcute, fără să mai arunce o privire în urmă, spre locul luptei care tocmai se încheiase.

Undeva, într-un pâlc de pădure, printr-o uşă grea de stejar, ce închidea un tunel, au ieşit trei siluiete, învelite în pelerine negre şi lungi până la pământ. Două dintre acestea ţineau în braţe două mogâldeţe de copii. Legat de un copac, era un cal, care îi aştepta. În depărtare, cerul era roşu, de foc. Se putea vedea bătrâna cetate, incendiată de atacatori. Au urcat pe cal copiii, împreună cu o persoană. Cu hăţurile calului în mână, celelalte două au pornit pe jos, la pas. Trebuiau să se îndepărteze cât mai rapid de cetate şi să ajungă la un loc sigur.  Nu vorbeau. În mintea fiecăruia încolţeau întrebări ce deocamdată nu aveau răspuns.

O carte…

 

Salutare la toţi cei care citiţi acest blog,

Am scris un volum de versuri. Mai bine zis am pus între coperţi de carton, o parte din ceea ce am scris pe acest blog, timp de mai bine de un an. Nu ştiu câtă valoare literară are şi nici nu-mi fac speranţe că o să apară poeziile în manualele şcolare, dar pentru mine, reprezintă finalizarea unui proiect, la care nici nu îndrăzneam să mă gândesc vreodată. Este un vis, la care nu am visat niciodată. Dacă vreţi, un fel de bonus, primit de la viaţă, care m-a uimit şi m-a bucurat în acelaşi timp. Nu ştiu să zic, ce a declanşat în mine, această pornire de a scrie. Nu am nici cea mai vagă idee de unde vin toate aceste cuvinte, aşezate frumos în versuri, care se termină cu câte o rimă. Câteodată, parcă întreaga poezie este scrisă de altcineva, aşezată tainic în gândurile mele, iar eu nu am altă îndatorire decât să o scot de acolo şi s-o aştern delicat pe hârtie. Ceea ce ştiu însă, este ce m-a făcut să scriu în continuare. Aprecierile pe care le-am primit aici, pe acest blog, de la voi, cei care aţi binevoit să-mi citiţi scrierile, hotărându-vă să-mi împărtăşiţi şi părerile voastre despre ele, m-au făcut să-mi doresc să continui să scriu. Au contat mult, pentru că sunt aprecieri obiective. Şi de la familie şi prieteni am primit multe cuvinte laudative, dar părerile lor au fost de multe ori pline de subiectivism, sau poate nu… nu stiu sigur. Oricum, pentru toate acestea, nu pot decât să vă mulţumesc.

O să-mi ziceţi acum, că o apreciere sau două, sunt prea puţine motive, pentru a tipări o carte. Aveţi cea mai mare dreptate, dar… Poate că m-am lăsat dus de val, poate că am hotărât să las ceva în urmă, cert este că am făcut-o şi nu mai pot da înapoi.

Încă nu a ieşit de sub tipar. Sper ca săptămâna viitoare să fie gata. Editura o să scoată cartea la vânzare în câteva librării on-line. Nu am vrut să scot un tiraj mare, ca să apară şi în librăriile de pe stradă, pentru că nu mă gândesc că or să se vândă. Nici măcar vreun exemplar. Dacă nu era o cerinţă a editurii, nici nu o puneam la vânzare.

Sunt atât de nerăbdător…

Haide să vă arăt coperta. Nu aşa că-i reuşită?

 

 

Coperta_noua

Farmec de toamnă

 

Cu pantofii plini de rouă
Şi purtând o rochie nouă,
Toamna vine nechemată
Şi bate din poartă-n poartă.

Îi deschid, să intre-n casă
Şi m-aşez cu ea la masă,
Ea să-mi zică, eu s-ascult
Povestiri mai de demult.

Farmecul şi-l etalează
Ochii plâng, gura-mi oftează,
De pastel în rama pus
Ea îmi zice, gându-i dus.

Prin fereastra minţii, îndată
Am văzut pădurea toată
Transformată peste noapte
Într-o simfonie aparte.

Fructe coapte prin livezi,
Vii cu struguri ce nu-s verzi,
Câmpuri pline cu belşug,
E al toamnei meşteşug.

Şi mă-ntorc la ea, la toamnă,
Elegantă, mândră doamnă,
O privesc şi-o admir toată
Cum s-a-nvăluit deodată,

Cu nostalgice sclipiri
De căldură şi iubiri,
Printre flori de tufănele
Să le duc iubitei mele.

Frunzele toamnei

 

 

Frunze moarte în grădină,
Toate-s gânduri ce-or să vină
Ca să ducă mai departe
Visuri multe şi deşarte.

Melancolice şi mute,
Frunzele ştiu să asculte,
Ale inimii acorduri,
Printre-a vieţii dezacorduri.

Câtă viaţă a fost în ele
Când au fremătat la stele,
Ele moarte par să să fie,
Multe sunt, multe-or să fie.

Frunze galbene-n grădină
Stau la Lună şi suspină
După vara cea frumoasă
Şi plâng iarna friguroasă.

Ele-aduc tribut tristeţii
Încântându-mi toţi poeţii,
Fără ele, toamna pare
O fătucă oarecare.

Dar aşa, cu ele-n poală
Toamna nu mai umblă goală,
Şi-a pus şal şi pălărie,
Frunze-ngalbenind, o mie.

Căci sunt nestematul toamnei
Prinse pe rochiţa doamnei,
Frunze moarte veştejite
Gânduri multe, chinuite.

Nobleţea mestecenilor

 

Mesteceni în alb, gătiţi de paradă,
Din pâlcuri-pădure încearcă acum
Să râdă spre Soare, iar lumea să vadă
Că încă există nobleţe pe drum.

Se-nclină la vânt, când vântul le-o cere,
Făcând reverenţe în stil armonios,
Nobleţea din sevă, i-obligă să spere
Că vântul va vrea, să le-o-ntoarcă graţios.

Marchizi ai pădurii, cu nobilul trup
Iubesc armonia şi-s veseli în ploaie,
Covoare de iarbă prin preajmă erup
Să le-admire veşmântul şi alura vioaie.

Ei ştiu că nu-s mulţi ca brazii în munte
Şi nici prea vânjoşi, ca stejarii din şes,
Dar sunt melancolici când stau să asculte,
Cum păsări spre seară le cântă ades.

Ei nu sunt oştenii bătrâni ai pădurii
Şi nici cărturarii din mândrul făget,
Ei sunt mai degrabă curtenii naturii,
În haine de gală, veghează discret.

Iubire inspiră gingaşa lor frunză,
Ce rară îmi stă pe o creangă opal,
Şi-mi cântă, când vântul cu ea se amuză
Şi-ncântă poeţii, pe-al toamnei final.

Mestecenii albi, cavaleri ai reginei
Sunt chipeşi, dar mândri de rolul primit,
Actori ce zâmbesc la faldul cortinei
Ce-alunecă lin, peste-un rol prea râvnit.

Povara tăcerii

 

Am pieptul strâns de menghina tăcerii,
Nu pot să plâng şi nici nu pot vorbi,
Dar scriu pe foaie să răspund durerii
Că-s mut, răpus de vremuri şi urgii.

Mi-e sufletul încins de lanţuri grele
Sclav trist al realităţii ce-o trăim,
Doar spiritul îmi zboară către stele,
Făcând speranţa ţel, nu mai murim.

Mă dor tăceri, ce zac ascunse-n mine,
Mă doare vorba ce n-o pot rosti,
Aş vrea să plâng, dar lacrima nu-mi vine,
N-am vorbă-n glas, schimbări nu pot vesti.

Tac, înrobit de lume şi canoane,
Zâmbesc la idioţi şi la perfizi,
Am obosit, s-ascund opinii în cotloane,
S-aprob tacit din cap nişte stupizi.

De-aceea scriu cu patimă ascunsă
Idei şi vorbe care-mi pârjolesc
A mea simţire mult prea des străpunsă
De lungi tăceri, ce sufletu-mi pitesc.

Întrebări…

 
Mă întreb ce ştie marea
Când ascunde-n al său val
Discul roşu şi visarea,
Soarelui privind spre mal.

Dacă maine-aş rupe-o floare
Şi ţi-aş prinde-o-n păr, aşa,
Ar ofta pământul oare
Şi m-ar dojeni cumva?

Aş dori să ştiu pe unde
Pomii frunzele-şi ascund,
Atunci când iarna se-aude
Iar toamna fuge plângând.

Vreau să ştiu ce simte codrul
Când de vânt e mângâiat,
Prin frunziş pitindu-mi dorul
Care zboară neîncetat.

Oare cum se simte valul
Când brăzdat de barcă e,
Legănând dulce-amarul,
Amagindu-mi visele?

Mă întreb ce vede luna
Când se-ascunde după nori;
Stea de-aş fi, să-i ţin cununa,
Secretul l-aş şti în zori.

Întrebări ce nu-s rostite
Se agită, stau buluc,
Frământate şi dospite,
Dacă ies, altele-aduc.

Lumea de sub floare

 

Ieri, aşa pe după masă,
Am ieşit puţin din casă
Şi m-am aşezat la soare,
În grădină, lâng-o floare.

Şi-ncepui a mă uita
Cum o mică gâză sta,
La taclale sub o frunză
C-o vecină, buburuză.

Nu ştiu despre ce vorbeau
Nici la cale ce puneau,
Da-ncercai să tot ghicesc,
Aşa… să mă dumiresc.

Poate că-şi spuneau de-acasă,
Ce bucate au pe masă,
Sau că iarna stă să vină,
Iar cămara nu li-e plină.

Ori poate vorbeau d-ăi mici,
Ori de soţi…, ori de bunici;
Cert e că se tot foiau
Şi-ntr-un loc nu îmi stăteau.

Toată această agitaţie,
Fu luată-n consideraţie,
De un vrăbioi pleoştit,
Cred şi tare hămesit.

Acesta pe gard se-opri
Fără însă a-ndrăzni
Să s-apropie de floare.
Pentru el, eram prea mare.

Nu ştiam ce să mă fac:
Ori pe gâze să le scap,
Ori să las natura-ndată
Să-şi urmeze cruda soartă.

Doamnele, grijă n-aveau,
Tot vorbeau şi ţopăiau,
Neştiind că soarta lor
Se putea schimba uşor.

Mă uitai la vrăbioi
Şi m-am hotărât apoi
Să-l alung, mişcându-mi mâna
Să cruţ gâza şi vecina.

Pasărea zbură de-ndat,
Sub frunză…, acelaşi sfat,
Gâzele nepăsătoare
Se urcau încet pe floare.

Căci habar n-aveau de mine
Nici de vrabie, vezi bine,
Nu ştiau c-am fost noroc
Şi le-am ferit de soroc.

Sub o frunză dintr-o floare,
E o mică lume care
Poartă drame, tragedii,
Ca şi lumea noastră, ştii?

Şi atunci mă-ntreb că poate,
Ca şi gâza avem parte,
De un domn ce s-odihneşte
Iar cu mâna tot goneşte

Vrăbii care-abia aşteaptă
Să ne schimbe soarta-ndată;
Făr-a fi conştienţi de fel
Nici de păsări, nici de el.

Zbucium interior

 

Am obosit,
E atâta zbucium împrejur,
Toate se-nvârt, de pot să jur
Căci clipa plânge, vreau s-o fur,
Să fug tihnit.

Mă-ntind pe jos,
Prin praf de drum, la ceas târziu
M-agăţ de pietre, dar sunt viu,
Păsări lipsesc, ceru-i pustiu;
Dar ce folos?

Aş vrea să mor,
De îngeri îs demult uitat,
Iar gânduri şi idei străbat
Un cer cu demoni ce se bat,
De capul lor.

Dar mă ridic,
Caut prin preajmă un stilou
Şi-ncep să lupt cu ei din nou,
Mintea-mi exaltă, sunt erou,
Dar sunt prea mic.

Poetul

 

Mergând pe străzi, aşa, alene,
Am întâlnit după o vreme,
Un om cu haina ponosită
Stând pe o bancă ruginită.

Pantofi de lac avea-n picioare
Cu tălpile tocite tare,
Un mic papion ce trist stătea
Visând la vesta ce lipsea.

Iar sub paltonu-i ponosit
Fracul cel negru-i peticit,
Dorea s-acopere cu-ardoare
Cămaşa, fostă albă floare.

Am stat din drum şi m-am mirat
De-aspectul omului ciudat
De faţa lui intens brăzdată
Şi de o lacrimă udată.

Iar din ascunse buzunare
Zburau cuvintele spre zare,
Ce se grupau în versuri, stol
Ca păsări toamna, dând ocol.

Dar toate-i stau pe lângă el
Neînălţându-se de fel
Închise cu zăbrele mii
Smulse din foste colivii.

În jurul său un gol imens
Un vid cu interiorul dens
Nu îndrăzneam să calc în el
Crezând că voi păţi la fel,

Ca bietul om ce trist stătea
Punând pe rimă mintea sa
Creând din vorbe versuri mici
Balsam la suflet sau chiar bici.

Poetul, magicianul vorbei, a oftat
Căci noi, prin ignoranţă l-am uitat,
Are dureri ce-n lacrimă se-adună,
Visând la rime, ce-ar putea să spună.

Iar lumea azi e prea grăbită
S-asculte rimă-n vers pitită,
De suflet cald ce ţine-o floare
Care-mi suspină când ea moare.

Haina toamnei

 

Parcul meu de lângă casă
Mi-a îngălbenit niţel
C-a trecut Toamna, sfioasă
Aşternând frunze prin el.

Gri alei ce-au fost odată
Azi sun pline de culori,
Haină de pastel, brodată
De faimoşi, bravi croitori.

Ce au fost tocmiţi de Toamnă
Să croiască-n armonie,
Vrând s-o supere pe Iarnă
Care-i albă şi pustie.

Şi-a venit Vântul, vestitul,
Care cu suflarea sa,
A pornit cu veştejitul,
Verde-n galben a schimba.

Rece, Ploicica doamnă,
A sosit de peste zări,
Scuturând cu-a apei palmă
Flori şi frunze pe cărări.

Şi mi-a apărut chiar Gerul
Stând cu Bruma, sora sa,
Care-au decorat pastelul
Cu un pic de alb, cumva.

Toamna tare-i încântată
De hăinuţa ce-a primit,
Eu în parc o admir toată,
Nu mă satur de privit.

Un gând pentru mama

 

Azi, în faţa mamei mele,
Nu sunt trist, nici fericit,
Mulţumesc la cer şi stele
Că frumos a-mbătrânit.

Tot mă uit la chipul mamei
Care s-a schimbat niţel,
Ochii-mi şterg podul palmei,
Nu vreau s-o-ntristez defel.

Numai ochii mamei mele
Au rămas ca altădat,
Cu sclipiri de praf de stele,
Drum spre sufletu-i curat.

Are fire albe-n tâmple
Şi-un surâs, pentru noi toţi,
Simt cum inima-i se umple
Când se uită la nepoţi.

Şi o văd cum intră-n joaca
Începută de copii,
N-a uitat, mama, săraca,
Cum să facă bucurii.

Iar din când în când se uită,
Către noi, cei ce-am crescut,
Cu privirea ne alintă
Iar cu gându-i în trecut.

La vremea când stam acasă,
Inocenţi, pe drum mergând,
Ne-aduna pe toţi la masă
Şi ne ocrotea, râzând.

Eu la timp aş pune-o vamă,
Ca să stea în ţara lui,
Să n-atingă nici o mamă,
Cu aripa dumnealui.