Când am simţit că sufletul îmi moare,
Am pus degrabă mâna pe stilou
Să-i prind în rimă ultima suflare
Iar foaia albă să i-o fac cadou.

Şi-am scris febril mulţime de cuvinte
Grăbindu-mă să nu îl scap defel,
Dând filă după filă, luam aminte
Că n-am ştiut că nu e mititel.

Şi tot scriind cu patimă ascunsă
Descopeream odăi unde n-am fost,
Ascunse după uşi cu broasca unsă
Se deschideau acum, poate cu-n rost.

Comori de sentimente şi înscrisuri
Se aşezară-ncet între coperţi
Umplând şi luminând negre abisuri.
O, suflet drag, te rog ca să mă ierţi.

Că te-am lăsat să zaci în neputinţă
Şi hrană am uitat de mult să-ţi dau
Acum sunt trist şi îţi cerşesc căinţă
Cu tine îmi doresc mai mult să stau.

Eu tot scriam pe foile nescrise
Umplând cu sufletu-mi un biet caiet,
Iar din stilou acesta-mi renăscuse
Izbindu-mă cu forţă de atlet.

Ce bucurie şi ce mare desfătare
Mă-ncearcă acum când vreme a trecut,
Căci am văzut că sufletul nu moare,
Dacă-l hrăneşti, o ia de la-nceput.