Toamnă lungă,
Veştedă Domniţă,
Ce ţi-ai prins de poale
Suflet de copii,
Ai suflat cu ură
Şi-ai trimis la moarte
Tineri ce de-odată
Au zâmbit că vii.
Toamnă lungă,
Veştedă domniţă,
De ce n-ai venit cu ploaie
Şi cu vânt să stingi,
Focul care-ţi arse
Tinerii ce-ţi cântă
Şi te-nobilează
Cu iubiri şi vin.
Vreau să ştiu
Măi doamnă,
Ce-ai avut cu dânşii?
Nu cărai destulă
Suferinţă-n pas?
Sau în lunga-ţi viaţă
Te hrăneşti cu moartea
Unor copilandrii
Plânşi cu lacrimi grele
De cei ce-s rămaşi?
Stau şi mă uit
la paharul de vin
plin pe jumătate,
întrebându-mă cum e posibil,
ca acest lichid
roşu,
de rubin,
care ascunde
secretul vieţii şi al
morţii,
să reprezinte
barometrul adevărului,
rupt din minciună.
Adevăr pe care
îl rostim cu voce tare,
doar la adăpostul
gustului,
de strugure
dat în pârg
toamna,
când e
picurat
de brumă.
Mă întreb,
ce se întâmplă
dacă golesc paharul?
Mai mult adevăr mă va inunda
şi o să înceapă să dea pe afară?
Mă uit la pahar.
Stă deasupra mesei,
cocoţat pe un picior suplu.
E un pahar multicolor.
Roşu jos şi
transparent sus,
împrumutând cu lejeritate
cromatica vecinătăţii.
E jumătate plin.
Întorc capul,
ca să-l văd de sus în jos.
Ciudat…
Acum e pe jumătate gol.
Revin la poziţia iniţială.
Paharul e pe jumătate plin.
Refac mişcarea de mai multe ori.
Acelaşi efect.
Când jumătate plin,
când jumătate gol.
Iar toate acestea se întâmplă
în acelaşi pahar!
Oare ăsta să fie adevărul din vin?
Dualitatea aceasta să fie supremul adevăr?
Nu am nici cea mai vagă idee.
Mă hotărăsc să beau paharul.
Gata,
Acum e gol.
Şi aşa, nu mai am nici o dilemă.
Într-adevăr…
In vino veritas!
Mi-a spus cineva
să caut oamenii după ochi.
Pentru că acolo
li se poate vedea sufletul.
Şi i-am căutat.
Dar…
de cele mai multe ori
m-am înşelat.
Pentru că oamenii
aveau ochii plini de ororile lumii,
de gunoiul cotidianului şi de…
tristeţea surdă a inevitabilului.
Iar eu,
nu am putut
să le văd sufletul de toate acestea.
Am confundat temerile cu spaimă,
lehamitea cu greaţa
şi disperarea tristeţii cu…
preaplinul bunătăţii.
M-am lăsat orbit,
de prea multe ori,
de prea multe irisuri umede.
Acum,
stau şi mă gândesc,
că trebuia să caut oamenii,
după zâmbet.
N-aş fi eşuat.
Ar fi trebuit să învăţ
numai diferenţa dintre
zâmbet şi rictus.
Numai oamenii buni pot să zâmbească!
Capitolul I – Plecarea
Într-o dimineaţă de septembrie, pe la orele cinci dimineaţa, sala mare din bătrâna clădire a gării feroviare de călători, era plină la refuz. Grupuri, grupuri, de adolescenţi, invadaseră pur şi simplu acest spaţiu relativ mare şi de regulă destul de pustiu pentru acesta oră a dimineţii. Nici un tren Accelerat sau Rapid nu avea plecare sau sosire în această perioadă a zilei. Doar un tren Personal, cu destinaţia în nordul judeţului, trebuia să plece cam în trei sferturi de oră. Cei câţiva pasageri obişnuiţi ai acestuia, se uitau uimiţi la mulţimea acea de adolescenţi, unii mai gălăgioşi, alţii mai tăcuţi şi cu ochii cârpiţi de somn, care stăteau fie pe bagaje, fie în picioare, ocupând tot spaţiul liber din gară. Răzleţii pasageri, care se aflau în acel moment acolo, se întrebau ce era cu ei şi care era destinaţia acestui grup.
Undeva, în faţa unei uşi, pe care era scris cu litere de-o şchioapă Şef de Gară, un grup de adulţi, cu nişte hârtii în mână, discutau aprins cu un reprezentant al Căilor Ferate. Discuţia era destul de aprinsă şi se putea observa că acesta era destul de încolţit de interlocutori. Aceştia, gesticulau într-un mod alarmant de rapid, înconjurândul pe bietul om din toate părţile. Din când în când, frânturi din conversaţie, puteau fi auzite în imediata vecinătate.
– Nu se poate tovarăşe, nu este admisibil… spuse unul dintre adulţii care vociferau
– Îmi pare rău, dar noi, la gară, nu am primit nimic, ripostă şeful de gară.
– Cum să nu primiţi nimic, doar personal am pus la poştă înştiinţarea către Regională, spuse alt adult, înalt şi uscăţiv.
– Se poate, dar… nu ne-au anunţat.
– Nu se poate, trebuie să fie o greşeală la mijloc, intervenii şi al treilea în discuţie
– Eu vă cred, dar… Regionala nu a trimis nimic.
– Las’ c-o să vină tovarăşu’ secretar Buruiană şi o să clarifice totul, spuse împăciuitor cel mai în vârstă dintre revoltaţi.
– Nu este posibil aşa ceva, în anul 1988 să nu existe comunicare. Şi pe timpul războiului comunicau oamenii mai bine, chiar şi Ştefan cel Mare, când avea ceva de zis, punea foc în vârful dealurilor şi tot comunica mai rapid ca voi, interveni din nou, cel care trimisese înştiinţarea la Regională.
– Vă rog să fiţi respectuos. Eu nu am nici o vină. Tovarăşul Manolache de la Regională, trebuia să îmi comunice că veţi veni cu un grup aşa de mare de elevi. Înţelegeţi că nu pot să bag în trei vagoane peste cinci sute de elevi. Nu e loc. Şi başca, vreţi să mergeţi şi fără bilet, pe baza unei înţelegeri cu Regionala de care eu nu ştiu nimic.
– Tovarăşe…, domnule…, prietene…, cum vrei să-ţi zic ca să înţelegi? Am în gară la dumneata peste cinci sute de elevi, treziţi cu noaptea-n cap, care trebuie să ajungă astăzi la fermă, la Umbrăreşti, ca să înceapă practica agricolă. Înţelegi că trebuie să mă prezint acolo azi? Altfel, ăia de la Judeţ or să-mi pună pielea pe băţ!
Deodată, în biroul din spatele Şefului de gară, un telefon începu să sune. Angajatul CFR, se întoarse pe călcâie şi dispăru atât de repede înăuntru, încât până şi un neavenit, ar fi putut să-şi dea seama, cât de mult se bucură pentru această portiţă de scăpare, din menghina conversaţiei pe care tocmai o avea.
Într-un alt colţ al gării, un bărbat cu o servietă în mână şi un trenci destul de ponosit, intră în vorbă cu un grup 4-5 adolescenţi care stăteau pe jos, sprijiniţi de nişte rucsaci.
– Unde aţi plecat aşa de dimineaţă?
Tinerii, îl măsurară din cap până în picioare, necatadicsind să-i răspundă. Omul continuă:
– Eu mă duc la Tecuci. În inspecţie. La fabrica de conserve. Voi?
Tinerii se uitară din nou la inopinatul interlocutor, iar unul din ei, îi răspunse aşa, într-o doară.
– În practică.
– Da? Unde?
– Nu ştiu. Undeva cu trenul.
Ceilalţi chicotiră la auzul răspunsului pe care colegul lor l-a gândit.
– Dar, de la ce liceu sunteţi?
– Le.. me… ca… zise un altul, tărăgănat şi plictisit.
– Ăăă… Adică? întrebă omul nedumerit.
– Adică Kogălniceanu…, Mihail Kogălniceanu.
– Ăăă… înţeleg. Ăla din Ţiglina?
– Îhî…
– Parcă era matematică–fizică, nu?
– Acum e industrial… numărul 11.
– Când l-or fi schimbat? întrebă ca pentru el inspectorul.
– Nu ştim, că noi suntem a IX-a, răspunseră aproape în cor elevii.
– Boboci, nu?
– Îhî…
– Dar nu sunteţi cam mulţi pentru clasa IX-a?
– Păi sunt şi cei de-a X-a şi cei de-a XI-a. Cei de-a XII-a nu merg, că au BAC-ul anu’ ăsta, replică un altul, evident plictisit de întrebările bărbatului.
– Şi chiar nu ştiţi unde vă duce?
– Am auzit că la struguri. O să stăm două săptămâni.
– Daaa…, frumos…, aşa o să vedeţi şi voi cum e munca câmpului. Dacă vă duce la struguri, înseamnă că mergeţi la Iveşti sau Nicoreşti. Nu are unde să vă ducă în altă parte, declară omul atotştiutor.
– Cred că ne-a zis directoru’, dar am uitat, spuse unul din tineri.
– Florine, unde mergem noi în practică? strigă altul spre un alt grup de elevi, aflat în apropiere.
– La Umbrăreşti, se auzi un glas din mulţime.
– La Umbrăreşti, repetară în cor tinerii.
– Ăăă… la asta nu m-am gândit, zise omul ruşinat parcă
Între timp, în faţa biroului şefului gării, adulţii îl aşteptau pe reprezentantul CFR, să-şi termine conversaţia telefonică. Erau într-o dilemă foarte mare şi nu ştiau cum să o rezolve. Aveau peste cinci sute de elevi de liceu, pe care trebuiau să-i îmbarce în trenul Personal care mergea spre Umbrăreşti. Problema era că nu aveau loc în vagoane şi nici nu puteau plăti biletele. Regionala CFR, le promisese că vor suplimenta numărul de vagoane al acestui tren şi că vor călători gratis până la Umbrăreşti. Doar era o acţiune patriotică. Dar ceva se întâmplase, iar gara nu fusese înştiinţată. Iar tovarăşul Buruiană, secretarul de partid al liceului, întârzia. De ar veni odată, ca să ia de pe umerii lor această responsabilitate. Ei erau doar nişte maiştri şcolari, care nu aveau nevoie de complicaţii. Nu erau nici măcar profesori. Ei ştiau lăcătuşerie, strungărie nu să rezolve probleme din astea, în care erau implicate hârtii şi adrese între instituţii. Deodată, uşa biroului se deschise. În prag apăru întâi un zâmbet larg, cel mai mare zâmbet pe care oamenii aceştia în văzuseră vreodată. Apoi apăru şi chipul reprezentantului CFR.
– Gata, s-a rezolvat!
– Cum aşa? întrebară în cor maistrii.
– M-au sunat de la triaj. Trenul are ataşate vagoanele suplimentare.
– Păi şi mata de ce nu ştiai? De ne-ai făcut să fierbem la foc mărunt?
– Pentru că cei de la Regională, au înştiinţat numai triajul. Iar cei de la triaj, au sunat doar acum.
– Şi cu biletele? Cum rămâne?
La auzul acestei întrebări, ochii omului în uniforma statului, se măriră instantaneu, gura i se căscă să zică ceva, dar nu ieşi de acolo nici un sunet. Cu o mână îşi dădu cascheta pe ceafă, iar cu degetele aceleiaşi mâini se scărpină în cap. Oftă din tot sufletul, de ar fi putut stoarce lacrimi şi de la pietre şi se întoarse în birou, fără să zică un cuvânt. Maiştrii, rămaseră cu vorbele-n gură, neştiind ce să mai înţeleagă. În liniştea creată, se auzi un zgomot de cheie în broască. Omul de la CFR, se închise în birou, pe dinăuntru. Prin uşa închisă, se putea auzi zgomotul înfundat al unor trântituri şi bufnituri, însoţite de nişte înjurături, referitoare la sfinţi, partid, mame şi alte chestii mult mai intime.
La un moment dat, în mijlocul acestor momente tragicomice, în faţa biroului pe care era scris Şef de Gară, apăru de nicăieri, o femeie bondoacă, cu aer de gospodină, care, dacă nu purta uniforma lucrătorilor CFR, putea fi confundată foarte uşor cu navetistele că veneau zilnic din satele dimprejur, ca să vândă zarzavaturi în piaţă. Aceasta, aruncă o privire acuzatoare către maistrii liceului şi apoi, lipindu-şi urechea de uşă, ciocăni uşor. Zgomotele din interior şi tirada înjurăturilor se opri pentru o clipă. Femeia, profitând de răgaz, spuse pe o voce înceată şi evident timorată:
– Şefuu… sunteţi acolo? Alo, şefuu, mă auziţi?
– E acolo, cucoană. Nu-l auzi ce tămbălău face? zise cu o voce exasperată Nea Trifan, unul dintre maiştri.
Femeia îi aruncă o privire răutăcioasă, şi-l ignoră.
– Şefuu… sunt eu, Maricica.
– Care Maricica? se auzi de după uşă.
– Maricica, şefu. Contabila.
– Ce vrei?
– Să vă zic ceva.
– Au plecat ăia din faţa uşii?
Maricica se uită către bărbaţii care stăteau ciucure în faţa uşii, vrând parcă să se asigure că aceştia nu aud conversaţia, iar apoi spuse aproape în şoaptă:
– Nu. Sunt încă aici şi aud tot ce ziceţi.
– Zi-le să plece. Nu am nici un răspuns. Când o să ştiu ceva, o să le comunic.
Maricica se întoarse spre grupul de ascultători şi începu să le repete, cuvânt cu cuvânt, spusele şefului:
– A zis şefu’ să…
– Am auzit şi noi, că nu suntem surzi, spuse nea Teleagă.
– Fir-ar a dracului de treabă, mormăi în barbă nea Balmuş.
– Unde o fi şi Buruiană ăsta, de nu mai vine, comentă şi nea Dumitru
– Păi el e boier. Ce, se putea trezi şi el la trei ca să fie aici la patru? Nu, el vine cu cinci minute înainte să plece trenul. O să aibă o surpriză. Căci se pare că nu o să mai plecăm azi, completă şi nea Trifan
Bombănind şi bodogănind, oamenii se îndepărtară de uşă, dar totuşi se poziţionară în aşa fel, încât să nu o piardă din ochi. După ce s-a asigurat că oamenii se aflau la o distanţă suficient de mare de uşă, Maricica, ciocăni din nou şi zise:
– Şefuu, au plecat!
– Foarte bine. Uite-a dracului belea pe capul meu de dimineaţă. Şi este doar luni. Asta înseamnă că aşa o să-mi meargă toată săptămâna.
– Dar ce s-a întâmplat? întrebă curioasă femeia.
Uşa se deschise, numai atât încât acesta să se poată strecura înăuntru, după care se închise cu zgomot.
– Ce să se întâmple? Pe dracu’ s-a-ntâmplat! Ăştia de la liceu, trebuie să ajungă la Umbrăreşti, pentru practica agricolă, mămiţica lui a dracu’ cine a inventat şi practica asta. Şi au venit pe capu’ meu de dimineaţă, cinci sute de persoane, înţelegi?
– Îhî…
– Pe care eu, trebuie să le urc gratis în tren. De parcă ar fi trenu’ lu’ tata! Dar trenu’ ăsta are capacitate doar de 200 de persoane. Regionala, trebuia să suplimenteze cu vagoane, ceea ce au şi făcut, dar pe mine nu m-a înştiinţat nimeni. Că doar îs prostu’ satului, nu şefu’ gării! M-au sunat ăia de la triaj şi mi-au zis că e în regulă cu vagoanele, dar ce mă fac cu plata. Că ăştia nu au bani să plătească. Cică e un aranjament la nivel de partid între liceu şi Regională. Dar, cum spuneam, mie nu mi-a zis nimeni nimic.
Maricica, pe măsură ce omul îi depăna firul poveştii, se schimba la faţă, colorându-se în fel de fel de nuanţe, mai ceva ca un cameleon.
– Şefu’, ştiţi, la mine pe birou, este o adresă de la Regională. Nu am deschis-o pentru că era pentru dumneavoastră.
– Şi de ce nu mi-ai dat-o?
– Păi a venit sâmbătă, după ce aţi plecat. Nu ştiţi că aţi plecat mai repede, să ajungeţi la ţară, la cules…? Şi de atunci nu v-am mai văzut, că eu de abia am început programul.
– Eşti… eşti… aahhhh. Nu ştiu cum să-ţi zic că eşti. Adu-mi-o imediat.
Maricica, ieşi val vârtej din birou, îndreptându-se către biroul contabilităţii, care se afla în cealaltă parte a clădirii. Maistrii o urmăriră cu privirea, cum traversă in fugă sala mare a gării, miraţi că o persoană cu dimensiunile acestea, se putea mişca cu aşa viteză. Oricum, fuga femeii fu mult încetinită de mulţimea care aproape bloca sala, dar ţinând cont de circumstanţe, femeia ajunse într-un timp record în partea cealaltă a sălii. Intră pe o uşă, după care ieşi în cea mai mare grabă, ducând în mână, deasupra capului un plic alb. Cu o precizie aproape matematică, urmă acelaşi drum prin mulţime, până în dreptul biroului şefului de gară. Acesta, o aştepta în faţa uşii, îi smulse plicul din mână, îl rupse şi citi adresa din interior. Apoi, cu o voce triumfală, strigă către grupul de maiştri, care priveau uimiţi toată scena.
– E-n regulă tovarăşi, ‘tu-i paştele ei de treabă! S-a rezolvat! Mergeţi gratis azi. La fel şi la întoarcere, peste două săptămâni. Acum duceţi-vă la peronu’ cinşpe, că trebuie să vină trenul. Vă urcaţi în ultimele trei vagoane.
Nea Trifan, Nea Balmuş, Nea Teleagă, Nea Dumitru şi Nea Iftodi, cei cinci maiştri ai liceului industrial numărul 11, din Galaţi, auzind aceseta, au scos nişte fluiere din buzunare şi s-au afundat în mulţimea pestriţă a elevilor ce erau răspândiţi prin gară, începând să sufle cu putere în acele mici instrumente de făcut zgomot. După ce s-a convins că au captat atenţia tuturor elevilor, Nea Trifan, care era şi cel mai voinic dintre maiştri, a început să strige cât îl ţineau plămânii:
– Atenţie la mine! Vom pleca în aproximativ douăj’dă minute, de la peronu’ număru’ cinşpe! Aţi auzit? Mai repet o dată! Peronu’ cinşpe! Clasele a IX-a, să îi urmeze pe tovarăşii Teleagă şi Balmuş, Clasele a X-a, să îi urmeze pe tovarăşii Iftode şi Dumitru, iar cei de-a XI-a să mă urmeze pe mine. Vagoanele noastre sunt în cele de la coada trenului.
Şi uite aşa, încet, încet, acesta mulţime de elevi, a început să elibereze sala mare a gării feroviare de călători, îndreptându-se către peronul cinsprezece, unde îi aştepta deja trenul Personal, Galaţi – Tecuci, care urma să îi transporte către fermele special amenajate să îi primească, pentru a efectua stagiul de două săptămâni de practică agricolă. Sala, rămase pustie, veche şi parcă puţin tristă, după acei tineri care preţ de o oră o însufleţiseră. Câteva resturi de hârtie de ambalaj, se adunaseră prin colţuri, mişcându-se la cea mai mică adiere.
Capitolul II –Prima seară la fermă
Trenul se puse în mişcare. Erau vagoane din acelea suprapuse. Toţi îşi găsiseră un loc, în funcţie de prietenii şi afinităţi. Până la destinaţie, trenul făcea cam o oră şi jumătate.
Pentru bobocii claselor a IX-a, era o experienţă nouă. Erau curioşi să ştie ce va urma. Pentru majoritatea dintre ei, era prima întâlnire cu munca câmpului, iar pentru alţii, era prima plecare de acasă singuri, fără părinţi. Pentru cei din clasele mai mari, era o corvoadă prin care mai trecuseră. Mulţi nu erau bucuroşi cu acesta deplasare. Cei mai norocoşi, ai căror părinţi aveau ceva pile, reuşiseră să facă rost de scutiri medicale, nefiind nevoiţi să participe la această acţiune.
Va urma …
Nu am mai scris demult însă asta nu înseamnă că nu am fost prezent aici. Am citit ce aţi scris, am apreciat sau nu, dar eu nu am mai postat. Din două motive. În primul rând pentru că mintea mi-a fost ocupată cu lansarea cărţii mele, aici în Edinburgh. Un eveniment important pentru mine, nu credeţi?
Iar al doilea motiv, cred că mult mai profund ca primul, este că… nu mai pot scrie! Adică, nu că sunt în pană de idei, ba dimpotrivă. Dar, de când am publicat şi a început să se facă puţină agitaţie în jurul cărţii mele, a intervenit o anume… autocenzură. Nu ştiu dacă e termenul potrivit, dar aşa funcţionează. Orice idee pe care o am, o pun pe hârtie până la jumătate, iar apoi intervine această frământate lăuntrică. E bine ce scriu? Se ridică la un anumit nivel? Sunt actual în scriere, sau scriu bazaconii cu iz de secol 19? Şi atunci, iau ideea de la început, o disec, o împletesc şi despletesc de zeci de ori, o reaşez în pagină, caut alte metafore, până când nu mai înţeleg nimic din ea. Nici de unde am plecat şi nici unde am vrut să ajung. Îmi este dor de zilele când scriam efectiv ce simţeam, punând pe hârtie idei simple care se transformau şi maturau odată cu trecerea peniţei peste ele. Unde s-au dus toate acestea? Unde s-a dus plăcerea mea de-a scrie, eliberându-mă de stresul cotidian, prin mâzgălirea cuvintelor pe foia albă de caiet? De ce acum când încerc să scriu mă încarc cu atâta emoţie şi frământare, în loc să mă eliberez de ea? Dacă eram electrician, puteam spune că cineva mi-a schimbat polaritatea.
Uneori regret acele clipe…
Apropos, cineva mi-a zis că poezia scrisă de mine, are influenţe clare de Topârceanu şi Coşbuc. Nu că ar fi un lucru rău, dar că folosesc metaforă ca pe vremea iluştrilor poeţi citaţi, iar poezia a evoluat de atunci. Bun, înţeleg, dar… ce vină am eu că aşa îmi vin mie metaforele în cap? Nu transmit emoţie poetică? Sunt slabe? Sau trebuie neapărat să scriu cu vers alb, iar metafora trebuie să fie ascunsă în cuvinte pe care să le cauţi în dicţionar ca să le desluşeşti rostul şi sensul. Nu am zis niciodată că sunt un inovator în ale poeziei. Nu sunt un avangardist. Sunt doar un om, ce a gândit în versuri o emoţie, un vis, o stare. Nu mă deranjează critica, o accept ca pe o parte firească a creaţiei artistice. Fără critică nu ar exista progres. Şi încerc să progresez şi eu, să folosesc în alt mod metafora, să-mi învălui ideile cu altă textură poetică şi artistică. Iar rezultatul se vede: nu mai scriu!
Dar nu vreau să renunţ. Şi ştiţi de ce? Pentru că cineva, într-un comentariu la una din poeziile mele, mi-a zis cam aşa:
“Poezia ta place pentru că este uşor de înţeles, iar toată lumea care o citeşte poate simţi fiorul poetic din ea. Citind-o am avut revelaţia motivului pentru care oamenii s-au îndepărtat de poezie, lăsând-o exclusiv pe mâna acelora, care cu ideile lor reformatoare, aflaţi în căutarea continuă a îmbunătăţirii modului de exprimare poetic, au făcut-o atât de abstractă, încât nici măcar ei nu o mai înţeleg.”
Nu pot să cred în totalitate ce scrie în acest comentariu, dar mă gândesc că există un sâmbure de adevăr.
Nu ştiu…
Vă las pe voi să decideţi şi să îmi ziceţi ce părere aveţi.
Puiul mamii, nani, nani,
Dormi cu mama-ncetişor,
Zânele să-ţi cânte anii
Ca să poţi trăi uşor.
Să-ţi mângâie viaţa toată
Cu descântece de flori
Să nu afli niciodată
Cum e cerul plin de nori.
Haide dormi, acum, cu mama,
Că îţi cânt încetişor,
Visul cel urât şi teama
Să rămâie în pridvor.
Uite Luna, stă afară
Şi-ţi urează somn uşor,
Stelele se miră iară
De aşa un puişor.
Na-ani…, na-ani…,
Fă-te mare puiule
Şi să îţi ajungă anii,
Să-ţi vezi toate visele.
Hai, închide ochişorii
Şi începe a visa,
Să-ţi zâmbească obrăjorii
Şi cu ei mămica ta.
Taci cu mama, nu mai plânge,
Că-mi pui lacrimă în glas
Şi oftatul mă ajunge,
Căci eu singur-am rămas.
C-a plecat tac-tu de-acasă
Lângă noi nu mai stat,
C-a s-avem pâine pe masă
Şi tu somnul lin în pat.
Şi-a plecat sărmanu-n lume
Printre cei străini de neam,
Ca să-ţi caute anume
Fericire şi alean.
Na-ani…, na-ani…,
Suflet mic şi liniştit
Nu te teme de tiranii
Ce de-acasă l-au gonit.
Că s-o-ntoarce mamă, roata
Şi-or avea şi ei copii
Şi-atunci nemiloasă soarta,
Pe toţi îi va răsplăti.
Na-ani…, na-ani…,
Dormi cu mama, puiule,
Ca mâine, vor trece anii,
Cum trec astăzi clipele.
Şi te-oi face, puiul mamei,
Un falnic bărbat, voinic,
Ochi-oi bucura sărmanei,
Care-ţi cântă azi un pic.
O mie de uşi, eu de vreau să deschid,
O mie de uşi, tu mă pui să închid.
Ce viaţă absurdă, nu pot să-nţeleg
De ce înainte am putere să merg,
Când totul se-nvârte în cerc, fără rost
Şi merg doar prin locuri prin care am fost,
Dar totuşi nu ştiu, ce mâine va fi,
Nici dacă o floare va mai înflori.
Aş vrea să nu cred că viaţa-i un cerc,
Că e o spirală, să cred, eu încerc…
O mie de uşi de mă pui să deschid,
O mie de uşi, inconştient eu închid.
În sfârşit. Am reuşit să am cartea şi în format electronic. Adică, atât pentru Kindle cât şi pentru celelalte tipuri de cititoare electronice (e-reader). Ca să fiu un pic tehnic (nu ştiu cine se pricepe, dar mie mi-a luat ceva timp să înţeleg), o am acum în două formate: MOBI pentru Kindle şi e-Pub pentru toate celelalte tipuri de cititoare.
Iată mai jos şi o explicaţie, pe care am găsit-o pe internet, destul de succintă dar completă, despre formatele electronice ale cărţilor:
“Formatul e-Pub poate fi citit cu iPad, iPhone sau orice alt e-book reader. Pentru a citi un e-Pub cu un computer, se poate folosi Mozila Firefox, cu add-on-ul EPUBReader.
Formatul MOBI, poate fi citit cu un cititor de e-book Kindle sau cu o aplicaţie gratuită Kindle, pentru PC, pe care o poţi descărca de aici: Free Reading Apps for Kindle.”
Dar revenind acum la volumul Urme pe Nisip, îl găsiţi la cele două link-uri de mai jos:
Kindle: https://gum.co/KcIW
Alte e-reader: https://gum.co/LygAc
Preţul pe carte, indiferent de formatul ales este de:
$ 1.99 (aprox. 8 lei)
Sper să vă placă şi spor la citit!
Începând de astăzi, puteţi găsi volumul de poezie Urme pe Nisip şi la librăria on-line http://www.elefant.ro, cu o reducere de 10%.
Preţul pe volum este de numai 13.50 lei.
Cei care doresc să cumpere această carte, pot accesa următorul link:
http://www.elefant.ro/carti/fictiune/poezie/urme-pe-nisip-234853.html
Numai
13.50 lei,
pe
http://www.elefant.ro
The WordPress.com stats helper monkeys prepared a 2014 annual report for this blog.
Here’s an excerpt:
A New York City subway train holds 1,200 people. This blog was viewed about 6,700 times in 2014. If it were a NYC subway train, it would take about 6 trips to carry that many people.
Nu ştiu unde, pe-o alee
Dintr-un parc, într-un cartier,
Am visat că-i o femeie
Ce-mi şopteşte încet, cum pier.
Eu m-aplec s-o aud bine,
Ea se-opreşte din vorbit,
Apoi pleacă, luând cu sine
Taina ce-a spus-o şoptit.
O tot strig să-mi zică taina
Care mult aş vrea s-o ştiu,
Ea grăbită-şi poartă haina
Pe alei la ceas târziu.
Am pornit atunci bezmetic
Să o caut, s-o găsesc,
Dar vântu-ncepu frenetic
Să danseze-n ritm drăcesc.
Frunze moarte din cotloane
În aer mi le-nvârtea,
Crengi golaşe şi profane
În cale mi le punea.
M-am oprit din căutare,
De urgie m-am ferit,
Gândul începu să-mi zboare
Spre misterul cel şoptit.
Ochii îi deschid deodată,
Mă trezesc cam răvăşit,
Visul nopţii înc-aşteaptă,
Ca să fie desluşit.
Mă gândesc, îmi chinui mintea
La fantasma ce-a trecut,
Aş dori să aflu puntea
Către poarta ce-am trecut.
Să-nţeleg ce-a zis femeia
Care-n beznă s-a pierdut,
La taină, să aflu cheia,
Ca să ştiu, ce nu-i ştiut.
Şi-am tot vrut să m-afund iară
În somnul care-am avut
Să nu las visul să piară
S-aud iar, ce n-am putut.
Dar zadarnic mi-e efortul
De-a visa pe unde-am fost,
Visul mi-a pierit cu totul
În zorii sosiţi cu-n rost.
Sar din pat cu hotărâre
Să-i las nopţii ce-am visat,
Să-mi ţes soarta cu noi fire,
De iubire, râs şi-oftat.
Căci nu e dat la om să ştie
Când Doamna Neagră va sosi,
Nici cum, nici unde o să vie,
Doar că la toţi vă zăbovi.
Şi de aceea, cât am viaţă,
Nu vreau să-ncep s-o irosesc
În întrebări fără speranţă,
Răspunsuri ce nu se găsesc.
Acesta este un text mai vechi, pe care l-am refăcut puţin.
Sper să vă placă şi să-mi împărtăşiţi părerile voastre.
Afară se pusese de vreo câteva ceasuri bune pe o ninsoare abundentă. Noroc că nu bătea vântul, iar fulgii mari de nea se aşezau liniştit peste tot, făcând să crească stratul de zăpadă, la fel cum creşteau cozonacii bunicii puşi în tăvi. Era în jur de ora şase, dar deja era întuneric afară. În conul luminilor de pe stâlpi, se vedea cum cerul cernea fulgii de zăpadă, mari şi pufoşi. Nu era nimeni pe stradă. În depărtare, se auzeau chiote de copii, cuprinşi de frenezia zăpezii. Blocurile cu patru etaje, aliniate pe ambele părţi ale străzii, se uitau prin ochii ferestrelor luminate, la spectacolul oferit de anotimpul alb, încercând parcă să ghicească culoarea maşinilor, acoperite acum de nămeţi. Într-un bloc de pe marginea străzii acestea, la un etaj oarecare, şedeau două mogâldeţe, unul mai răsărit niţel, care încercau să se uite afară prin geamul aburit. Stăteau cu mâinile căluş la ochi, că să poată acoperi astfel lumină camerei şi să poată distinge ceva afară. Nasurile aproape că atingeau sticla rece, iar de la respiraţia lor, aceasta se tot aburea încontinuu, iar ei nu pridideau să o şteargă. Ar fi vrut să iasă şi ei afară, la săniuş, dar părinţii nu veniseră încă de la servici iar afară se făcuse noapte.
– Plecaţi de la geam şi veniţi de staţi, aici pe pat. E frig acolo şi v-am mai spus că dacă vă tot uitaţi, Gerilă nu o să vă mai facă flori de gheaţă pe fereastră. Iar fără ele… Moş Crăciun nu o să vă mai găsească.
Fără tragere de inimă, dar hotărâţi să nu cumva să facă o greşeală şi Moşul să nu mai vină, copii o zbughiră de lângă geam direct în vârful patului. Erau în bucătărie, iar patul era de fapt un colţar tapiţat. Aveau loc să stea doar pe jumătate, pentru că pe cealaltă jumătate, bunica, pusese muşamaua, strânsă de pe masă şi un lighean mare de bucătărie. Era cald, pentru că ea, bunica, se apucase să facă o plăcintă cu dovleac. Cuptorul aragazului duduia, având deja înăuntru o tavă cu plăcintă. Mirosea plăcut a vanilie şi scorţişoară, pe care bunica le pusese din belşug în plăcintă. Acum ea era ocupată să mai întindă o foaie de aluat, pregătind şi a două tavă. Copii începură să se foiască, neavând astâmpăr. Bunica se uită la ei şi un zâmbet încreţi bătrâna faţă. Apoi, nu se ştie ce gând venit de departe, trecu ca o umbră pe faţa bătrânei şi o făcu ca să se întristeze, zâmbetul să rămână îngheţat în colţul gurii iar o mică lacrimă să se ivească în ochii aceia calzi şi blânzi. Copii, în joacă lor, nu observară aceste schimbări pe faţa bunicii. Femeia, scoase un oftat şi deodată începu să le zică o poveste. Nu era o poveste cu Feţi Frumoşi şi Ilene Cosânzene, nici cu zmei sau cu balauri. Era o poveste despre o întâmplare de când era ea mică, o copiliţă neştiutoare la casa părinţilor săi. Copii se opriră, fermecaţi de glasul bunicii. Mai auziseră povestea aceasta, dar de fiecare dată când le-o spunea bunica, li se părea că este o povestire nouă. Le plăcea să audă întâmplări dintr-o lume pe care ei nu o cunoscuseră niciodată. Lumea satului, cu datini şi obiceiuri demult uitate, la care ei nu participaseră niciodată. Bunica termină povestea. Odată cu ea, termină de pus şi a doua tavă cu plăcinte la cuptor.
– Mai zi-ne una – se rugă băiatul.
– Nu mai ştiu ce să vă zic, că le ştiţi pe toate – spuse bunica.
– Păi p-aia când ai căzut din căruţă, sau… p-aialaltă, când ai omorât toţi viermii de mătase ai lu’ mamaia lu’ matale – zise băiatul.
Bunica începu să râdă.
– Păi dacă le ştiţi pe toate, de ce să le mai zic?
– Pentru că ne plac.
– Te rugăm! – intră în conversaţie şi fata.
– Lăsaţi-mă să scot plăcinta asta din tavă, iar după aia mai vedem.
– Mai bine ne-o zici p-aia când aţi plecat la colindat.
Bătrâna se duse să se ocupe de plăcintă, pe care, după ce o scoase din tavă, o puse pe un fund de lemn să îşi tragă sufletul.
– Vrem şi noi plăcintă – spuseră copii într-un glas.
– Nu pot să vă dau acum, nu pot să o tai că e fierbinte şi dacă bag cuţitul în ea, se încruzeşte.
– Adică cum?
– Adică aşa. Se face de zici că nu e coaptă.
– Dar de ce?
– De la fierul cuţitului. Mămica mea, Dumnezeu s-o odihnească acolo unde este, o tăia cu o aţă.
– Aaaaa… – ziseră copii în cor. Şi… matale de ce nu o tai cu aţa?
– Că nu am aţă.
– Păi are mama, în cutia aia din dulap.
– Aia nu e bună.
– De ce?
– Că e subţire şi se rupe.
– Aia roşie e mai groasă – zise cel mare. Am auzit-o eu pe mama când zicea aşa.
– Ce zicea? – întrebă bunica, ridicând dintr-o sprânceană
– Zicea că… ceva e cusut cu aţă albă, pentru că se cunoaşte prea tare. Şi apoi a zis că… e aşa de groasă aţa asta, că de fapt e roşie nu albă.
– Cum adică?
– Păi zicea că de aia nu se rupe, că e roşie. Cred că roşu e mai tare.
– De ce e mai tare rosu’, bunico? – întrebă mezina
– Ştiţi ceva? Nu vreţi să vă zic povestea aia despre colind şi Isus?
– Ba da – strigară copii.
Bunica răsuflă uşurată că scăpă de întrebările copiilor şi începu povestea. Copii tăcură ascultând cu sufletul la gură şirul poveştii. Deodată, băiatul, o întrebă:
– Bunico, de ce la şcoală şi la tati la servici vine Moş Gerilă iar acasă vine Moş Crăciun?
Bătrâna se opri din povestit, îl fixă cu o privire stranie pe micuţ, neştiind cum să-i explice ca să înţeleagă.
– Şi la mine la grădiniţă, tot Moş Gerilă vine – spuse şi fata. Şi la mami tot el vine. De ce bunico?
– Iar la şcoală, ne învaţă că Moş Crăciun e rău şi Moş Gerilă e bun. Poate să fie rău Moş Crăciun?
– Nu copii, nu e rău. Nici un Moş nu e rău. Numai că Moş Crăciun e bătrân, nu mai poate singur şi şi-a luat ajutor pe Moş Gerilă. Ei sunt foarte buni prieteni – zise bătrâna. Înţelegeţi acum?
– Îhî… Ca şi Moş Nicolae?
– Ce-i cu el?
– Păi şi el vine. Şi… e tot Moş.
Bunica zâmbi şi deschise gura să răspundă. Nu mai apucă, pentru că o nouă întrebare zbură în aer.
– Bunico, dar Moş Ene, e bun? – întrebă fata
– E bun – zâmbi bunica derutată
– Dar de ce nu aduce cadouri?
– Pentru că e altfel de Moş. El vine pe la gene, să adoarmă copii cuminţi – spuse bătrâna răbdătoare
– Dar ce, copii obraznici nu dorm? – zise băiatul
– Dorm şi ei, că-i cuminţeşte Moş Ene.
– Aaa… Şi de aia vine Moşul la toţi copiii?
– Da.
Bătrâna răbdătoare, făcea faţă tot mai greu la tirul întrebărilor puse de copii. Deodata, după o scurtă pauză, fetiţa întrebă:
– Moş Crăciun o să moară?
– Nu poate să moară – zise băiatul
– Păi de ce vine şi Moş Gerilă? – întrebă fetiţa.
– Pentru că Moş Crăciun se odihneşte – replică băiatul
– Păi şi bunicul s-a odihnit şi acum nu mai este.
În ochii mari şi negri ai copilei, apărură două bobiţe mici de lacrimi, ce abia se mai ţineau de gene, să nu se rostogolească pe obrajii albi.
– Eu sunt foarte sigură, că Moş Crăciun după ce-o să s-odihnească, o să-l lase pe Moş Gerilă să se ocupe doar de florile de gheaţă de pe geam – zise bătrâna, încercând să oprească lacrimile din ochii fetiţei.
Deodată, fără nici un avertisment, copii săriră ca şi arşi de pe locurile lor şi se repeziră pe hol spre uşa de la intrare. Acolo, de abia intraseră în casă, mama şi tata, plini de zăpadă şi cu ceva sacoşe în mâini. Copii scoaseră un chiot de bucurie şi se repeziră spre părinţi. Cei doi adulţi zâmbiră şi îşi deschiseră braţele să-i îmbrăţişeze pe micuţi. Aceştia nu mai pridideau să le spună părinţilor cum ninge afară şi că ar vrea să iasă şi ei la săniuş; cum bunica făcuse plăcintă şi nu vroia să o taie cu aţa; câţi Moşi există şi că toţi sunt foarte buni. Ce mai încoace încolo, le făcură părinţilor o radiografie completă a zilei care era pe cale să se încheie. Părinţii zâmbeau şi îşi încurajau copii la destăinuiri. Deodată, se auzi un ciocănit uşor în uşa de la intrare.
– Cine o fi? – întrebă tatăl.
– Nu ştiu. – spuse mama, cu un zâmbet complice pe faţă.
– Aşteptaţi pe cineva copii?
– Nu – răspunseră aceştia.
– Poate bunica?
– Nu aştept pe nimeni – spuse aceasta. Poate doar pe Moş Crăciun – mai zise bătrâna şi se întoarse spre bucătărie ca să se uite la plăcinte.
– Să ne uităm – zise băiatul.
– Să ne uităm – decretă şi fata.
Atunci tatăl deschise uşa, iar copii rămaseră muţi de uimire. În faţa uşii era pus un brad de Crăciun, stufos şi încă cu ceva urme de zăpadă pe el.
– A venit! A venit! – ţipară copii şi începură se sară în sus de bucurie.
– Cine a venit? – întrebă bunica din bucătărie.
– Moşul cu bradul! – strigară cei mici, ţopăind într-un picior.
Bunica vru să întrebe care Moş venise, dar nu mai conta. Bucuria copiilor era mai presus de toate.
Din efemerul clipelor de fericire
Aş vrea să rup crâmpeie, să le-ascund,
Ca să le aflu apoi, mut de uimire
Şi să mă bucur sincer şi-ntr-un mod profund.
Când toată viaţa nu-i decât o zarvă,
Iar mulţumirea-i doar zăbavă-n timp,
Aş vrea să-ntreb pe-a fluturelui larvă
De ştie că va bucura doar scurt răstimp.
Când frumuseţea nu-i decât părere,
Cântată-n viers de meşteri trubaduri,
Aş vrea să ţin drept mostre de plăcere
O rimă, un tablou şi frunză din păduri.
Cu rimă să sădesc pofta de viaţă,
Tabloul să-l privesc pân-am să mor,
Iar frunza din păduri s-o iau drept soaţă,
Ca să-mi aline setea mea de dor.
Verde de brad, pus în galbenă casă,
Tânjeşte la alb, ce-i adus de nămeţi,
Dar negrul din uşi, nu îl lasă să iasă
Să râdă pe-afară, către roşu de vieţi.
Iar picuri de alb, în albastrul de cer
Se-ntind temători către verde câmpie,
Pictând în pastel visuri multe ce pier,
Oftând şi visând la visări ce-or să vie.
Mă-ntreb tot mai des de-i reală culoarea
Ce-o pun insistent peste zile ce trec
Sau poate-i fantasmă, întocmai ca boarea
Ce-adie discret peste câmpuri când plec.
E albul brăzdat de haşuri care-s negre,
Zăbrele create de ochi prea pustii,
Ce ţin prizoniere în temniţe grele
Mulţime de suflete tot mai triste, dar vii.
Pe verde-albastru din val vreau să-l scot,
Să-l iau, să-l presar c-o dorinţă ascunsă
În ochi de femeie, făr-de care socot
Că noi nu am şti ce-i pasiunea aprinsă.
Iau griul din nori şi-l arunc în azurul
De boltă cerească prea senină şi cânt
Bucuria de verde ce-mi hrăneşte izvorul
Ce-mi adapă speranţa din negrul pământ.
Mă joc în culori, îmi creez curcubeie
Fantasme întinse pe ceruri, şi-atât,
Mă rog de speranţă să dorească să steie
Spre crudă trezire din vis, s-o asmut.
Ce-i pasă ploii care vine,
De ploaia care-a fost şi ieri,
Căci printre lacrimi şi suspine
Nu-ţi dă răgazul să mai speri.
Neperturbată ploaia cade
Cu stropi spălându-ne visări,
Ne-ndeamnă să trăim şarade,
Ne-neacă-n negre frământări.
Cu stropi mărunţi şi grei se-abate
Peste pământul cel umil,
Brăzdând obrazul negru-i, poate
Că plânge pentru el, subtil.
E egoistă ploaia oare
De toarnă apă peste noi,
Sau e doar norul care moare,
Plângându-şi lacrima-n noroi?
Ce-i pasă ploii de suspinul
Acelora ce stau şi-aud,
Cum mii de stropi îşi plâng destinul
De-a face bălţi, în verde crud.
Când ploaie vine după ploaie,
Urmând pe ploaia ce-a fost ieri,
Totu-i jilav printre noroaie:
Dureri, speranţe, vise şi păreri.
Văduvit de idei, sunt o gaură-n stele,
M-am pierdut în cuvinte, fără şir, fără rost,
Scriu de-a valma pe foaie, îs doar vorbele mele,
Care sună a gol, prea strident şi anost.
Rătăcesc prin iluzii de mărire şi stil,
Scriu doar vorbe albastre, fără formă şi miez,
Mă îngrop în banal, nu mai ştiu de subtil,
Mi-am creat piedestaluri, m-am oprit să visez.
Aş dori doar un licăr în bezna tăcerii,
Să îmbrac în cerneală ce se rupe din eu,
Să îmi vindec prin scris, agonia durerii
De a sta prin cotloane, eu şi sufletul meu.
Oare dacă Soarele
ar răsări de două ori într-o zi,
Te-aş putea iubi de două ori mai mult?
Oare dacă florile
ar creşte cu tulpina în jos,
înflorind înăuntrul pământului
iar rădăcinile şi le-ar întinde spre cer,
Aş confunda frumosul cu urâtul
Şi nu te-aş mai afla niciodată?
Oare dacă noaptea nu ar exista,
iar Luna şi-ar pierde identitatea,
devenind soţia umilă a Soarelui,
Eu aş mai fi vrăjit de frumuseţea chipului tău,
fără să fie mângâiat de razele albe ale acesteia?
Nu am răspunsuri,
Dar am certitudinea
ca oricâte vieţi am trăi
şi în nu ştiu câte universuri paralele
ne vom naşte,
Sufletul meu va porni
totdeauna în căutarea ta,
Neoprindu-se decât
Atunci când îţi va întâlni surâsul.
Dragii mei,
Nu ştiu cum şi nici ce m-a făcut, să postez un altfel de scrieri, pe acest blog. Sunt un fel de gânduri răzleţe, brute, cărora le-am dat drumul să iasă, fără să le mai şlefuiesc cu rime sau să le ordonez frumos pe versuri. Poate nu sunt cele mai inspirate şi nici cele mai uşor de citit texte, dar… prea clocoteau de dorinţa de a ieşi afară.
Ca să nu le amestec totuşi cu celelalte scrieri ale mele, care sunt frământate şi muncite temeinic, pentru a căpăta o formă, m-am hotărât să le grupez, într-o nouă categorie, pe care am intitulat-o:
CUGETĂRI semiPOETICE
Sper să vă placă şi să le citiţi cu drag.
Sunt trist,
Din cauza bucuriei norilor
care îneacă în ploaie…
Pământul.
Sunt trist,
Din cauza fericirii Soarelui
care cu dogoarea sa, usucă…
Florile.
Sunt trist,
Din cauza voioşiei valurilor
care se reped zburdalnice spre ţărm,
Sfărâmându-l.
Dar sunt bucuros,
Pentru că pot să trăiesc…
Aceste tristeţi.
Căutând un prieten bun,
Pe străzi vechi şi desfundate,
Mă-ntânlii cu Moş Crăciun,
Era slab şi rupt în coate.
Mă frecai la ochi uimit,
Mut de-această întâmplare
Mă-ndreptai spre Moş grăbit
Şi-i pusei o întrebare:
– Ce caţi Moşule aşa
Zdrenţuros şi stând pe-afară,
De te vede careva
Stând p-aici în plină vară?
– Cum să nu fiu supărat,
Oboist şi vai de mine,
Când copii au uitat,
Au uitat să mai colinde,
Căci din cântul de Crăciun,
Eu îmi iau, puterea toată,
Asta-i tot ce vreau acum,
E averea mea, măi tată!
Căci fără cântarea lor,
De pui mici, în drum spre Soare,
Frică-mi e că am să mor,
Părăsit şi în uitare.
Şi-atunci, mi-am zis în gând,
Pe baiatul meu de-acasă
Să-l învăţ cât-un colind,
Să-l cântăm cu toţi la masă.
Iar când iarnă o să fie,
Să stăm ciucur la fereastră,
Aşteptând cu toţi să vie,
Moş…
View original post 4 more words
A venit Vara nervoasă
Şi-a gonit Vântul din casă,
C-a suflat puţin cam tare,
Trimiţând în depărtare
Puf uşor de păpădie
Care-a fost, n-o să mai fie,
Alb de vată stând întinsă
Şi de măciulie prinsă.
A promis vântul la Vară
C-o s-adie doar pe seară,
Numai să nu îl alunge,
Căci ca vânt, nu poate plânge.
Dar Vara cea pătimaşă,
A strâmbat din nas, trufaşă,
Nu a stat pe vânt s-asculte
Şi l-a izgonit din curte.
A oftat vântul sărmanul
Şi la nori şi-a spus aleanul,
Ridicând colbul din drum
S-a tot dus, vârtej de fum.
Şi-a ajuns vântul la Toamnă
Mare şi distinsă doamnă,
Oferindu-se să-i fie
Slujitor pentru vecie.
Dar ca mândra ei surată,
Toamna-i tare îngâmfată,
Iar în surda ei trufie,
Nu dădu la vânt simbrie.
Vântul, se-ntristă mai tare
Şi plânse, cu ploaia care
Începu din nori să cadă,
Peste Toamnă, în ogradă.
Şi oftă din nou sărmanul,
Smulgând frunzele din ramul
Pomilor cei ruginii
Şi le-ntinse moarte-n vii.
A fugit, s-a dus în zare,
Căutând în depărtare
Pe-nţeleapta mândra Iarnă
Ce-l are pe Ger, drept haină.
A-nceput Vântul să geamă
Viscolind a morţii teamă,
Tot strigând la Baba Iarnă
Din nori neaua să o cernă.
O, ce bine-a fost primit,
Crivăţ, el a fost numit
Şi a fost lăsat să zboare,
Tot cu frigul în spinare.
Da-ntr-o zi, a fost chemat
La al Iernii alb palat,
Unde i se spuse-n grabă
Să-şi cate din nou de treabă.
Căci bătrâna cea albită
Nu mai poate, i-obosită,
I s-au plâns fulgii plăpânzi
Că n-au timp să fie blânzi.
Şi-a oftat din nou sărmanul,
Viscolind nămeţi spre geamul
Casei mici, puţin ciudată,
Cu portiţa descuiată.
S-a oprit vântul din mers
Auzind un vesel viers,
Ciripit de păsărele
Printre dalbe floricele,
Iar umblând uşor pe-afară,
Era scumpa Primăvară
Care cu vocea voioasă
Îl chemă pe vânt în casă.
Şi-l rugă să o ajute
Să sufle încet, dar iute,
Peste muguraşi în floare
Să coboare caldă boare.
Vântul mult se bucură,
Suspinând el încercă,
Ca să fie de-ajutor
Pe al florilor răzor.
Alungă frigul din spate
Tot sperând acum, că poate
Şi-a găsit şi el menirea,
Loc în lume, fericirea.
Primăvara-i surâdea,
Vântul boarea-şi încălzea,
Puneau verdele-napoi
Şi topeau zăpezi în doi.
Într-o zi de dimineaţă,
Primăvara cea isteaţă,
L-a rugat cu-nflăcărare,
Să uite de supărare.
Ca să-i ierte a ei surate,
Că au fost necugetate
Şi l-au judecat nedrept,
Făr-a cântări cei drept.
Iar acum cu toatele,
Mândrele, suratele,
Îşi regret-a lor mândrie
Şi-şi plâng marea lor trufie.
A privit vântul în gol
Cerul plin de păsări stol
Şi tot verdele în lunci
Hotărându-se atunci
Ca să ierte el, orfanul,
Tot ce-a îndurat tot anul,
Să uite de-a lor trufie,
Ce-a-nceput c-o păpădie.
S-a întors vântul la Vară,
Sfătuit de Primăvară,
Iar când a sosit sorocul
La Toamnă i-a dus norocul.
Iar la Iarna cea-ngheţată,
I-a cerut să facă-ndată
Pod de gheaţă peste nea,
Primăvara să n-o ia.
Peste zi, din nori de vată, s-a cernut peste câmpie
Alb din ceruri, dar de viaţă, pentru vremuri ce-or să vie.
Însă Ziua vrea să plece, ar mai sta dar nu se poate,
Au plecat norii şi dânşii, lăsând alb pământ în spate.
Iar Amurgul când soseşte, încântarea şi-o arată
Colorând c-un pic de roşu, lumea doar în alb pictată.
Noaptea, ceru-mpodobeşte, cu steluţe sclipitoare
Ochi de-argint pe bolta care, s-a gătit de sărbătoare.
Însuşi Luna, cea severă, ce suspină după Soare,
A schiţat un soi de zâmbet şi l-a pus timid în zare.
Şi-a oprit pe cer caleaşca, ce n-a stat în loc vreodată,
Ca s-admire câmpul care, s-a gătit în alb deodată.
Ce frumoasă e crăiasa când s-a-nseninat la faţă
Trimiţând magie-n lume, cu frumos câmpul răsfaţă.
Parc-ar vrea un vals să-nceapă, vrea să fac-o piruetă,
Undeva, o mierlă mică, a-nceput un tril, discretă.
Rochia Lunii, e cusută, doar cu fire de lumină
Ce dezmiardă câmpuri albe, de zăpezi, fără de vină.
Norişori de ceaţă albă, ce-s făloşi cu-a lor veşminte,
Se lipesc de-a Lunei poală, tot vorbind fără cuvinte.
O, frumoasă îndrăgostită, de a câmpului splendoare,
Mai rămâi, mai stai o clipă, nu lăsa vraja să zboare.
Câtă linişte e-afară, toate stau încremenite,
Timpul însuşi vrea să sară, peste clipele vrăjite.
Ce magie, ce splendoare, albul e stăpân se pare,
Şi-a imaginat artistul, drag decor de sărbătoare.
Astfel, după Liturghia duminicală, părintele Ioan-Florin Florescu a susținut comunicarea cu titlul „Ce ne-a făcut să fim un popor. Trei evenimente fondatoare în istoria românilor”. Corul Bisericii, condus de soprana Roxana Nițe, a pregătit la sfârșit un moment-surpriză, invitându-i pe cei prezenți să cânte împreună cunoscutul cântec patriotic „Treceți batalioane române Carpații”.
„Spirit of Romanian Tartan”
După-amiază, Biroul Consular român a oferit o recepție cu ocazia Zilei naționale, găzduită ireproșabil de restaurantul B’est din Edinburgh, la care au luat parte oficialități scoțiene și membri ai comunității românești. Recepția s-a bucurat de sprijinul Grupului pentru Dezvoltare Economică din cadrul Camerei de Comerţ Edinburgh, al Centrului pentru Arte Craigmillar Community și al unui grup de voluntari români. D-l Mihai Delcea, șeful Biroului…
View original post 85 more words
Din păcate, am confirmarea din partea editurii, că site-ul lor are ceva probleme tehnice. Din acest motiv, cărţile aflate în librăria lor, nu se pot achiziţiona on line. Implicit cartea mea, Urme pe Nisip, nu poate fi achiziţionata prin această metodă.
În urma discuţiilor avute cu cei de la editură, mi-a fost facilitată o metodă alternativă pentru achiziţionarea cărţii.
Aceasta este:
Vă rog să mă ajutaţi cu un share.
Aş vrea să scriu, tot umblu c-o idee,
Pun mâna pe caiet, dar nu găsesc
Stiloul, ce s-a dus, nevrând să steie
Servant umil, la ceea ce gândesc.
Şi mă foiesc, m-agit, frământ ideea
Ce-mi stă în minte şi nu vreau s-o scap,
Cotrobăi peste tot, nu aflu cheia
De-a pune pe hârtie, cuvintele-mi din cap.
Am ostenit, m-aşez pe un fotoliu
Speranţa mea de scris, s-a risipit
Îmi torn un vin, să-l beau fără orgoliu
Învins fiind de-un slujitor rănit.
Şi mă gândesc că în a mea trufie
De-a crede că sunt zeu peste cuvânt,
Eu am uitat să scriu cu bucurie
Şi să găsesc în scris copilul care sunt.
De-aceea cred că s-a pitit stiloul,
Ca să-mi arate c-am pierdut pe drum,
Plăcerea de-a vorbi iarăşi tabloul,
Ce ochii minţii îşi doresc să-l spun.
Accept tăcut, a lui aspră pedeapsă
Şi mă căiesc că am uitat să scriu,
Despre iubire, soare şi viaţă frumoasă
Un slujitor de-abstract eu am ajuns să fiu.
Şi-mi jur să caut iarăşi bucuria
De-a scrie lucruri simple pe caiet,
S-ascult cu sufletu-mi iar simfonia
C-o fată foaie albă şi-un stilou băiet.
Mi-am facut o pagina dedicata cartii mele. Dati click pe linkul de mai jos sa o accesati.
Unde eşti copilărie,
Cu cireşe la urechi?
Au fugit anii prin vie,
Acum toate îmi sunt vechi.
Unde-mi eşti copilărie,
Cu genunchii tăi zdreliţi?
Fată mică şi zglobie
Ce-ai jurat să nu mă uiţi.
Şi-ai fugit copilărie,
Cu poveşti de la bunici,
Amintirea ta reînvie,
Zmei şi zâne şi… pitici.
Scumpă-mi eşti copilărie
Ca o nestemată-n cer
Lacrimi curg cu nostalgie
Şi mă-ntreb de ce mai sper.
Ce n-aş da să pot întoarce
Pentr-o oră sau mai mult,
Mers de timp într-o găoace
Ca să stau să te ascult.
Şi te-ai dus de-o veşnicie,
Nu mi-ai zis nici bun rămas,
Te-am speriat copilărie,
De mi-ai luat râsul din glas?
Mi-amintesc de tine, dragă,
Când mă uit la fiul meu,
Inocenţa ta întreagă
Să i-o laşi în drum mereu.
Mii de flori pasu-ţi presară
Din iubire ce-nfloresc.
Pe cei mici îi împresoara,
Şi de rele îi feresc.
Ştiu că n-am să te am iară,
Ştiu că n-am să te găsesc,
Amintirea-mi ta coboară
Peste-al vieţii curs, firesc.
Mă uit înainte, dar văd înapoi
Anotimpuri ce astăzi sunt duse,
Nu ştiu unde mergem şi ce e cu noi,
De unde-s suspinele smulse.
Mă-ntreb de ce oare e umbră pe drum,
Că-i ziuă, nu-i noapte afară,
Mă uit după soare, nu-l văd nicidecum,
Iar spatele-mi arde, începe să doară.
Nisipul se scurge, clepsidra s-a spart
Lăsând prizonierul să scape,
Iar clipele lipsă se-aşează la start,
Spre finiş, pe moarte s-adape.
O lacrimă mare se scurge acum
Prin gene albite de vreme,
Tristeţea din ea, mi-e sufletul scrum
Ce-a ars, mistuit prea devreme.
Nu ştiu ce-am în faţă, încerc să ghicesc
Căci pâcla-i lăptoasă şi deasă,
Mă uit în trecut, zâmbesc şi-mi doresc
Ca trecutul să-mi steie în casă.
Anotimpuri ce vin şi pleacă subit,
Într-un ritm prea lent pentru stele,
Îmi spun o poveste, cu timpul grăbit,
Ce-aleargă să prindă anii prin ele.
Am adormit, pe moalele fotoliu
Şi am scăpat din mâna ce scriam,
Sta încă prins de mână, cu orgoliu,
Stiloul, cneaz pe-al literelor neam.
Şi am visat, pe-o stâncă prinsă-n mare,
Un alb şi mândru far ce-n valuri sta,
Îl admirau măreţele vapoare
Şi-l pizmuiau pentru prestanţa sa.
Iar noaptea îl privea prin ochi de stele
Şi luna-l săruta cu raza sa,
Sărmanul far ofta privind la ele,
Lumina sa în noapte şi-o-ntorcea.
Chiar zeii de prin cer şi dintre valuri
Se înclinau la farul cel frumos,
Îl lăudau pe la distinse baluri
Şi apreciau cu sârg, al său folos.
Mulţimi veneau din zări îndepărtate
Se minunau când falnic îl zăreau
Se mulţumeau să-l vadă de departe,
Aplaudau oftând, dar nu se-apropiau.
Bătrânul far sta singur prins de gânduri
Şi chibzuia la tristul sau destin,
Cântat în versuri în prea multe rânduri
Vorbit la mese cu belşug şi vin.
Frumos străjer al stâncii de sub val
El apăra vapoare de pieire,
Avea în spate prea trufaşul mal
Şi-n faţă marea, ce urla-neştire.
Nici apa nu-l vroia să îl cuprindă,
Pământu-l alungase de pe mal,
Sta între lumi, virtute furibundă,
Un mândru cavaler, gătit de bal.
Şi m-am trezit din vis, gândind la farul
Ce singur sta pe malul cel stâncos,
Spunând la toţi cum să evite malul
Ce se-ntindea sub apă fioros.
Dar ce folos c-avea iubirea toată
A celor ce pe valuri navigau,
Dacă la el nu ajungeau vreodată
N-aveau curaj şi nu se-apropiau.
La fel cu farul sunt ai noştrii semeni
Ce luminează calea multora din noi,
Dar stau stingheri şi singuri fără prieteni
Împinşi fiind spre margini cu noroi.
Căci în trufia noastră prea măreaţă
Gândim c-avem busole prinse-n gând,
Nu vrem să acceptăm nici o povaţă
Uităm de farul, ce iese din rând.
CLIC PE IMAGINE PENTRU ACCES LIBRARIE - 15 LEI
Acum cu reducere de 10%, Numai 13.50 lei
La preţul de 15.00 lei
Impresii din călătorie 